În urmă cu doi ani ieșea de sub tipar, la Editura Școala Ardeleană, culegerea de eseuri cu titlul Între Scila și Caribda, încotro?. În deschiderea ei ne întâmpina o aserțiune a președintelui Abraham Lincoln: „Poți să prostești unii oameni tot timpul și toți oamenii un timp, dar nu poți să prostești toți oamenii tot timpul”. Pentru volumul de acum, Proba oglinzii (2024), Horia Bădescu apelează la Edmund Burke, om de stat irlandez, un alt orator de ținută. El zice așa: „Pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”. Eseistul cheamă în sprijin, după cum observăm, ideea de om în sensul înalt și demn al cuvântului, mai degrabă acea umanitate menită a ne feri de supușenia în fața vremilor și a ne deschide ochii atunci când, iarăși cu supușenie, ne lăsăm mânați – cum în Parabola orbilor a lui Pieter Bruegel cel Bătrân – către prăpastie.
Între cele două cărți se creează un incitant joc de oglinzi care se împărtășesc reciproc, călăuzite de străduința eseistului de a ne feri de lâncezire puterea de judecată și de a ne primeni interesul pentru ceea ce durează dincolo de planul orizontal și de cel temporal, dincolo de autoconservare și de refuzul confortabil al oricărui risc. Horia Bădescu ne îmbie să ne așezăm mai des înaintea oglinzii, dar să trecem dincolo de „cochetărie” și de „răsfățul epidermic”. În viziunea autorului, discursul asupra imaginii devine aproape inutil – în sensul superior al întreprinderii – dacă nu e dublat de un exercițiu discursiv lăuntric. Ne îmbie, prin urmare, să ne cercetăm acolo, în afunzimea oglinzii, nevăzutele, măsura duratei noastre, să ne rugăm judecătorului dinăuntru să putem străbate cu limpezime imensitatea dintre noi și noi înșine. Să nu fugim tocmai de noi. Să nu ne pierdem adică pe noi, cei adevărați. Apoi, așa cum ne reflectăm în singurătatea aceea absolută, să ne învățăm „a scormoni în pântecul” fiecărei zile (îndemn-refren al cărții). Ca să nu trăim la nimereală, prinși fără-de-scăpare în vârtejul realului.
Socotim îndrăzneț acest demers scriptural, căci a te folosi de limbaj „într-o lume cariată de vorbe și zgomot” pentru a limpezi semnele devenirii implică din start primejdia de a te rosti în deșert. Eseistul delimitează de aceea, în repetate rânduri (așa cum a procedat și în culegerea dinainte), rostirea cu rost de trăncăneală (cu echivalente, de data aceasta, precum „chivuțăreala” sau „hăhăiala”). Domnia-sa vorbește despre primejdiile ce însoțesc – dintotdeauna și mai ales în contemporaneitate – cuvântul (a se vedea textul intitulat Scribul), avertizează asupra convertirii acestuia în „mecanism dement, gata să sfâșie, cu vacarmul lui, omenescul” (Tăcerea cuvântului) și să anuleze astfel însăși esența verbului: aceea de participare la Ființă, de așezare a ei în rost (Lepădarea de sine).
Creând conexiuni cu diverse domenii ale vieții și ale cunoașterii, dialogând cu minți luminate din istoria gândirii, autorul polemizează – elegant, dar neiertător (prin apelul la ironie și la suite de enunțuri interogative/exclamative, mai toate retorice) – cu ușurătatea „civilizației vorbelor”, ale cărei efecte maligne tind spre metastază. Consecințele asupra organismului social – observă cărturarul în Estetica deriziunii – sunt tot mai greu de contracarat, căci „morfolitului vorbelor” i se adaugă adesea insuficienta stăpânire a limbii, pervertirea ei, „umorul îndoielnic și grosier pe care îl cultivăm cu excesivă obstinație”, „proletarizarea artisticului”, poleirea mediocrității cu „esteticulușuri”, „agramatismul emoțional”.
Scriitorul își îndreaptă cu furie săgețile înspre „râsul tâmp” și spre bavardajul inutil ce guvernează o bună parte din media audiovizuală, un opiu care ține aproape în cel mai rudimentar mod consumatorii, împiedicând (făcând inutilă) orice tensiune a minții. Pentru eseistul clujean, ele resping – chiar cu dezinvoltură! – clarificarea de sine, deformează/înăbușă valori de neatins, „demitizând, desacralizând, coborând totul în deriziunea unui hohot generalizat” (Ahile, Priam, Ulise și ceilalți), al unei veselii perpetue, care ne duce cu gândul la conotațiile peiorative ale mai vechii vorbe „de ce te râzi?”.
Om de cuvânt și om al cuvântului, bun cunoscător așadar al subtilităților lingvistice, Horia Bădescu scoate din ascundere și din amorțire semnificația autentică a verbului „a gândi”. Dacă francezul, de pildă, folosește „je pense”, forma românească a verbului implică și ființa, dă seama de arderile ce se petrec în Athanorul dinăuntru. Cel care spune „mă gândesc” comunică, de fapt: „mă aflu dimpreună cu gândul meu în lumea pe care o gândesc. Mă aflu gândit de mine însumi odată cu ea. Ori, cum zice mult mai exact țăranul: «Sunt gândit!»” (a se vedea eseul Ziceri). Limba așadar ne gândește și ne împărtășește, e „memoria identității unui popor” (Ființa limbii române) și e în firească legătură cu sensul destinului nostru colectiv: (ne) lămurește ce am fost, ce suntem și ce putem deveni.
Nu e de mirare că întâlnim în volum texte care vorbesc despre una dintre întrupările de excepție ale limbii: actul orfic – „căutarea permanentă a ceea ce simt că sunt mai mult decât sunt eu, căutarea acelui ceva căruia îi aparțin cu lumea în care mă aflu, ființa mea, în esența ei transcendentă” („O boală învinsă-i orice carte”), având drept rol să vegheze umanitatea din noi, să nu lase omul „singur înaintea imensei singurătăți pe care pierderea de transcendență și expulzarea Sensului o instaurează cu fiece zi” (Genomul uman și Sofocle). Sau texte în care eseistul privește înțelepciunea nu doar ca rezultat al distincției spiritului, ci în lucrarea ei continuă de „a privi în lăuntrul lumii și de a-i înțelege inextricabila armonie, țesătura nevăzută care leagă între ele lucrurile, rosturile adânci din care izvorăsc adevărurile și comandamentele existențiale, aceleași în esența lor pentru tot ceea ce primește întrupare și viață” (Elogiul înțelepciunii).
Alte eseuri evocă figuri umane care și-au pus pecetea asupra destinului auctorial (cum este învățătorul Rizescu, botezătorul întru poezie, un om „îmbibat de cultură”, ce „vorbea frumos, cu încântare nu de sine, ci de sinea literaturii” și care, atunci când se mânia, își trântea pe catedră căciula, „stârnind un vuiet apocaliptic; ca și cum Negoiul și-ar fi lepădat de pe creștet cușma de stânci” – Ca să fii om întreg) sau vorbesc despre neputința sistemului educațional de a contribui, până nu e prea târziu, la îndreptarea lucrurilor (căci școala „umblă cu capul spart” și e „timorată de agresiunea unor interdicții iscate din imbecila înțelegere a drepturilor și libertăților vârstelor necoapte” – Estetica deriziunii). Alteori, vizează politicianismul românesc și „naiva încredințare” a publicului „că e doar spectator” (De ce nu fac politică) și teatrul sumbru al imoralității „care dă lecții de morală” (Despre fantastic).
Reținem, de asemenea, articolul despre Umorul involuntar, cu referire la grobianismul cu care, pe plaiurile mioritice, unii își exprimă revolta în fața unui destin considerat nedrept, articol îmblânzit de citarea unei superbe facturi din Elveția secolul al XIX-lea, întocmite de un pictor ce tocmai terminase de renovat frescele unei biserici. Redăm, pentru plăcerea spunerii, câteva pasaje: „1. Modificat a șaptea poruncă și lăcuit cele zece porunci: 3 franci 45; 2. curățat Ponțiu Pilat, pus o blană nouă pe gulerul lui și lustruit pe toate părțile: 2 franci 33; 3. lărgit cerul și adăugat câteva stele; ameliorat focul iadului și dat diavolului un chip rezonabil: 3 franci 86; […]; 6 marcat mai bine drumul spre cer: 0 franci 55; 7. lăcuit femeia lui Putifar și îndepărtat jegul de pe gâtul ei: 1 franc 32; 8. dat mai înapoi sfârșitul lumii, având în vedere că era mult prea aproape: 4 franci 48”.
Musai de citit (și de valorificat – împreună cu alte articole din volum – în cadrul cursurilor de dezbateri din școli și din universități) „Oile gândirii” și „Trădarea cărturarilor”. Textul dintâi, cel mai amplu al cărții (de aproximativ șaizeci de pagini), e așezat în oglindă cu eseul intitulat Diavolul locuiește în Silicon Valley, din culegerea apărută cu doi ani în urmă. Autorul își exprima atunci indignarea și amărăciunea vizavi de inconștiența cu care omul își anihilează valorile întemeietoare, punându-și în pericol tocmai esența biologică. Protestul respectiv i se pare acum „poate nu suficient, poate nu destul de apăsat”, de aceea (cu atât mai mult cu cât între timp situația a sporit în gravitate) se simte dator să aducă noi argumente, care să deschidă mai bine ochii cititorului. Unul dintre nucleele textuale îl constituie neomarxismul cultural impus de „Școala de la Frankfurt”, ideologie ce subminează punctele forte ale culturii occidentale (familia, națiunea, morala, biserica, democrația, legea). Îndoctrinarea a prins puternic îndeosebi în universități („care dispuneau de naivitatea, entuziasmul schimbării, dinamismul insurecțional al masei studențești, un aluat prin natura lui ușor de manipulat”), deturnând din temelii misiunea firească a acestora. Spațiile academice – așa cum observase Jean Szlamowicz într-o lucrare publicată în 2022 la Paris (Les moutons de la pensée. Nouveaux conformismes idéologiques) – s-au convertit treptat în staule ce creșteau oile gândirii, iar disciplinele umaniste au trecut – cu complicitatea Comisiei Europene, care legitimează noua terminologie și se pune pe corijarea politică, prin discriminare pozitivă, a rănilor (și a narațiunilor) diverșilor victimizați minoritari – de la analiza și descrierea obiectului de studiu la luptă („Orice lătrat denunțător e prezentat drept ultimul strigăt al cercetării” – scrie Szlamowicz). Dinspre universități, dinspre lumea artiștilor și a cărturarilor toxina a migrat degrabă către spațiul decizional politic, generând prefaceri înspăimântătoare, configurând o nouă dictatură, fals democratică, gata să reinventeze omul, să clădească o realitate nouă pornind de la delirul lingvistic propovăduit de neomarxiști. „Cei doi vectori de influență și rezistență, intelectualitatea și clasa politică, vor fi vinovați de acest dezastru” – notează Horia Bădescu spre finalul eseului. „Iar istoria nu e niciodată clementă cu vinovații!”
Celălalt text, „Trădarea cărturarilor”, încheie culegerea de față și pornește de la o lucrare cu același titlu publicată de Julien Benda acum aproape o sută de ani, în care autorul francez reproșează intelighenției din vremea lui că și-a lăsat idealurile confiscate de jocurile politice, urmările fiind, printre altele, transgenderism-ul, religia woke/a „trezirii” (doctrină atee, autoconsiderată democratică, dar care sapă tocmai temeliile democrației), corectitudinea politică. Exploatând această lucrare-ancoră, Horia Bădescu analizează situația din România ultimelor decenii și poziția denigratoare a unor intelectuali autohtoni vizavi de poporul căruia îi aparțin. Cu toată subțirimea lor spirituală, aceștia caută să defăimeze aproape tot ce e românesc și ce ne ține încă laolaltă. Nu aduc soluții dinspre specificul național, dinspre valorile noastre de secole, mulțumindu-se doar să denunțe, să combată, însă impetuozitatea cu care ne scot ochii nu elimină, nu desființează nicidecum tarele contemporaneității. Eseistul aduce în sprijin o scrisoare trimisă de Caragiale prietenului său Vlahuță, pe care o reproduce în totalitate și în care poporul român e socotit nici mai bun, nici mai slab de minte, nici posesor al vreunui caracter mai puțin onorabil decât celelalte popoare („neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân’acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate). Finalul eseului conține un mesaj limpede: „Noi, românii, am trădat România!” Așadar, nu e cazul să căutăm justificări, de noi depinde cât ne vom lăsa învinși de boala ce „intrat-a în lume” (Lucian Blaga) și cât avem de gând să așteptăm pentru a scoate din străfunduri versiunea noastră cea mai bună. Am mai putea spune că semnatarul eseului ne silește să ne privim într-o altfel de oglindă: în propriii noștri ochi. Oare acolo mai găsim iertare, justificări? Când ne privim în oglinda dinăuntru, mai putem da vina pe realitatea ce ne stă împotrivă? Putem afirma că suntem în stare a ne sacrifica pentru ceea ce visăm? Ori, precum guvernanții mediocri, ne mulțumim cu ceea ce Marcel Gauchet numește „politica intențiilor”, a imaginii? Găsim, cu toate acestea, în subtext (ca și în alte articole din cuprinsul cărții), o boare cât de cât optimistă, de încredere în umanitatea din om: poate că, între atâtea anomalii ale vremii, undeva în străfunduri fojgăiesc, lucrează niște semințe uitate, care așteaptă doar un semn mai ferm din partea noastră. Numai să știm cu adevărat pe ce cale vrem să o luăm.
Eseurile din acest volum ne învață să privim altfel hățișul de „oportunități” cu care ne smintește contemporaneitatea, celor deja amintite adăugându-li-se entertainmentul, frenezia consumului, trăncăneala online și offline (care anulează ce a mai rămas din sacralitatea rostirii), tot felul de modele și de alternative existențiale – adesea induse și proiectate obsedant în spațiul public. „Binefacerile” enumerate, în absența unui proiect conștient și de durată, sunt doar câteva dintre modalitățile de a astupa goluri, deficiențe, constituindu-se în biete analgezice care mai degrabă amână tratarea adevăratelor probleme. S-ar putea spune că ele sunt drepturi obținute din greu de noua democrație, că mențin coeziunea socială, numai că multe dintre acestea, cu cât acordă spațiu sporit nevoilor și libertăților individului, cu atât fragmentează întregul și îl fac mai rezistent în fața unui proiect de guvernare comun. Sunt mai degrabă forme rafinat-perverse de îngenunchere a ființei sub vremi, poate ademenitoare la o privire de suprafață și amăgindu-ne că totul se află în mâinile noastre. De fapt, în loc să ne alcătuiască, ne risipesc. Ne des-ființează.
Acestea și multe altele sunt cernute de Horia Bădescu în volumul dinainte-ne. Sunt supuse probei oglinzii. Celei vindecătoare de orbenie. Așezându-le în carte, îmbrățișându–le cu puterea minții și a sufletului său (pe urmele franțuzescului „comprendre”, care înseamnă deopotrivă „a îmbrățișa”, „a cunoaște/a prinde cu inima”), scoate din amorțire energiile întemeietoare ale Cuvântului. Ne convinge să ne lepădăm de vorba cea vremelnică.
Horia Bădescu e convins că ființa noastră va trăi atât cât ne vor trăi cuvintele. Nu vorbele…
Horia Bădescu, Proba oglinzii,
Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2024