După atâția ani de întâlniri în cabinet cu clienți corporatiști, azi îmi dau lesne seama dacă cel care stă pentru prima oară în fața mea, în fotoliul potențialului pacient, este sau nu corporatist. Căci apartenența la corporație se vădește imediat prin intermediul clișeelor de limbaj. La unii dintre ei există, mai mult, o vizibilă voluptate în folosirea vocabularului întâlnit la locul de muncă, fără să fie vorba despre un vocabular de lucru. E ca și cum acesta ar avea darul de a adăuga valoare respectivului, prin simplul fapt de a-l folosi. Complexele de inferioritate își găsesc, astfel, ascunzișul în opusul lor. Sentimentul intim de apartenență la corporație stă pe internalizarea acestui limbaj, nimic altceva decât o clișeizare până la nivel de dogmă. Iar clișeizarea oricărui limbaj este o limbă de lemn. Limba de lemn, oricare-ar fi sursa ei, se insinuează ca un soi de cancer al minții ce limitează gândirea, căci și ea devine clișeizată. Disoluția oricărui lucru internalizat este, de regulă, un proces sortit eșecului, căci ceea ce e internalizat ajunge să te definească intim. Este modul în care funcționează ipocrizia oricărei ideologii: prin stereotipurile care, prin repetabilitate, sapă matrice în mintea noastră și care, de la un moment dat încolo, devin automatisme. Automatisme fiind, clișeele devin inconștiente, dar imediat accesibile în contexte potrivite, fără ca gândirea să fie necesară. Orice clișeu este o prejudecată și orice prejudecată este o metastază a minții. Aceasta este calea ideologiilor către manipulare, dogmatica specială ce are ca scop obnubilarea gândirii.
Citisem de multe ori despre faptul că oamenii nu gândesc și, cu toate că știam că este adevărat, nu aveam o imagine foarte clară a acestui lucru. Era… un simplu clișeu. Au trebuit să treacă ani de întâlniri cu sute de pacienți, ca să-mi dau seama cât de adevărat este și, mai ales, să văd și să înțeleg intim în ce constă obnubilarea gândirii prin clișeizare, până la nivelul de matrice mentală care funcționează automat. A gândi este un proces ce necesită un consum important de energie psihică, iar mințile noastre, precum corpurile noastre, sunt setate pe principiul homeostaziei, însă vizând consumul energetic cel mai mic. Altfel spus, menținerea constantă a parametrilor interni de funcționare, utilizând resursele minim necesare. Tot ce iese din „minimul necesar” este resimțit drept efort care, într-o societate unde ești constrâns la plăcere, devine inacceptabil. Și nimic din alcătuirea omenească nu necesită un timp mai îndelungat de refacere decât celula nervoasă. Așadar, a gândi cu mintea ta presupune consum, deci timp de refacere. Și de unde atâta timp pentru așa ceva, când obosim zilnic în căutarea plăcerilor? A nu gândi, dar a avea senzația că gândești înseamnă apelul la clișee. Iar clișeele sunt locul de unde ia naștere prostia.
Există o diferență importantă între vocabularul de lucru al unui domeniu nevoit să-și inventeze și să-și definească termenii și clișeizarea limbii. Orice domeniu este turnat în terminologia sa, dar nu orice astfel de terminologie devine clișeu mutilant. Clișeele sunt cele care vor să enunțe multe, dar care, de fapt, nu enunță nimic. Sunt sintagme goale de sens, vide. Sunt simple manipulări cu consecințe complexe. Simple, căci facile – necesită doar repetabilitate. Iar scopul este – și în asta constă complexitatea consecințelor – înregimentarea minților în limitele înguste ale unui sens prestabilit, din care să decurgă comportamente predictibile, în acord cu sensul ce le-a fost dat. Cu sensul ideologiei respective. Nimic altceva în afara cuvântului nu ajunge la celălalt cu un mai mare impact. Nimic altceva nu poate exprima mai bine ceea ce transmitem decât cuvântul. De unde, și dezvoltarea atâtor tehnici de comunicare. Multe nu sunt decât tehnici de manipulare, căci manipularea, odată ce i s-a adăugat termenul „pozitivă”, s-a transformat din ceva negativ în ceva pozitiv. „Manipulare pozitivă” este un soi de bine făcut cu forța. O (re)educare spre binele celuilalt. Dar e doar un ecran de protecție, care nu lasă să se audă suficient de bine cuvântul „manipulare” căruia, astfel, i se deturnează sensul cu 180 de grade. Așa încât, tehnicile astea au fost redenumite strategii. Există o anumită tensiune în acest cuvânt, căci vizează un demers la capătul căruia îmi propun să obțin ceva anume de la celălalt, care altfel nu ar putea fi obținut.
Azi, copiii nu mai sunt învățați la școală cum să gândească, ci sunt ideologizați, livrându-li-se clișee, inducându-li-se ideea că doar ele reprezintă gândirea corectă. Cel mai banal exemplu este examenul de bacalaureat la limba română, unde elevii au de învățat pe de rost comentarii literare predate la meditații, care vor fi reproduse întocmai. Care nu necesită înțelegerea operei, care nu necesită nimic altceva decât memorarea. Și, pentru că asta se întâmplă la fiecare materie, copiii pleacă în viața cu un deja handicap, acela nu a ști să-și folosească mintea. Adică materia primă necesară viitoarelor ideologizări este deja constituită pe băncile școlii, al cărei scop declarat este tocmai inversul. Dincolo de faptul că universitățile livrează, de atâția ani de zile, viitori șomeri. Dar de ce să cerem societății ceva ce mai întâi noi înșine, ca părinți, nu suntem în stare să facem cu copiii noștri?
Am reputația unui terapeut dur, în ciuda faptului că „a nu răni” este un principiu la care sunt foarte atentă. La fel cum sunt atentă la cum formulez ceea ce vreau să transmit, în chiar acest scop. Personal, fac o diferență între „a răni” (ca terapeut) și „a te simți rănit” (ca pacient) fie chiar și de neutralitatea unui enunț care nu exprimă nimic altceva decât o realitate rostită chiar de pacient. Dar atunci când reformulez, în chiar cuvintele de el folosite, ceea ce el însuși a rostit cu un minut în urmă, însă prinzând în cuvânt nuanța care lui îi scapă, unii se simt lezați. Propriile cuvinte, purtătoare de sensuri inconștiente, se pot întoarce ca un bumerang, iar asta este resimțit drept lezare. Adeseori, e cea mai bună dovadă că reformularea mea este corectă și, în ciuda lezării, oamenii știu că este adevărat ceea ce spun, iar adevărul acela nu al meu este, ci al lor. La fel de lezați se simt unii părinți când le arăt că din povestirea lor reiese că problema copilului, pentru care au cerut terapie, își are sursa în dinamica relațiilor adulților din familie, iar copilul este doar developantul cel mai fidel al acestei dinamici perturbatoare. Și asta se întâmplă pentru că, de regulă, la terapie se vine cu așteptări greșite, pentru care nu am nicio vină. Oamenii au impresia că un cabinet de psihoterapie este un loc unde cineva – specialistul – îi mângâie pe cap, căci este atotîngăduitor, atotștiutor și atotînțelegător, unde li se va ține isonul dându-li-se dreptate, într-un cuvânt, o terapie este un fel de grădină minunată unde cei doi vor face o plimbare împreună, în deplină armonie și saturată de plăcere. Fals. O psihoterapie, una psihanalitică cel puțin, este un demers adeseori dur, în care te vei întâlni cu partea neștiută din tine, în care te vei descoperi în ceea ce deții mai urât și despre care nu ai vrea să afli niciodată. Dar e singura cale spre echilibru.
Inclusiv termenul de „vindecare” este greșit înțeles. Vindecarea nu survine din aer sau din munca terapeutului, ci din colaborarea celor doi protagoniști, unde fiecare are ceva de făcut. Cei care cer terapie cred că e suficient să vină la ședințe și să le plătească, iar restul decurge de la sine și, cu toate că de la prima întâlnire eu specific cât se poate de clar că va fi vorba despre o muncă împreună, pacientul se așteaptă ca totul să vină doar de la terapeut. Ei, bine, nu se poate. Ca în oricare altă relație, ca ea să meargă, fiecare are de făcut partea lui de muncă, pentru că adultul nu este un copil neputincios care să nu se poată folosi pe sine în procesul propriei vindecări. Iar vindecarea nu promite, la capătul ei, obținerea fericirii – o altă prejudecată livrată societal –, ci intrarea în echilibru, așa încât viața, cu tot șirul ei de suferințe și nefericiri, să poată fi dusă mai departe cu o forță mai mare a Eului devenit mai conștient de sine. Prin urmare, o psihoterapie psihanalitică va trebui ca mai întâi să declișeizeze mintea celui deja îndoctrinat cu prejudecățile ce fac ca realitatea obiectivă să fie mistificată și confundată cu realitatea subiectivă, și abia apoi să construiască, cu ajutorul pacientului, structuri mai fezabile nevoilor sale. Dar, pentru că cei care cer terapie vin cu o imagine greșită a acestui demers, atunci când ea începe să se destrame, lucrul ăsta poate fi resimți drept lezant, și așa devine terapeutul „dur”. Pe de altă parte, dacă e să fiu dură cu cineva, este cu părintele, niciodată cu copilul, căci, dintre ei doi, doar copilul e neputincios, doar el e victima și doar de el îmi este milă, pentru că puterea în relația părinte-copil este numai la părinte și pentru că, dacă e ca cineva să aibă discernământ, acela e doar părintele.
De aceea, văzând atâta suferință la copiii care ajung în terapie, mi-a trecut prin minte, la un moment dat, o nebunie: m-am întrebat cum anume putem salva copiii de părinți, ei fiind sursa răului, chiar dacă majoritatea habar nu au că, uneori, din prea multă iubire față de copil, rezultatul este răul produs acestuia. Oricât m-am gândit, nu am găsit o soluție care să poată fi aplicată pentru a salva copilul, alta decât educarea părinților. Doar că aici lucrurile o iau de-a dreptul razna, prin enorma cantitate de aberații livrată acestora prin piața de carte și prin intermediul internetului, și care numai educație nu e. Așa cum omul e singurul animal care-și distruge habitatul ce-i oferă condițiile vieții, tot el este singurul animal care reușește să-și afecteze negativ propriul pui, uneori până la mutilare psihologică, distrugându-i, astfel, viața (nu doar) de viitor adult. Și o face, ades, cu ajutorul „specialiștilor”, o enormă mulțime de guru care-i învață aberații. Da, știu, sună dur ce spun… dar doar funcționarea noastră inconștientă ne face să nu vedem cum ne transformăm copilul în victimă. Despre asta este vorba. Cu atât mai mult, cu cât noi, părinții, și nu societatea, suntem cei care, aducându-i pe lume într-o lume digitală, le înlesnim accesul la digital. Nu ei se nasc nativi digital, ci noi le permitem să devină. Ceea ce înseamnă că le înlesnim înlocuirea realității obiective cu cea virtuală, cu mult înainte ca mintea lor să capete reprezentarea realității obiective. Le dezmembrăm mintea înainte ca ea să se articuleze drept o minte. Pe o deja distorsiune a minții, ce minte sănătos structurată să mai crești? După care părintele vine și cere terapie pentru copilul lui, plângându-se că nu-l mai poate dezlipi de ecrane. Suntem sănătoși la minte? Nu suntem.
Trăim, azi, într-o nouă religie, cea a virtualului, unde gesturile liturgice se rezumă la a glisa cu degetul imaginea de pe smartphone și unde Eul se gonflează neîncetat, căci singur își găsește, lesne, sursele de a se minți cu privire la sine. O lume a aparenței, căci niciunuia nu ne place ce și cum suntem, dar avem la dispoziție mijloacele amăgirii și de noi, și de ceilalți. Nu mai avem nevoie de feedback-ul reglator, căci ne privim în oglinda convenabilă, care să ne arate pe noi nouă înșine așa cum ne-am dori să fim, niciodată așa cum suntem. Asta doar relațiile cu ceilalți o pot face, or Celălalt nu mai există. Spectre pierdute în propria singurătate, ne lăsăm copiii singuri încă de la începutul vieții, livrându-i societății care îi va transforma în ceea ce ea are nevoie. Micii mutanți de azi sunt marii mutanți de mâine, căci mintea lor nu va crește în cadre sănătoase, care să le asigure maturizarea atât de dificilă chiar și în condiții normale. Accesul la ecrane nu doar destructurează, lent și sigur, mintea adultă, ci mai ales nu o poate structura pe cea în formare, care așa deformată va rămâne. Iar noul construct de minte deja există, îl văd de ani de zile în cabinet, l-am și semnalat, acum câțiva ani, la o lansare de carte.
Dar în zgomotul asurzitor cu care ne înconjurăm informațional, nimeni nu mai aude. Pentru că suntem grăbiți să trăim frenezia actualității, excitarea pe care ne-o oferim necontenit. Pentru că vrem fericirea cu orice preț, chiar și cu cel al mutilării propriilor copii, căci, nu-i așa, „o viață avem”.