(Jurnal de campanie)
Tinereţea şi insurgenţa tinereţii sunt calităţi şi nu defecte; dar devin urâte când se transformă în a(p)titudini paranoide care nu au nimic de-a face cu literatura în sine. Imberbul care îşi înjură părinţii şi bunicii, ca să îşi/ să le demonstreze cât de mare a crescut el, cât de importantă e prezenţa lui în lume, cât de departe a ajuns (el şi numai el!) cu percepţia spaţiului public, e o curiozitate care înveseleşte pe cei din jur, care în general râd, dar râd strâmb. Şi întotdeauna, în preajmă, un Iago îşi freacă palmele, satisfăcut. Iar râsul lui, dacă l-ar auzi cineva, ar fi ca al lui Silviu Brucan după „revoluţie”, când rostea expresia „stupid people” despre o naţie nefericită, modificată profund de comunism. Iar „cultura nefericirii” ar trebui să fie un capitol distinct într-o evaluare psihologică a naţiei noastre, aşa cum a făcut-o Dumitru Draghicescu cu mai bine de un secol înainte. Oricum, în faţa unui (eventual) public-cititor spectacolul e jalnic. Floreta polemicii e înlocuită cu măciuca expresiei, limbajului, atitudinii. Termenii politeţii între generaţii sunt înlocuiţi cu „bă”, chiar dacă e vorba de diferenţe de vârstă, cultură, operă. În „mediul virtual” totul pare că se aneantizează, se uniformizează.
* * *
Criza de autoritate din România este una profundă şi se manifestă la toate nivelurile, în toate domeniile. Demantelarea instituţională este un obiectiv al oricărei forme de anarhie care precede dictaturilor, iar decredibilizarea oricărei persoane publice se face cu o voioşie care nu are nimic de a face cu viaţa normală în societate. Spunea cineva: „Dumnezeu ne-a pedepsit să trăim unul lângă altul, dar tot el ne-a dat puterea să ne suportăm”. Şi ca să ne suportăm, ca să se suporte oamenii între ei au fost inventate regulile convieţuirii, legile, normele. Avem câteva, nu multe, repere culturale, intelectuale care au preluat vizibilitatea într-un plan public extrem de eteroclit? Jos cu ele! Liiceanu, Pleşu, Manolescu, Patapievici, Blandiana, Cărtărescu …? Să punem în loc valorile de pe scala noastră de valori! Sau să nu punem nimic, ca să nu ne obtureze nouă orizontul, să nu ne înghiontească frustrările atunci când ne comparăm, ne măsurăm …? „Pantera neagră stă întinsă sub tufa ei de trandafir/ Şi cerbii tineri vin să-i adulmece coastele”, spune, cu eleganţă, Ezra Pound. Ce „panteră neagră”? Care „cerbi tineri”? La noi schimbul de generaţii în literatură pare să se facă la colţul străzii, acolo unde lumina e chioară şi nu se vede modul în care unii încearcă să acapareze, prin violenţă, spaţiul public!
* * *
Unul dintre cele mai importante efecte pe care le produce comunicarea de pe internet (facebook, site-uri, bloguri etc.), e că poţi să ataci, să contra-ataci, să te exprimi, să licitezi, să supralicitezi, să comunici fără să te intereseze replica celuilalt/ celorlalţi. Devii suveran, ai cuvântul ultim, nu te interesează replica celuilalt/ celorlalţi, poţi înjura ca la uşa cortului fără să auzi răspunsul celui „din faţă”. Eşti deştept după cât îţi permite imaginaţia, orgoliul, tupeul, educaţia, sănătatea mintală, lipsa de educaţie chiar, frustrarea personală, aplauzele galeriei. Îţi faci propria revistă virtuală (blog, site etc.) şi te exprimi (de) acolo cum vrei, când vrei, emiţi ce vrei. Controlul? Autocontrolul? Deontologia exprimării în spaţiul public? Dar unde se mai învaţă (despre) reguli, despre comportament în spaţiul public? Reguli de comunicare? Le stabileşti singur. Erau nişte reguli prestabilite în societate până la tine? Jos cu ele! Sunt învechite, ţin de trecutul care e, de obicei, întunecat, perimat. Cei de dinaintea ta s-au chinuit să devină deştepţi, culţi, învăţaţi. Tu ai un avantaj major, te-ai născut gata deştept, învăţat, cult. Aşa îţi dictează mijloacele tale de comunicare, sistemul educaţional din România. Cel de dinaintea ta, cu câteva decenii deja în urmă, ca să conteste o idee, un om, o carte, din spirit polemic, trebuia să (o) citească, să scrie un articol la maşina de scris, să îl trimită la o revistă, să fie discutat într-o redacţie, să fie apreciat, acceptat, eventual publicat. Dura câteva săptămâni, luni chiar. De cele mai multe ori polemica, scandalul, opinia prea tranşantă erau cenzurate, moderate, eliminate. Mai multe minţi se adunau, comentau, decideau. Era bine? Era rău? Istoria, judece…! Acum? Simplu! Deschizi calculatorul şi scrii o replică la orice: poţi să înjuri, poţi să dai verdicte, poţi să demolezi o carte, o idee, un om. E de ajuns să fii relativ alfabetizat…! Şi să ai un flux interior, să pară că ai o determinare ca „să faci praf” ceva. Contestatarii par, dintotdeauna, oameni care ştiu ce e cu ei, care ţintesc departe. Dacă ai mirosit/ simţit asta, eşti pe drumul cel bun. Dacă eşti şi autor, atunci lucrurile sunt un pic mai complicate. Dar nu foarte tare. Opera ta? Numai proştii, ignobilii, rău-intenţionaţii, învechiţii etc. o contestă, o critică. Vorba învechitului Sadoveanu, care şi el îl prelucra pe şi mai învechitul Anton Pann: „Un prost găseşte totdeauna pe altul mai prost care să-l asculte cu gura căscată”. În mediul virtual, de la facebook la tot felul de (alte) forme de comunicare, această „polarizare” de grupuri de „interese” culturale, preponderent literare, conduce la cangrenarea mediului literar. Şi cangrena asta, ca orice cangrenă, miroase.
* * *
Într-un concert universal de voci vii, ca artist, cu câteva elemente care îţi denotă neamul, amprenta locului, istoria, tradiţia. Iar aceste elemente, desfăşurate sau doar intuite, sunt cele care îţi conferă, prin neasemănare, un loc numai al tău. Shakespeare e sigur englez, Tolstoi e sigur rus, Voltaire e sigur francez, iar Goethe e sigur neamţ, dacă e să citim operele lor prin elementele care îi disting, îi recomandă dar îi şi separă. Un scriitor african are în opera sa freamătul nisipului cu tot ce decurge de aici, o filosofie a vieţii care se scurge printre degete ca firele de nisip, iar un nordic va explora misterul fiordurilor, fie din viaţă, fie din natură. Un balcanic precum Kazantzakis va explora abisul marginalului, periferia unor culturi care sunt, în cea mai mare parte, îngropate în istorie şi în mituri, iar un sud-american precum Márquez va aduce vibraţiile mitice ale unei lumi care întâi a fost decimată, apoi cercetată. Artiştii români care au intrat în universalitate nu fac excepţie, Brâncuşi, Cioran, Ionesco, Eminescu, Eliade sau Enescu au încărcătura şi amprenta de neşters a culturii române, fie la nivelul sensibilităţii, a temelor, a formelor sau a obsesiilor umane şi istorice.
* * *
Globalizarea înseamnă, dintr-o anumită perspectivă, moartea culturilor mici în favoarea unei culturi grandioase care să onoreze omenirea în confruntarea viitoare cu civilizaţiile galactice. Pentru că omul nu se poate opri, în dinamismul său, doar asupra sinelui şi a lumii sale, el visează „deştept” transcenderea spaţiului şi, eventual, a timpului. E vorba de o criză de identitate? E o criză de supraidentitate? Sau e vorba doar de o confuzie în reperarea motivaţiilor care generează arta şi care definesc condiţia artistului? Naivul Borges se afunda heracleitic în substanţa universului: „Timpul e substanţa din care sunt făcut. Timpul e un fluviu care mă ia cu el, dar eu sunt acest fluviu; e un tigru care mă sfâşie, dar eu sunt acest tigru; e un foc care mă consumă, dar eu sunt focul”. Recunoscând asta eşti în centrul lumii oriunde te-ai afla, indiferent la câte aplauze vane primeşti după o situare în statistici. Că astăzi doar statisticile mai operează iar nu ierarhiile. Sau, mai bine zis, operează ierarhiile stabilite de statistici şi nu cele care se revendică de la valoare. Căci şi valoarea însăşi a devenit extrem de relativă, valoarea, chiar şi în artă, e un reflex al cererii şi ofertei. Un Gogol care să lucreze doisprezece ani la un roman pe care el să îl considere în final ratat, e vorba de Suflete moarte, este greu de imaginat azi. Mo Yan, chinezul care a luat premiul Nobel anii trecuți, a scris Obosit de viaţă, obosit de moarte, vreo opt sute de pagini, în patruzeci de zile. Umberto Eco spunea că un roman care să placă, să fie valabil, să fie căutat de un public de pretutindeni, azi, se poate scrie în două săptămâni. Şi a făcut şi demonstraţii în acest sens.
* * *
Numai cei care nu au cultură și nu au memorie vor susține cu tărie ideile revanșarde, de intoleranță, discriminatorii. Sub eticheta de adaptare la vremuri și comandamente noi se ascunde, de fapt, în acele persoane, un mare gol de memorie și o mare ignoranță culturală. Mai e și varianta în care anumite ideologii, care mai revin din drojdiile istoriei, să aibă nevoie de asemenea mesaje, ca să se reînfiripe, să reziste mai apoi. Suntem, totuși, la nivelul unui secol nou, când trebuie să încercăm și mândria de a fi „români, cetățeni europeni”…! E o șansă nouă, e o paradigmă nouă, care implică o abordare nouă, o situare nouă. Românii deștepți, citiți, cultivați nu vor fi niciodată intoleranți, antisemiți, revanșarzi istoricește. Este apanajul prostiei această pornire discriminatorie, e dovedit în istorie, e dovedit în viața de zi cu zi.
* * *
Poezia e, în esenţa ei, o capsulă ermetică, impenetrabilă, în care introduci un mesaj pentru nimeni şi pentru toată lumea viitoare. Trăim vremuri pragmatice. Timpul e bani, viaţa e bani, moartea e bani. Şi rugăciunea e bani. Dumnezeu îşi plăteşte poeţii cu moneda cea mai tare: vremelnicia. Este moneda care nu se devalorizează niciodată, ea face suportabilă clipa. Îi pune preţul corect.
* * *
Lumea are nevoie, în continuare, de intimitate, de iubire, de romantism, de tandreţe, de sentiment, de ubicuitate, de sensibilitate, de armonie, de căutare, de uitare, de găsire, de regăsire, de uimire, de uluire, de spaima de sine, de spaima de lume … etc, adică de Poezie.
* * *
Când lumea nu va mai avea nevoie de Poezie, aceasta, adică lumea, va fi un balast care va atârna hidos de o planetă care va umbla bezmetică prin univers, aşa cum sunt o mulţime care ne tot ameninţă că o să ne ciocnească şi o să ne distrugă. Cât mai avem raţiune şi Poezie, nu ne poate distruge nimic. Spun şi eu parafrazându-l pe Sfîntul Augustin: Iubeşte Poezia şi fă ce vrei. Pentru că poezia e, în ultima instanţă, iubire.
* * *
Mi se mai cer din când în când sfaturi, mai ales de către tineri poeți. Sfaturi? Pentru un autor conştient de harul său, disperat să ajungă la sine, sfatul este unul singur: să neglijeze toate sfaturile. Și să nu caute o ţintă în poezie, în literatură, să se identifice pur şi simplu, cu drumul.
* * *
Din momentul în care am descoperit că vorbesc cu cuvinte şi nu cu sunete, am avut intuiţia vieţii şi eternităţii ascunse în cuvinte. Şi am simţit, etapă cu etapă, prezenţa divinităţii în cuvinte. Oricum, întîlnirea primă cu poezia a fost ca un contact cu prima zăpadă, mă intriga fierbinţeala frigului…!
* * *
Omul fuge de sine însuşi toată viaţa, se ascunde de sine, îi e ruşine de sine pentru toate căderile de peste zi şi de peste viaţă, numai în preajma unui duhovnic se reîntâlneşte cu sine însuşi, reîntâlnirea devine suportabilă. În preajma unui mare duhovnic nu contează câte diplome ai, câte biblioteci ai citit, acolo sufletul pare să se scuture de zgura adunată în timp, devine sprinten. Avem suflete grele, înghesuim în ele de toate ca într-un depozit, ca într-o magazie cu lucruri puse la învechit, de asta am uitat starea iniţială de… zbor. În preajma unui duhovnic, dacă nu ne eliberăm de toate vechiturile din suflet, măcar îl scuturăm şi tot ne eliberăm de ceva, mult sau puţin, asta în funcţie de cât suntem dispuşi să cedăm.
* * *
Revin deseori, pentru frumuseţea moralei, la o poveste prelucrată de James Frazer, plasată într-o perioadă post-totemică, care spune că într-o comunitate exista, încă din cele mai vechi timpuri, o ceremonie care avea loc într-o pădure, o dată la treizeci de ani. Un preot bătrân i-a lăsat altui preot, mai tânăr, întreaga rânduială a ceremoniei, ca să nu se piardă. Când a sosit timpul, la treizeci de ani, acesta a chemat oamenii aşezării la ceremonie, după care s-au întors cu toţii acasă. Peste treizeci de ani, când a venit din nou vremea ceremoniei, preotul murise. Cei trei, patru credincioşi care mai rămăseseră în viaţă s-au dus în pădure însoţiţi de câţiva neofiţi şi de alt preot. Ajunşi în pădure, nu şi-au putut aminti locul. „În poiana asta», a spus unul. „Nici vorbă, a zis altul, e mult mai departe!” Au ales până la urmă un loc fără să fie siguri că e cel mai bun, au făcut ce trebuia, după rânduieli şi s-au întors acasă. După treizeci de ani nu mai erau decât unii dintre neofiţii de odinioară. Cu un nou preot în frunte, s-au îndreptat spre pădure însoţiţi de câţiva tineri. De această dată, n-au recunoscut nici măcar o poiană. Totul se schimbase, totul se amesteca în mintea lor. Până şi rânduiala ceremoniei li se părea tulbure. Au făcut însă cum s-au priceput mai bine şi s-au întors acasă. După alţi treizeci de ani, un alt grup, având în frunte un alt preot, s-a dus în pădure. Auziseră despre o ceremonie de mare însemnătate care avea loc de multe veacuri în pădure. În ce zi? Nimeni nu mai ştia. În ce loc şi sub ce formă? Nu se putea spune. Preotul şi credincioşii au rătăcit prin pădure câteva ceasuri, prin ploaie, fără să celebreze nici un fel de ceremonie, apoi s-au întors, cu tristeţe, acasă.
* * *
Ca scriitor tânăr ai nevoie de nişte certitudini pe care să te sprijini, pe care le găseşti în interiorul grupului de prieteni, vocea prietenului devine ecoul propriei voci. Totul e ca o grupare să aibă repere valorice şi morale, ferme dacă se poate, să nu se transforme într-o gaşcă. În cultură, în literatură nu există scopuri, ci doar pasiune. Nu se face cultură adevărată cu amabilităţi, amabil eşti doar în autobuz când oferi locul cuiva pe scaun. În literatură fiecare e pe locul lui, unul săpat în granit cu peniţa. Ar putea să pară, la un moment dat, că e vorba de truisme, însă multe lucruri elementare trebuie reluate, în fiecare moment au altă încărcătură.
* * *
Am cunoscut un călugăr tânăr care era frământat de o chestiune extrem de gravă: se îndoia de existenţa divinităţii pe care se decisese să o slujească. Dacă scriitorul se îndoieşte de propria religie, care e scrisul, ce mai rămâne din el? În acelaşi timp, hai să învăţăm de la grecul care plantează măslini a căror roadă va fi culeasă de o generaţie viitoare. Sau mama care naşte prunci, ar trebui să spună: de ce atâta chin, de ce atâtea dureri ale facerii, dacă totul se sfârşeşte cândva în pulberile cele mai anoste? Îndoiala, e până la urmă, motorul evoluţiei.
* * *
Posteritatea e un ecou al clipei. Uneori e mai intens, alteori e mai slab. Intensitatea acestui ecou se calculează după nişte criterii care scapă logicii comune, adesea.
* * *
Falsele valori sunt acum peste tot, de la politică la bunurile cele mai comune, de consum, peste tot coexistă lucrul original şi falsul care îl (ne) copleşeşte. Aşa cum chinezii falsifică produsele Adidas şi le numesc Adibas, iar Hollywoodul are replică indiană de Bollywood, aşa şi falşii scriitori pot fi numiţi „scribitori” sau „scriitoci” sau „escriitoci”. Un individ fără har şi fără haz, îmbogăţit de conjunctură dar scriitor „la stilul împins”, devine tot mai penibil cu fiecare op pe care îl publică. Să avem umor şi să râdem, în ultimă instanţă, de toţi aceşti închipuiţi. Ei parazitează, la un moment dat, cultura adevărată, dar atâta vreme cât nu o înlocuiesc, încă e bine. În anii de început ai comunismului a fost posibil ca un A. Toma să fie considerat mai important decât Eminescu sau decât Arghezi de propaganda partidului. Dar asta face parte dintre farsele istoriei, oamenii zdraveni la cap şi la minte nu pot fi păcăliţi.
(Din Jurnal de campanie, 2011-2013)