Zilele unui timp infernal de Gellu Dorian, Editura Tracus Arte, București, 2024, 85 p.
De ce ar fi timpul oare infernal? Volumul, ca o posibilă explicație, este scris de Gellu Dorian cândva în primii ani ai deceniului în curs (penultimul poem, Fereastra: iunie 2021 – decembrie 2022). Un factor ar fi poate multiplicarea ipostazelor eului liric, avataruri văzute prin reglare de zoom ba de la distanță, ba de-aproape: „cetăţean de onoare al unor priviri sisifice/ care se surpă în sine, ridicîndu-se cu greu/ ca un beţiv din propriu-i trup/ ciuruit ca un gong din spatele unei scene/ în care tu joci,/ tu eşti spectator,/ zi de zi,/ tren gol plin de ecoul unor hohote de rîs de pe altă lume” (Poemul de luni). Aceste euri răsfirate, multiplu ipostaziate și remixate, nu mai au un factor de coeziune. Așa se naște surparea, infernul, din lipsa luminii, din aglutinarea a ceea ce părea clar separat (zi obișnuită versus zi de sărbătoare, timp otova în care ești sau, dimpotrivă, nu ești țintuit la pat etc.): „te zideşti în perete, în fiecare raft, în fiecare poliţă,/ ani în şir se văd ca nişte picturi rupestre/ în peşterile în care nimeni n-a citit niciodată/ dar toţi s-au născut în cărţi/ pe care acum tu le zideşti odată cu tine în peretele/ din faţa ta,/ în cel din spatele tău,/ în cel din tine” (Poemul de marți). Sau: „ce fel de zi e asta în care nu se întîmplă nimic/ poate fi o sărbătoare în care cei sărbătoriţi lipsesc/ vocea lor e la fel cu a mea/ care se surpă în sine/ numai trupul în care se surpă nu e al lor/ pare o piatră lăsată în vîntul/ ca o daltă în urma căreia rămîne/ umbra de la care nimeni nu aşteaptă nimic/ dar fără ea nu există trup/ fără lumină nici ea nu există” (A doua zi, duminică). Volumul este prezentat elogios de Daniel Cristea-Enache.
De-a timpul de Hanna Bota, Editura Tracus Arte, București, 2024, 72 p.
De când spațiul ne-a fost restricționat, acum vreo 4-5 ani, parcă ne preocupă și mai mult problema timpului, a timpului care dă la iveală ceea ce Hanna Bota numește „vlăstarul – chipul tău imaterial”: „Ştiam de mai demult că sunt/ poemul lui Dumnezeu// mi-a şlefuit fiecare celulă/ sărutând cu sete citoplasma şi mitocondriile/ prelungind oasele ca pe nişte vocale feminine/ dar cel mai mult a lucrat la rimele minţii// apoi, la răscrucea istoriei/ s-a înnoptat pe planetă/ s-a îndimineţit de cealaltă parte a existenţei/ dar între timp/ eu fusesem dăltuită,/ măsurată,/ sculptată. […] gândurile şi ideile zburau/ în vârtejul despre care scrisese Nichita/ (poetul se născuse cu câteva ceasuri ’nainte/ dar sfârşitul ne va fi împreună –/ toate sfârşiturile sunt împreună,/ numai începutul este pe rând)// lipsea doar ritmul iubirii/ să-l mai aşezi în poem, Doamne,/ şi-atâta iubire ai măsurat/ atât de multă ai scăpat/ printre braţele întinse pe cruce/ în îmbrăţişarea planetei/ încât poemul tău, Doamne sfinte,/ plânge cu toate celulele sărutate// şi de atâta povară/ n-am putut trece mai departe// sunt scrisă de mâna Lui/ pe o foaie volantă.” (Poemul lui Dumnezeu). În ritmul iubirii, Hanna Bota face un excurs prin varii planuri ale existenței, începând de la copilăria cu bărcuțe de hârtie – micuța ambarcațiune făcută, cine știe, din foaia volantă ce traversează vârstele, plătindu-i vieții tribut. Rămâne, cum altfel, speranța: „azi/ trec prin gaura cercului/ înapoi/ făcând naveta între atunci şi acum/ anulez timp, spaţiu şi legi// roata eternei reîntoarceri/ funcţionează şi invers…”
Dosarul Dorin Tudoran. Literatură și politică în comunism și postcomunism de Florin Daniel Dincă, Editura Amphion, Bacău, 256 p.
Ca urmare a unei teze de doctorat scrise cu acribie și pasiune, dedicate aceluiași subiect, Florin Daniel Dincă a mai publicat, în 2020, De bunăvoie, autobiografia mea. Marcat în mod absolut de plecarea în SUA în 1985, traseul existențial și poetic al lui Dorin Tudoran a fost surprins magistral de autor: „Ceea ce s-a întâmplat între scriitorul Dorin Tudoran și dictatura ceaușistă – așa cum Eu, fiul lor. Dosar de Securitate ne-o arată – a fost o luptă pe viață și pe moarte, între o victimă de nedomolit și persecutorii săi, inventând identitatea parazitară «Tudorache», pe temelia identității creatoare exemplare Dorin Tudoran. În momentul conștientizării apogeului radicalizării sale, Dorin Tudoran a acceptat – în confruntarea cu sine, în primul rând, și cu instituțiile Puterii, în al doilea rând – că discursul literar parabolico-esopic își epuizase forța combativă”. A credita, după cum spune tânărul autor al acestui amplu și consistent volum, „deopotrivă esteticul și eticul” nu este deloc un fenomen statistic în rândurile scriitorimii – dimpotrivă, este o excepție. La care ne raportăm sau nu. După cum spunea chir cel de la care au pornit aceste rânduri și aceste două cărți, o conștiință cu o acută nevoie de demnitate: „Scriitorii ar trebui să blesteme sau să tacă. Restul nu e decât compromis” (din M. Nițescu, Partidul și intelectualii, Editura Humanitas, 1995).
Pe ape învolburate de Niculae Manolache, Editura Timpul, Iași, 2024, 310 p.
Cu decenii înainte ca fenomenul globalizării să cuprindă și România, a fi în vizorul Securității pentru orice contact cu străinii, real sau inventat, era la ordinea zilei. Ce urma? Într-o primă fază, ademenirea de către un securist sau CI-ist pentru a deveni „omul lor”. La începutul anilor ’70, când tinerii tânjeau după vreun disc al formației Mondial și puținii turiști străini tânjeau, la rândul lor, după muzică „otentică”, folclor românesc adevărat, la magazinul Muzica, într-o duminică, are loc o întâlnire total întâmplătoare, care nu scapă însă nenotată de vigilenții neamului și care va umbri până în străfunduri tinerețea lui Niculae Manolache, viitor autor al unui alt roman autobiografic, Sub vremurile securității, 2023. Proza de acum îl pune față în față pe tânăr care urmează să se avânte pe ape învolburate cu un maior, maiorul Corbu, poreclit Ocheală, cel care are misiunea să plaseze avertismente dure, cum nu?!: „Ai intrat în contact cu străinii, fapt interzis de lege […]. Situaţia se complică şi mai mult, deoarece între timp ai devenit militar în termen, la marină”. Ca de obicei când ești/ erai pus în fața lor, reacțiile se succed cu mare repeziciune, haotic: „Cuvintele acestea le auzisem de nenumărate ori, anul trecut, în timp ce eram anchetat de securitate. Mi s-au muiat picioarele, în stomac a părut un gol, iar corpul a fost năpădit de transpiraţie. M-am gândit că nu am terminat povestea cu securitatea, plecând în armată, circul continuă. Eram în picioare şi aş fi vrut să stau jos. Mă simţeam sleit de puteri, nu mai aveam energia de a reacţiona, nu mai aveam vigoarea de anul trecut când mă jucam de-a şoarecele şi pisica cu cei doi ofiţeri de securitate. În mintea mea se înrădăcinase ideea, în ciuda tuturor avertismentelor, că am terminat pentru totdeauna cu coşmarul”. Poate aceste două romane autobiografice chiar asta sunt, într-un fel: o mărturie și o formă de eliberare, de catharsis.
Lecturi. O perspectivă subiectivă de Menuț Maximinian, Editura Caiete Silvane, Zalău, 256 p.
„Menuț Maximinian este un cercetător și un argumentator informat și inteligent. Merită nu doar citit, ci și păstrat în minte pentru pledoaria sa pentru cultură” – acestea sunt câteva dintre cuvintele de prezentare scrise de Andrei Marga. Autorul își grupează cronicile literare sub titluri precum: Sensuri/Contrasensuri, Literatura, dincolo de ecuații, Împotriva uitării, Lumea la microscop, Strigătul poetului, Răzlețe. Plasat la finalul cărții, răspunsul la ancheta unei reviste culturale ne dezvăluie opinia despre inteligența artificială: „Se vorbeşte şi de softuri care conturează cronici literare. Îţi aşezi textul într-un program şi gata cronica. […] Chiar şi cei mai rigizi critici (percepţia noastră) lucrează pe o schemă de istorie literară în care este prezentă şi emoția. Inteligenţa artificială nu se va plimba niciodată pe uliţele satului meu, nu va sta de vorbă pe laiţă cu înţelepţii satului, nu se va bucura de sărbătorile împărăteşti, nu va merge în alai la nunţile de poveste din Ţara Năsăudului. Dacă va fi folosită cum trebuie va ajuta ştiinţa. Tot ce îmi doresc este să nu fie folosită pentru crearea de arme şi în război, ci doar pentru bunăstarea lumii.”
Carapacea de aur. Antologia „Pavel Dan” – 65, Editura Tracus Arte, București, 2023, 93 p.
Bine privit, de-a lungul timpului, vreme de 65 de ani, nu numai de către personalități culturale din zona Timișoarei, Cenaclul „Pavel Dan” reflectă, la diferite momente, drumul de început al unor poete și poeți foarte diferiți ca scriitură și perspective. Ediția este îngrijită, ca de obicei, de poetul Eugen Bunaru, iar Cornel Ungureanu semnează „O capitală a poeziei”, rândurile de deschidere ale volumului. Din cuprins fac parte tinerii autori; Valentina Botezatu, Cristian Căliman, Ioana Cheroiu-Cozma, Vlad Ciurescu, Anastasia Coste, Delia Alexandra Costea, Marius Dimcea, Mihaela Farcaș, Ionuț Manea, Alexandra, Iasmina Panc, Izabela-Elena Radosevici, Răzvan Stoicovici. În 2010, Moni Stănilă nota: „Nu îmi vine acum în minte nici un scriitor timişorean – sau ex-timişorean – care să nu fi fost «paveldanist». Probabil că până acum optzeciştii s-au remarcat cel mai bine: M. Bârsilă, A. Derlea, I. Monoran, P. Ilieşu, E. Bunaru – care conduce şi astăzi întâlnirile şi care ne-a ajutat pe fiecare în parte şi pe toţi în grup să ieşim la „hârtie” –, D. Vighi şi ceilalţi.”
Coerența labirintică. Volum Alternativ/Continuu de Vasile Gribincea, col. Rotonda, Editura Cartier, Chișinău, 2023, 165 p.
Poezie scrisă din 2016 încoace de un tânăr erudit, aflat acum la debut. Dar ce debut! În căutarea coerenței și a tuturor potențialităților, poetul lasă să se întrevadă ceea ce e mai dificil de văzut, „spaţiile niciodată subsumate vreunei geografii”. Sonetul poate deveni un tango, arhitecturile poemelor descoperă că nu doar orizontala contează, ci și verticala dansului. Asistăm, ca lectori, la desfășurări pe portative abia întrezărite fie de cei inițiați, fie de cei care se lasă conduși de poet:
„S°°net p∞stuman
a
n
g
o
vor dispărea ca luminile oraşelor după/ răsărit/ algoritmii care condiţionează adaptarea// de toate felurile continuitatea o să se rupă/ infinit/ în fragmente mai mari decât ea captarea// imaginilor va răspândi mutaţii insesizabile definitive/ pe când/ în aer vor sări spaţiile niciodată/ subsumate vreunei geografii// sublimă subliminala cale a ieşirilor alternative/ rînd sub rând/ straturi fine de vid vor izola o hologramă pururi neterminată/ și senzația diluviană că începi să înveți să știi să fii” (S°°net p∞stuman, p. 131), iar în josul paginii avem indicații, asemănătoare celor pe care le avea poetul Adrian Urmanov în poeme utilitare (2003) – de astă dată, ca pentru a configura un volum alternativ, citit intermitent de la sfârșit spre început, trimiterea este către un poem, Anamnezi(i)A, aflat la p. 26, adică la o pagină cu număr par, respectând o ordine inversă, pentru că nu există în spațiul potențialităților o ordine absolută, dimpotrivă. Volumul include și câteva poeme în limba engleză.
Emilian Galaicu-Păun este cel care deslușește (parțial, nu integral!) pentru cititori, pe coperta a patra, un posibil traseu al firului Ariadnei, fir care nu este unidimensional, de ce ar fi?!