Ateismul nu e o idee. E o eroare. O profundă eroare. Chiar dacă viața nu e atât de convingătoare, toţi oamenii vor în primul rând să trăiască. E semnul unei ancorări ontologice profunde. Dovadă grăitoare a existenţei lui Dumnezeu. Trăiesc, deci Dumnezeu există. Să ne imaginăm că ateismul ar recunoaşte că de fapt nu cu viaţa are ce are, ci cu Dumnezeu aşa cum îl prezintă religiile. Critica ateistă ar căpăta atunci o altă turnură. Ne-ar sili să cugetăm în loc să ne blocheze spiritele. Ar sili religiile să-şi pună întrebări. Le-ar pune pe gânduri. Lumea întreagă ar progresa. Numai că nu e cazul. Punând la îndoială sensul şi chiar valoarea existenţei care nu mai decurge dintr-o sursă originară a vieţii, sub pretextul că s-ar împotrivi religiilor istorice şi politice, ateismul interzice cugetarea şi se interzice pe el însuşi. Putem, din sfidare, să negăm sensul vieţii, să facem pe eroii care trăiesc pe o scenă a fictivului. Numai că, după ce publicul pleacă şi spectacolul ia sfârşit, cine mai gândeşte astfel în forul său interior? Trăim. Iubim. Transmitem viaţă. Ce dovadă ne mai trebuie? Când raţiunea îl refuză pe Dumnezeu, oare nu-l acceptă viaţa?
Problemele legate de Dumnezeu nu vin oare din faptul că există un divorţ între Dumnezeu pe care îl trăim noi şi Dumnezeu care trăieşte el însuşi? Ateismul nu e oare consecinţa acestei fracturi? Nu e cumva expresia unei utopice dorinţe de-a nu mai avea opoziţia între Dumnezeu pe care îl trăim şi cel care trăieşte el însuşi? Ah! Dacă pământul ar putea fi Dumnezeu, cum l-am mai iubi pe Dumnezeu! Până atunci, Dumnezeu se construieşte în detrimentul lui Dumnezeu care trăieşte el însuşi, mai bine să iubim pământul decât minciuna. Nietzsche a criticat cu înverşunare creştinismul şi credinţa. Dar a criticat şi ateismul. Şi asta pentru a-l regenera. Faimosul text din Ştiinţa veselă despre moartea lui Dumnezeu nu e de înţeles decât aşa.
«N-aţi auzit vorbindu-se de nebunul care a aprins o lampă în plină zi şi a început să alerge prin piaţă strigând: Il caut pe Dumnezeu! Il caut pe Dumnezeu! Cum în jur erau mulţi care nu cred în Dumnezeu, ţipetele lui au provocat râsul celor mai mulţi. L-ai pierdut ca pe un copil, întrebă unul din ei. S-a ascuns ? Ii e frică de noi ? S-a urcat pe un vapor ? A emigrat? Aşa strigau şi râdeau toţi de-a valma. Nebunul ţâşni în mijlocul lor străpungându-i cu privirea. Unde e Dumnezeu? întrebă el. O să vă spun eu. Noi toţi l-am omorât… Voi şi cu mine… Suntem toţi asasinii lui.»[1]
Smintitul, pus în scenă de Nietzsche, nu-i învinuieşte pe credincioşi, ci pe atei. Nu spune că Dumnezeu a murit, spune că oamenii sunt cei care l-au asasinat. E vorba aici de un ateism special. Trebuie să-i înţelegem cauzele. In secolul al XIX-lea, ateismul triumfa. Nu e acela pe care şi-l dorea Nietzsche. Ateismul triumfător e al celor care visează să elibereze omenirea prin ştiinţă, tehnică, revoluţie socială. Indărătul ateismului e vorba de o religie.
Religia lui Dumnezeu a fost înlocuită de aceea a omului. Asta înseamnă o altă dogmă, un alt cler şi o nouă represiune în numele Omului. Nietzsche nu vrea un asemenea cult care nu fase decât să reproducă comportamentul de care are oroare. Să se pună la adăpost utilizând anumite credinţe, mituri, imagini. El îşi doreşte un om suveran, fără nici o credinţă, născocind treptat în viaţă sensurile care-i convin acesteia. De unde referinţa la moartea lui Dumnezeu.
Ateismul e în mod fundamental un asasinat. Omul devine cu adevărat un om când îşi ucide zeii pentru a-şi apropria forţa lor. Tragedia greacă a încercat să pună în scenă acest act nemaipomenit. N-a izbutit. Foarte repede morala a învins, învinovăţindu-l pe eroul care s-a ridicat împotriva regulilor impuse de zei. In aşa măsură încât uciderii zeilor i s-a substituit moartea divinului în om. Eroul care i-a capturat pe zei a fost ucis. Metafizica şi idealurile sale, religia şi morala, umanismul şi bunele sentimente au orchestrat această crimă. Religia Omului cu ateismul său e ultimul avatar al acestei ucideri a divinului care a bântuit în cultură timp de secole. A sunat ceasul uciderii lui Dumnezeu şi nu a omului divin, pentru a-l dezrobi pe acesta din urmă instalându-l ca atotputernic pe pământ. Nietzsche a venit pentru a duce la bun sfârşit această misiune utilizând vocea lui Zarathustra. E aici o incontestabilă coerenţă. Dar şi o regresiune de tip arhaic. Pentru a elibera omul divin, Nietzsche nu ezită să revendice uciderea originară a Tatălui şi a zeilor, de care vorbeşte Freud în Totem şi tabu. O asemenea moarte duce la nebunie. In primul rând pe un plan personal. Putem accepta o paralelă între eliberarea unui adolescent şi eliberarea unui bărbat. E just să spunem că un adolescent trebuie să se elibereze de autoritatea paternă.
Izbuteşte, nu ucigându-şi realmente tatăl, ci omorându-l simbolic, prin faptul de-a deveni la rândul său tată dovedind calităţi pe care tatăl său n-a arătat că le are. Altfel spus, e vorba de un act interior simbolic prin care adolescentul îşi depăşeste tatăl şi îl «ucide». Tatăl, când e un adevărat tată, se lasă «ucis» pentru a-i îngădui fiului să devină la rândul său tată. Graţie acestui asasinat simbolic are loc o transmitere a puterii. Tatăl îi transmite fiului energia tatălui.
In tradiţia creştină, e izbitor cât e de respectat acest principiu. In cadrul relaţiei pe care Tatăl o întreţine cu Fiul în cadrul trinităţii, Tatăl se dă în lături pentru a-l lăsa pe Fiu să-i dovedească existenţa în lume. Fiul o face cu necontenite omagii. Punctul culminant e moartea pe cruce. Murind astfel el devine Tată pentru umanitate. Omorându-l pe Dumnezeu, umanitatea e aidoma adolescentului care îşi omoară realmente tatăl pentru a se elibera. Lăsându-se ucis, Isus ajută umanitatea să înţeleagă inutilitatea gestului şi-i revelează că eliberarea ţine de interioritatea psihică. E ceea ce s-a şi întâmplat. După moartea lui Isus, religia creştină a renunţat la sacrificiile omeneşti precum şi la cele animale pentru a nu păstra decât sacrificiul interior, proslăvirea. Aşa cum foarte bine a văzut René Girard, Isus a făcut ca religia umană să treacă de la sacrificiul exterior la sacrificiul interior. El a făcut pentru umanitate ceea ce face orice tată adevărat: acceptă să se lase ucis pentru ca celălalt să crească. De unde şi strigătul de recunoaştere faţă de Tată: «Tată, tată, de ce m-ai abandonat?» Tată, tată, cum de-ai putut să-mi delegi toate puterile tale, ca să îndeplinesc ceea ce îndeobşte tu îndeplineşti?
Nietzsche n-a înţeles deloc simbolul Crucii. N-a ştiut să vadă în el gestul eliberator prin excelenţă al umanităţii la nivel religios. N-a priceput modul în care Isus îngăduie umanităţii să-și «ucidă» cu adevărat Tatăl, cucerind în schimb o interioritate capabilă s-o aducă la fiinţa divină realizată din plin. Deşi a resimţit necesitatea pentru om de-a avea acces la o stare divină, el a rămas la o viziune primară a acesteia. Viziunea adolescentului care îşi ucide realmente tatăl pentru a se elibera. Ceea ce, bineînţeles, nu duce la nici un fel de eliberare, interioritatea nefiind eliberată. De unde îngrozitoarea psihodramă în care s-a închis şi în care a închis cultura împreună cu el.
Când ştim că am eşuat şi nu vrem să recunoaştem, în general ne încăpăţânăm. Şi pentru a justifica această încăpăţânare, persecutăm adevărul. De aceea, dacă ne înşelăm, nu e pentru că am făcut o eroare, ci pentru că adevărul există. Ceea ce, într-un sens, e logic, deşi e o nebunie. E evident că eroarea există doar pentru că există adevăr. Dacă adevărul n-ar exista, n-ar exista eroare. E ceea ce găsim la Nietzsche. Acesta le-a purtat fără încetare pică lui Isus, creştinilor, adevărului, ascezei. Nu e un hazard. Vrând realmente să-l omoare pe Dumnezeu într-un mod arhaic, fără să recunoască greşala unui asemenea gest, el l-a întâlnit în drumul său pe Isus, propunând moartea Tatălui simbolic graţie ascezei interioare. Intâlnire insuportabilă. De unde ura lui Nietzsche împotriva lui însuşi. O ură de înţeles. Arhaicul nu poate trăi decât ucigând interioritatea şi simbolicul, tot aşa cum interioritatea şi simbolicul nu pot vieţui decât suprimând arhaicul. Există între ei o incompatibilitate fundamentală. Când Isus a grăit şi a propovăduit, arhaicul i s-a ridicat împotrivă pentru a-l împinge în moarte. Arhaicul e cel care continuă să se ridice împotriva oricărei forme de interioritate şi de simbolizare a vieţii pentru a le împinge în moarte. El a bântuit în sânul creştinismului însuşi în timpul Inchiziţiei. A bântuit cu prilejul tuturor revoluţiilor în momentul terorilor care au avut loc. Acum bântuie sub forma terorismului sau a logicii barbare care prezidează dezvoltarea civilizaţiei. E vădit că oamenilor le vine greu să accepte uciderea Tatălui, sub forma unei naşteri a tatălui interior.
Preferă să stagneze în haosul pulsiunilor arhaice efectuând asasinate reale pe care le cred eliberatoare. Această regresie a arhaicului e, fără îndoială, una dintre explicaţiile nebuniei lui Nietzsche şi a mutismului său din ultimii zece ani ai vieţii. Interioritatea explodează când regresăm până la moartea tatălui sub o formă arhaică, reprimând simbolicul îndărătul realităţii. Răul e infinit când facem elogiul violenţei extreme detestând orice fel de milă, aşa cum i s-a întâmplat lui Nietzsche să facă.
Există o formă de milă detestabilă. E aceea care consistă în a plânge pe cineva, a-i da de pomană, fără a te investi, fără a suferi alături de el. E de înţeles revolta împotriva unei asemenea forme de milă. Ea ţine de ipocrizie. Il plângem, îi dăm de pomană, pentru a avea conştiinţa împăcată, fără a ne interesa într-adevăr. Există totuşi o milă care nu e simulată. E vorba de compasiune. Ea consistă în a «suferi împreună», nu e o milă trufaşă. E o reală angajare a sinelui alături de celălalt. Rousseau a scris foarte bine despre asta, când a vorbit de repulsia de-a vedea suferinţa care se află în centrul oricărei compasiuni reale. Se poate merge şi mai departe spunând că această compasiune consistă în a resimţi pe propria-i piele drama umanităţii suferinde. E întotdeauna ceva care ne emoţionează până la lacrimi, când avem în faţă o viaţă copleşită de suferinţă. Simţim nevoia s-o luăm în braţe pentru a o consola. O asemenea compasiune nu e slăbiciune și nici fandoseală. E, dimpotrivă, cea mai înaltă expresie a conştiinţei vieţii.
Devenim adulţi când accedem la sensul de compasiune. Ne dăm seama de drama pe care o traversează umanitatea. Incetăm să-i mai purtăm pică, dacă i-am purtat vreodată. Avem asupră-i o privire care e aceea a terapeuţilor. Oamenii se luptă împotriva propriei lor slăbiciuni. Din cauza asta îşi agresează semenii. Fac pe puternicii cu strigăte, de fapt de neputinţă şi frică. A înţelege asta îngăduie să nu te mai simţi agresat de ceea ce, de obicei, provoacă suferinţă. Accedem astfel la stadiul adult al umanităţii. Dacă există dorinţa de a-şi ucide tatăl ca şi pe Dumnezeu, descoperirea surselor de violenţă permite de-a nu mai avea dorniţa de a-şi ucide semenul, din cauza violenţei care domină în lume. Asta a fost învăţătura lui Isus, de-o incomparabilă acuitate. E ceea ce reiese când aminteşte care este Legea. Să-l iubeşti pe Dumnezeu din toate puterile. Să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi (vezi Matei 22, 36-40). Ne aflăm aici în prezenţa măreţei legi de vindecare a umanităţii. Cine îl iubeşte pe Dumnezeu din toată fiinţa îl descoperă pe Dumnezeu cel interior. Se vindecă de religiosul arhaic, când omul se divinizează într-un mod tragic ucigându-şi zeii, înainte de-a se întoarce împotriva lui însuşi. Cine îşi iubeşte aproapele ca pe sine însuşi iese din relaţiile sociale arhaice, când omul credea că-şi învinge neputinţa dominându-şi până la umilinţă aproapele. Cele două sunt împreună. Axa verticală ontologică divină şi axa orizontală antropologică umană. Cele două axe în formă de cruce alcătuiesc, când sunt legate, sfera adevăratei puteri. Aceea a terapeutului inspirat care îl scapă pe om de relaţia sa violentă şi devorantă cu zeii precum şi cu semenii săi. Nietzsche a ignorat cele două legi. Nu numai că a dat înapoi în faţa morţii lui Dumnezeu, dar a şi proslăvit sfârşitul oricărei compasiuni faţă de semenii săi. Dovadă acest text din Dincolo de bine şi de rău, care face să răsune într-un mod tulburător şi aproape cuvânt cu cuvânt termenii folosiţi de Freud în Angoasă în civilizaţie pentru a defini pulsiunea morţii. «E important, scrie Nietzsche, să gândeşti în adâncul lucrurilor evitând orice fel de slăbiciune sentimentală: a trăi înseamnă a jefui, a domina pe cel care e străin şi fără putere, a-l oprima, a-i impune cu duritate propria sa formă, a-l îngloba sau măcar a-l exploata […] Trupul vrea să crească, să se întindă, să acapareze, să domine, pentru că trăieşte, iar viaţa e voinţă de putere […] In zilele noastre ne exaltăm cu privire la viitorul societăţii «când nu va mai exista exploatare». Exploatarea nu e proprie unei societăţi vicioase, imperfecte sau primitive. Ea provine din voinţa de putere care e voinţa de-a trăi.[2]
Înspăimântător text care te face să te gândeşti la ce spune Freud despre pulsiunea morţii când scrie: «Omul nu e nicidecum fiinţa blajină, cu inima însetată de dragoste, despre care se spune că se apără când e atacat, ci, dimpotrivă, o fiinţă care trebuie să enumere printre datele sale instinctive o bună doză de agresivitate.Pentru el, aproapele nu e numai un auxiliar şi un obiect sexual posibil. E de asemenea un obiect al tentaţiei. Omul e tentat să-şi satisfacă nevoia de agresiune în dauna semenului său, să profite de munca acestuia fără să-l despăgubească, să-i confişte bunurile, să-l umilescă, să-l facă să sufere, să-l martirizeze şi să-l omoare.»[3] Ceea ce Nietzsche numeşte «viaţă» e în realitate exaltarea pulsiunii pentru moarte. Să nu mai spunem aşadar că ateismul «e viaţă».
Michel Onfray explică în al său Tratat de ateologie că «religia provine din pulsiunea morţii. Această stranie forţă obscură din inima fiinţei contribuie la distrugerea a ceea ce este… Religia Dumnezeului unic aţâţă ura de sine, în pofida trupului, discreditând inteligenţa […] proiectată împotriva aproapelui, ea instigă la dispreţ, răutate, intoleranţă, rasism, colonialism, războaie, injustiţie socială.»[4]. Ar trebui aşadar să aşteptăm de la ateism iubire pentru sine, pentru celălalt şi pentru omenire. Cum se poate explica, în aceste condiţii, valul de violenţă din partea lui Nietzsche ? «Nu mai vreau să acuz, nici măcar pe acuzatori» scrie el în Ştiinţa veselă cu ocazia Anului Nou. «Pe scurt, eu nu vreau să fiu decât un mare afirmator».[5] Pentru ca apoi să strige în finalul lui Anticrist: Război pe viaţă şi pe moarte împotriva creştinismului.[6] Să ne amintim de frumosul text din Aşa grăit-a Zarathustra, în care ne spune: «Copilăria e inocenţă şi uitare, un joc, o roată care se învârte de la sine, o primă mişcare, un da sacral». Şi în acest text pe care l-am citat mai sus nu e vorba decât de-a bate, a umili şi a face să sufere aproapele pentru a «afirma viaţa». Degeaba vrea Nietzsche viaţă, pulsiunea morţii îl obsedează. Contradicţie pe care o regăsim în Istorie.
Ateismul, care îşi propune să elibereze omenirea de opresiune, a masacrat zeci de milioane de credincioşi în cadrul revoluţiilor care s-au desfăşurat în URSS, în ţările comuniste, în Extremul Orient, în China. Dacă e vorba de pulsiunea morţii, ateismul a stabilit recorduri în materie şi nu s-a remarcat în mod special prin sensul vieţii. In ce priveşte sensul vieţii sexuale, atât de propovăduită de Nietzsche şi Onfray, aceasta se dovedeşte a fi sinistră şi mortiferă, când e practicată de Sade şi Bataille. E vorba tot timpul de tortùri, de suplicii, crime şi moarte. In sfârşit, când ateismul devine doctrină oficială în URSS, niciodată inteligenţa n-a avut de îndurat o asemenea botniţă. Şi vedem cum aceasta triumfă în postmodernitate, cum coincide cu o lume pierdută şi deprimată, care recurge la anxiolitice pentru a supravieţui. Aşa că e firesc să te întrebi: e oare inteligent să te revolţi împotriva sistemului dogmatic al religiilor? Nietzsche vrând să doboare religia fără prea mult discernământ, s-a lipsit de resursele pe care i le pot oferi Dumnezeul lăuntric precum şi Dumnezeu compasiunii. El şi-a sfârşit existenţa în imense suferinţe. Astăzi cei care visează să înlăture tot fără discernământ religiile, religiile existente, comit de asemenea o eroare similară. Se vorbeşte mult despre sex. Ba chiar numai despre asta. Zile întregi. Se vorbeşte pea puţin despre spiritualitate. Incă şi mai puţin despre viaţa interioară. Totul e consacrat exteriorităţii. Nimic pentru Dumnezeu interior. A lăuda ateismul în aceste condiţii înseamnă să intensifici şi mai mult alienarea ce apasă asupra spiritelor. Să contribui la formarea mulţimilor de bărbaţi şi de femei buimace, +când nu sunt disperate, pentru că n-au auzit niciodată vorbindu-se de divina lor interioritate.
Altfel spus, inteligenţa astăzi nu rezidă în faptul de-a opune ateismul religiei sau «întoarcerea Religiosului» ateismului, ci interioritatea exteriorităţii. Suntem bolnavi din cauza unei religiozităţi exterioare, aşa cum suntem bolnavi în urma invaziei unei ireligiozităţi la fel de exterioare. Să te porţi ca un jandarm în numele lui Dumnezeu sau în numele ateismului e tot una. Inchiziţia creştină a fost jandarmul lumii. Islamismul radical de asemenea. Fundamentalismul protestant nu s-a lăsat mai prejos. Ateismul lui Marx, al lui Nietzsche, al lui Onfray şi al altora a avut acelaşi rol de jandarm. Peste tot, acelaşi scenariu. Desemnezi duşmanul, responsabilul, vinovatul de tot răul de pe pământ, ţapul ispăşitor, bărbatul, femeia care trebuie abătuţi. Infiinţezi tribunale, judecata e expeditivă şi e urmată pur şi simplu de insulte. Totul începe la un mod în aparenţă intelectual şi se termină cu o încăierare pe stradă! Ne vom da seama într-o zi? Moartea lui Dumnezeu e dumnezeul morţii pe care îl agiţi împotriva lui Dumnezeu pentru a-l înlătura. E o filozofie a morţii. E «revanşa lui Dumnezeu» ca remediu la moartea lui Dumnezeu, pentru a relua titlul unei cărţi a lui Gilles Kepel rezumând sub acest titlu climatul epocii, încă un dumnezeu pe care îl agităm închipuindu-ne că în felul acesta evităm moartea lui Dumnezeu.[7]
În toate cazurile, un singur lucru sfârşeşte prin a triumfa: exterioritatea. Această exterioritate care l-a făcut pe Rousseau să spună că lăsându-ne invadaţi de ea nu ne mai rămâne «decât o onoare fără virtute, o raţiune fără înţelepciune şi o plăcere fără fericire.»[8]
Fragment din volumul Tăcerea lui Dumnezeu,
în românește: D. Țepeneag
[1] Nietzsche, Ştiinţa veselă, trad. franceză de A.Vialatte, Gallimard, 1975, p.169
[2] Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău, trad. C. Heim, Gallimard, 1975, p. 212.
[3] Freud, Angoasă în civilizaţie, trad. Ch. şi J. Odier, PUF, 1971, pp. 64-65
[4] Michel Onfray, Tratat de ateologie, Grasset, 2005, pp. 94-95
[5] Nietzsche, Anticrist, trad. D. Tassel, 10-18, 1967, p.115
[6] Nietzsche, Aşa grăit-a Zarathustra, trad. G. A. Goldschmidt, Le livre de Poche, 1983, p.4
[7] Gilles Kepel, Revanşa lui Dumnezeu, Grasset, 1998.
[8] Jean-Jacques Rousseau, Discurs despre originea şi inegalitatea oamenilor, op. cit. p. 252.