Diferența dintre valori și norme, se știe, constă în aceea că valorile sunt abstracte, respectiv, niște concepte generale, în timp ce normele sunt reguli de comportare sau linii de conduită, destinate oamenilor aflați în situații particulare. Valorile concepute de o societate influențează conținutul normelor ei; în principiu, toate normele pot fi legate de o valoare socială de bază. Normele unei societăți pot fi ușor identificate în comportarea de zi cu zi a oamenilor, pe când valorile sunt cu mult mai greu de descoperit. Valorile unei societăți trebuie deduse din normele ei; valorile societății occidentale pot să difere foarte mult de cele ale altor societăți. A face presupuneri dinspre felul propriu de a vedea existența, considerând că toate societățile trebuie „să vadă” ca noi, e dovadă de necunoaștere, care poate duce la conflicte. E valabil atât pentru grupurile sociale, cât și pentru indivizi.
Lista alcătuită la noi, pentru lumea noastră, de Achim Mihu, după propunerea americanului Robin Williams[1], cuprinzând un număr de orientări valorice care se exprimă în norme de comportament, conține: performanța, succesul, activitatea, munca, progresul, confortul material, egalitatea, libertatea, știința, raționalitatea, patriotismul, democrația ș.a. Dar în ce măsură această listă se regăsește printre valorile unui trib dintr-o zonă izolată sau a unui clan dintr-un sat islamic etc? Tzvetan Todorov[2] subliniază pericolul care apasă asupra occidentalului, și anume acela de a-și impune propriile valori, exemplificând cu greșeala lui Cristofor Columb în momentul descoperirii Americii și notând celebra propoziție: Columb a descoperit America, nu și pe americani, deoarece Columb nu a reușit niciodată să aprecieze valorile indigenilor.
Există o competiție profesională în a determina conceptele de cultură și societate: care dintre acestea o determină pe cealaltă? Sociologii consideră că societatea include cultura, iar antropologii culturali, destul de frecvent, privesc societatea ca pe o parte a culturii. Dar, oricum am defini cultura și societatea, ele nu pot exista una fără cealaltă, formând împreună o unitate ontologică. O altă problemă evidentă este diferența dintre conceptele de cultură și civilizație, acestea fiind diferite de la un popor la altul. Iată diferențierile menționate de Norbert Elias[3] în cartea Procesul civilizării: pentru francezi și englezi, conceptul de civilizație se poate referi la fapte politice sau economice, religioase sau tehnice, morale sau sociale, pe când pentru germani, conceptul kultur se referă în esență la fapte spirituale, artistice, religioase, delimitând aceste fapte de cele politice, economice și sociale; conceptul german zivilisation semnifică ceva foarte util, tehnic, dar de rang secund față de cultură, care însumează operele de artă, cărțile, sistemele religioase sau filosofice care exprimă specificul unui popor.
Luând în seamă și punctul de vedere al lui Huntington, descris în Ciocnirea civilizațiilor, cultura are rolul, prin elementele ei, să unească un grup, un popor, să-i confere identitate; pe de altă parte, ea întărește tradiția conferind lentoare dezvoltării, împotrivindu-se schimbării și adaptării. Între cele opt civilizații descrise de autor, există ciocniri resimțite pe faliile de suprapunere.
Calea de înaintare spre stadii superioare ale existenței umane este învățarea, deoarece succesul omului, nu doar în menținerea societății, dar și în dezvoltarea ei, se bazează pe capacitatea de a învăța. Omul este în mod fundamental rodul culturii pe care o învață. Comportarea de care depinde supraviețuirea omului este învățată de la membrii societății din care face parte; din acest motiv, nu putem compara nivelul de inteligență notat cu IQ al omului modern, cu – de exemplu – cel din triburile izolate (cum am văzut în călătoriile mele de studiu în Vanuatu, între triburile animiste ale zonelor izolate, rămase, în mare, la un stadiu de pescari-culegători), deoarece ceea ce învață omul în societățile civilizate diferă de ceea ce are nevoie un băștinaș pentru supraviețuire.
Psihologul Daniel Goleman face o diferențiere netă între abilitățile cognitive și cele noncognitive, primele putând fi verificate prin teste de inteligență, pe când cele din categoria a doua nu sunt ușor de testat, deși aceste „abilități noncognitive precum empatia primară, sincronia și preocuparea sunt aspecte de o intensă adaptabilitate ale repertoriului social uman pentru supraviețuire”[4]. Inteligența generală este testată în mare parte prin aptitudini și capacități cognitive, cum ar fi abilitățile verbale sau de rezolvare a problemelor; aceasta modelează genul de lucruri cu care au de-a face elevii și studenții la școală, dar școlile sunt artefacte foarte recente ale civilizației; teoreticienii recunosc inteligența socială ca fiind talentul primordial al creierului uman care a permis în timp adaptarea, dezvoltarea umanității; de acolo derivă inteligența generală, nu invers.
Etnocentrismul – tendința de a judeca celelalte culturi prin prisma standardelor culturii proprii – subliniază atitudinea obtuză a celui care nu cunoaște, nu circulă, nu vede, nu apreciază. Nu e de dorit nici extrema cealaltă, a relativismului cultural, când se crede că totul merge bine, că nu există divergențe între faliile culturale diferite, nici neînțelegeri și conflicte, că de fapt toate culturile sunt egale, niciuna nu e superioară alteia – există deficiențe ale acestui mod de a gândi. Acum, mai mult ca înainte, teza lui Samuel Huntington care susține că războiul rece a fost urmat de o „ciocnire a civilizațiilor”, are azi o credibilitate și mai mare decât în 1993, când a fost avansată prima dată; ca urmare, există diferențe și ciocniri ale culturilor, dar a judeca prin prisma culturii tale e un neajuns recunoscut[5]. Aceasta duce la globalizarea culturii, impunerea unei singure culturi, având ca efect creșterea hegemoniei celui care impune cultura; în sens opus, se manifestă stingerea unor culturi particulare, aceasta întărind pozițiile naționale extreme ale celor care vor să-și apere identitatea. Uneori, izolează forțat indivizi și grupuri tocmai din teama de a nu fi anihilați și împinși spre alienare. Dacă timp de sute de ani aceste procese de absorbție și asimilare au fost de dorit, astăzi se caută, cel puțin teoretic, păstrarea unor identități culturale.
Rousseau vorbea despre „egalitate de la natură”, o stare care ne uniformizează la naștere, independentă de pluralitățile culturale – ceea ce la ora actuală este infirmat de știință, căci trăsăturile genetice individuale poartă în sine o mare parte din genetica grupului din care provine copilul, acesta fiind mai mult sau mai puțin înzestrat, dar oricum diferit; deci, nu punem problema inferiorității/superiorității față de alte culturi, cât a diferențierii. Este totuși de remarcat faptul că orice copil se naște cu creierul imatur și incomplet – ceea ce oferă cadru pentru „culturalizare”. Dezvoltarea se încheie în jurul vârstei de șase ani, apoi încă 10-12 ani mai are nevoie de dezvoltare în măsura în care se face „educarea” creierului (am putea să numim procesul ca neotenie educațională, culturală).
Discuțiile în jurul întrebării: care factor e mai important în dezvoltare, ereditatea sau mediul, „nature or nurture” – curba distribuției dintre cât/cât știind că ambele domină – depășește articolul de față, dar aș dori să subliniez rolul studiului efectuat de psihologul Daniel Goleman cu privire la inteligența socială, care explică unele dintre comportamentele diferențiate ale unor societăți. Și Goleman pune întrebarea dacă genele sau mediul (respectiv experiența) determină devenirea noastră, apoi trage concluzia că există o interdependență, în sensul că genele se activează/dezactivează în funcție de mediu și de experiență[6].
O carte recent apărută are menirea de a ne pune pe gânduri: Pledoarie pentru altruism, cu subtitlul Puterea bunăvoinței[7]. Scrisă de Matthieu Ricard, scriitor francez, cu studii în medicină, finalizate cu un doctorat în genetică moleculară, sub îndrumarea profesorului François Jacob (laureat al Premiului Nobel pentru medicină), cartea – foarte voluminoasă, are peste 800 de pagini – ne pune în fața unei provocări: nevoia de schimbare a paradigmei față de inerția umană care dorește păstrarea neschimbată a statu-quo-ului. Este vorba atât de indivizi, cât și de societate. Suntem într-un moment de cumpănă în istoria planetei în care consumul și distrugerea sunt mult mai rapide decât refacerea și vindecarea structurilor de pe planetă. În care stările de anxietate și nesiguranță escaladează pe zi ce trece îmbolnăvind indivizii, radicalizând grupuri. Schimbările rapide care s-au produs, începând din anii 1950, au definit o nouă eră pentru planeta noastră, Antropocen (literalmente „era oamenilor”), este cea dintâi eră din istoria lumii în care activitățile umane modifică profund (pentru moment, degradează) ansamblul sistemelor care mențin viața pe pământ.
Este posibilă schimbarea? Matthieu Ricard, argumentând științific, dar și ca urmare a practicii sale îndelungate în zona controlului mental, spune că o proprietate a creierului uman este capacitatea acestuia de a se modela benefic sub acțiunea informației și a învățării, a sentimentelor de relaxare, calm, bucurie și optimism după un efort fizic și/sau intelectual. Se constată astfel că, la nivelul creierului uman, pare să se efectueze o selecție a gândirii după criterii etice, autorul explicând astfel sursa neliniștilor și a războaielor ce persistă și în veacul nostru.
Voi reveni asupra acestei cărți și asupra acestui autor prolific, dar mai ales interesat de schimbarea care trebuie să aibă loc, el însuși fiind nu doar cercetător, ci unul „cercetat”: Matthieu Ricard s-a oferit, în cadrul laboratorului de Neuroștiințe afective de la Universitatea Wisconsin, să devină instrument de investigație. Prin rezultatele studiilor de neuroplasticitate efectuate asupra activității sale cerebrale, s-a observat producerea unei nivel superior de unde cerebrale asociate conștiinței, atenției, învățării și memoriei, cum nu mai fusese întâlnit până atunci în literatura de specialitate, adică antrenarea constantă prin meditație îmbunătățește nivelul de relaxare și echilibru emoțional.
Ar fi o veste bună, deoarece ni se arată că o modificare a gândirii prin învățare schimbă atât anatomia creierului, cât și funcționarea ei, individul devenind mai plin de compasiune.
[1] Achim Mihu, Antropologie culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 95.
[2] TzvetanTodorov, Cucerirea Americii, Problema celuilalt, traducere de Magda Jeanrenaud, Institutul European, 1994, p. 49.
[3] Norbert Elias, Procesul civilizării, traducere de Monica-Maria Aldea, Polirom, Bucureşti, 2002, vol. I, pp. 49-50.
[4] Daniel Goleman, Inteligenţa socială, traducere de Mihaela Răileanu, Curtea Veche, Bucureşti, 2007
[5] Vezi lucrarea lui Roger Scruton, Vestul şi restul, Globalizarea şi ameninţarea teroristă, Humanitas, Bucureşti, 2004, în care susţine că problema actuală a societăţilor Terrei este una a ciocnirii dintre hegemonia culturii occidentale față de celelalte, în special de cea islamică.
[6] Daniel Goleman, Inteligenţa socială, pp. 174-175.
[7] Matthieu Ricard, Pledoarie pentru altruism, Puterea bunăvoinței, traducere din limba franceză de Alexandra Medrea, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2024.