ROMÂNIA LITERARĂ 36 / 2024
Din 30 august. G. C. (Gabriel Chifu), „La centenarul unei cărți fundamentale a culturii române” (Istoria civilizației române moderne de E. Lovinescu): E. Lovinescu definește vectorii devenirii noastre, și anume, opțiunea pentru valorile occidentale, ca semn al viitorului nostru, în opoziție cu preferința pentru Răsărit, semnul trecutului: „În veacul și de la locul nostru, lumina vine din Apus: ex occidente lux! Progresul nu poate însemna, pentru noi, decât fecundarea fondului național prin elementul creator al ideologiei apusene…“, afirmă gânditorul. Și ca o concluzie: „Istoria civilizației române moderne începe o dată cu veacul al XIX-lea, adică o dată cu integralizarea contactului nostru cu Apusul și cu schimbarea mediului nostru de formație: pornită mai de mult, revoluția de la 1848 reprezintă în mod simbolic momentul principal al acestei noi orientări intelectuale, economice și politice…“ Iar forma concretă prin care s-a realizat sincronizarea civilizației noastre cu cea occidentală a ascultat de legile imitației, „civilizația noastră nu se putea deci forma decât revoluționar, adică brusc, prin importație integrală și fără refacerea treptelor de evoluție ale popoarelor dezvoltate pe cale de creștere organică“. În alte pagini, Cristian Pătrășconiu întreabă: „Cozonacul e un alt fel – sau altfel! – de loc geometric pentru sacru decât pâinea (nu-i așa, noastră cea de toate zilele)?”. Și răspunde Tatiana Niculescu (autoare a cărții Delicioasa poveste a cozonacului românesc), în interviu: Da, în termenii lui Eliade, e un camuflaj al sacrului, fie că-l percepem ca atare, fie că nu. Tradiția aluatului și a pâinii antropomorfe e foarte veche, precreștină, și, chiar dacă e greu să mai recunoști în împletirea unui cozonac o stilizare de prunc înfășat, s-o asociezi cu sărbătoarea Nașterii lui Isus și cu Învierea lui, sau nu ai nimic a face cu vreo teologie a pâinii, făcutul cozonacului acasă, cu toate etapele pregătitoare și de preparare, este, în sine, un ritual de așezare sufletească într-un timp al echilibrului și armoniei. Te simți bine făcând cozonac, iar mirosul de cozonac cald în casă e totdeauna mirosul unei sărbători mai mare decât tine și decât produsul în sine. Să-i zicem o irumpere subversivă a spiritului în miezul consumerismului. Pe două pagini, Ioana Diaconescu, O ctitorie: Memorialul de la Sighet – „primul memorial al victimelor comunismului din lume“: Voi aminti încă o dată că, în România, înființarea acestui fel de muzeu a fost posibilă prin inițiativa personală, truda și devotamentul a doi scriitori care au demonstrat și actualizat continuu istoria vie a comunismului în România. Este vorba despre Ana Blandiana și Romulus Rusan, care în 1993, pe ruinele fostei „închisori de maximă siguranță“ (altfel spus, „închisoarea elitelor“) de la Sighet, au creat Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței odată cu Centrul Internațional de Studii asupra Comunismului care a susținut și anticipat Muzeul, creându-se astfel o adevărată bancă de date… În sumar (selectiv): Al. Călinescu, Olimpiu Nușfelean, V. Spiridon, Mircea Mihăieș, N. Jinga, Toma Pavel, N. Prelipceanu, Răzvan Voncu, Radu Tudorancea, Răsvan Popescu, Horia Gârbea, Gh. Glodeanu, Angelo Mitchievici, Adrian Popescu, Ana Herța, Marina Constantinescu, Ion Buzași, Cristinel Munteanu, Adrian Lesenciuc, I. Stanomir.
CONVORBIRI LITERARE 8 / 2024
Daniel Cristea-Enache, la Cronica literară: Într-un anume sens, pentru poeții consacrați este mai dificil decât pentru debutanți ori pentru cei aflați în faza primelor volume, fiindcă debutul și iuventutea au circumstanța inexperienței, însăși scuza imaturității, pe când, dimpotrivă, unui autor cu o operă semnificativă deja omologată i se face mereu comparația între aceasta și o carte nouă. Mi s-a întâmplat în mai multe rânduri să nu pot evita această comparație între operele de vârf ale unui poet și un volum de ultimă oră, dezamăgitor atât în sine, cât și prin raportare… Dificultatea auctorială consta tocmai în incapacitatea poetului de a inova convingător în terenul propriei formule lirice, de a depăși într-o nouă direcție stadiile anterioare, de a se reinventa, într-o formă sau alta… La Editorial, Cassian Maria Spiridon, „Estetică și poezie”: „G. Călinescu, în Cursul de poezie predat la universitatea ieșeană în 1938, afirmă existența unei ierarhii în poezie, în contradicție cu cei pentru care un sonet bun face cât un lung poem, or experiența estetică, care cuprinde o lectură cuprinzătoare, aplicată și cu instrumentele critice adecvate, ne arată că există o poezie profundă și o poezie superficială. Atât este de adevărat lucrul acesta, încât și acum unii încearcă a determina condițiile marii poezii. Aci dăm însă de o primejdie, anume de vechiul concept dualist al artei. Cum creațiunea n-ar putea fi decât de un singur grad, acela al existenței, profunditatea devine un aspect al conținutului. Atunci ajungem să distingem teme adânci și teme ușoare și să punem valoarea poemului în legătură cu un factor dinafara procesului de creație…Poezia rămâne un act de libertate și de creație… Pentru G. Călinescu poezia este un mod ceremonial, ineficient de a comunica iraționalul, este forma goală a activității intelectuale. Ca să se facă înțeleși, poeții se joacă, făcând ca și nebunii gestul comunicării fără să comunice în fond nimic decât nevoia fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii”. În alte pagini, Gheorghe Grigurcu, jurnal: 1) Realul devenit ireal cu toate că își conservă condiția, iată miracolul artei. 2) Să fie moartea cum vărsarea unui râu în altul? 3) Momente de parcurs. Demobilizat tocmai pentru că te poți mobiliza. Blazat tocmai prin faptul că poți face cu ușurință anumite lucruri. 4) Suficiența, de regulă o reacție a insuficienței de sine, ca simțământ subsidiar ascuns cu grijă. În sumar (selectiv): Ion Papuc, Mirela Roznoveanu, M. Cimpoi, Th. Codreanu, Mircea Popa, Eugen Munteanu, Mircea A. Diaconu, Mircea Platon, Gh. Cliveti, C. Bostan, Ioana Diaconescu, Ștefan Mitroi, Ioan Lascu, C. Dram, Diana Vrabie, Adrian Dinu Rachieru, Antonio Patraș, Mihaela Grădinariu, Gellu Dorian, V. Spiridon, Marius Chelaru, Simona Modreanu.
RAMURI 8 / 2024
Gabriel Nedelea, „O recontextualizare a «autonomiei esteticului»”: Maiorescu ține în permanență cont de dimensiunea morală a artei, pe care o enunță magistral, pentru acel moment al evoluției literaturii noastre, ca declanșând și întreținând „o puternică emoție impersonală”, ce „poate face pe om să se uite pe sine și să aibă, prin urmare, o stare sufletească inaccesibilă egoismului, care este rădăcina oricărui rău”… Incompatibilitatea cu ideologia comunismului și a socialismelor, în genere, a contribuit din plin la amplificarea ideii de autonomie a esteticului, folosită de criticii neomoderniști pentru a-și justifica neutralitatea ideologică, iar ideologii de stânga, inclusiv după căderea comunismului, pentru a invoca gratuitatea literaturii, respectiv, necesitatea lărgirii sferei sale, redefinirea ca reflector, ca document și izvor, asemenea mitologiei… În funcție de atitudinea față de conținuturile și sensurile atribuite acestei sintagme cvasi-conceptualizate au fost create și principalele metodologii ale criticii literare, care a pendulat între statutul de gen literar și demers științific… Astfel s-a ajuns, sub presiunea mediului academic, la respingerea discutării consistenței și valențelor estetice ale operei ca practică profesionistă. În altă pagină, Cătălin Pavel, la rubrica sa: Adesea ne simțim vinovați că nouă nu ne-au spus mare lucru cutare cărți mari ale omenirii; este probabil că pur și simplu le-am citit într-un contratimp existențial. În sumar (selectiv): Gabriel Coșoveanu, Silviu Gongonea, Gh. Grigurcu, N. Prelipceanu, Cristian Pătrășconiu, D. Ungureanu, Gela Enea, M. Ghițulescu, Gabriela Gheorghișor, Simona Preda, Toma Grigorie, C. Stoenescu, Al. Petria, Marian Ilea, Ileana Popescu Bâldea, Cornel Basarabescu.
ARGEȘ 8 / 2024
Ioan-Aurel Pop: Când merg în Occident și le spun unor confraţi că Iancu de Hunedoara, înainte de a fi voievod la Transilvaniei, în primele cinci documente de tinereţe, se intitula „olahus”, adică român, sunt apostrofat și contrazis. Mi se spune că poporul român nu exista pe atunci! Deci toate popoarele existau cam de la anul 900-1000, doar poporul român nu exista? Nu-i adevărat! Alţii ne-au numit cum ne-au numit, noi ne-am spus mereu români sau rumâni, cei care se trag de la Râm, de la Roma. Conștiinţa unităţii etnice și politice a neamului nu-i o invenţie recentă. Și Dan Ciachir, „Reverii albastre”: Ziariștii care întreabă cum se raportează intelectualii la Dumnezeu nu ar strica să deschidă Evanghelia pentru a constata și cum se raportează Dumnezeu la intelectuali. Hristos îi percepe ca pe niște secături vanitoase, egotiste, egolatre, avide de laude, foarte făţarnice, care se roagă îndelung „la vedere” și pe care Mântuitorul îi previne în numeroase rânduri: „Vai vouă, cărturarilor și fariseilor!”, promiţându-le, ca recidiviștilor, pedeapsă sporită în perspectiva veșniciei. Apoi, Sorin Antohi: În România, constatarea spontană a oricărui neajuns sau eșec s-a transformat de-a lungul secolelor, prin repetiţie și (cel puţin aparentă) confirmare empirică, în filozofie vernaculară a istoriei: „Ca la noi, la nimenea!”. Stigmatul etnic sau confesional, ura-de-sine, excepţionalismul negativ și altele asemenea au devenit, uneori atingând paroxismul și generând teorii ori metafizici, expresii culturale recurente, formative, chiar constitutive. Aceste forme ale fixaţiei noastre naţionale asupra comparaţiilor dezavantajoase (cu alţii, chiar intuitiv mai prejos decât noi; cu noi înșine în conjuncturi considerate mai faste) au fost insuficient contrabalansate de analize serioase, fiindcă la noi istoria critică și știinţele sociale au fost și au rămas mai puţin cunoscute și infinit mai puţin persuasive decât peroraţiile narcisismului colectiv. În sumar (selectiv): Calinic Argeșeanul, N. Oprea, Sorin Lavric, Daniel Cristea-Enache, Mircea Bârsilă, D. Ungureanu, Geo Galetaru, Leonid Dragomir, Horia V. Pătrașcu, Radu Aldulescu, Dan Perșa, Petre Barbu, Octavian Soviany, Marilena Apostu, Victor Atanasiu, Jean Dumitrașcu, M. Barbu.
EXPRES CULTURAL 8 / 2024
Nicolae Panaite, „Decăderea în lume”: Mutând privirea spre micile ecrane, se observă cu uşurință că prezentarea subiectelor se face pe sărite, părtinitor şi cu o apăsată patimă, demnă de o mai bună cauză. Aici, vehemența unora îți creează brusc un disconfort ce te trimite imediat la o telecomandă! Planificarea premeditată şi în grup, în vederea destrămării şi murdăririi oricărei urzeli şi panotări, ce au cădere în lume, a intrat, din păcate, într-o nedorită cronicizare. Diagnosticul ce se pronunță cel mai des este extrem de îngrijorător. Anumiții ipochimeni rup şi împart firele în paişpe, fără ca să aibă răgazul confecționării stofei. Când priveşti la toate acestea, şi încă la multe altele, ai senzația şi poate – vai! – chiar convingerea că cineva regizează instigarea. În altă pagină, Gellu Dorian, „Licheaua «literară»”: Licheaua „literară” creşte ca un oricare parazit pe lângă cel care-i asigură ascensiunea. Singur nu ar putea-o face, pentru că, cu calităţile sale defecte, de veleitar în speţă, nu are cum să ajungă acolo unde i se poate confirma calitatea de scriitor. Face tot posibilul să se lipească de cineva care, în ideea ei de lichea, ar putea avea influenţă acolo unde o uşă i s-ar întredeschide, doar atât, să poată vedea ce e înăuntru, ce loc ar putea fi liber şi pentru el. Astfel îl încearcă pe acel ins influent, scriitor consacrat, recunoscut, cu tot felul de atenţii, cu amabilităţi şi laude ce întrec ditirambii şi encomioanele din domeniu… Licheaua „literară” domină, din păcate, mediul cultural românesc, şi acest lucru nu reprezintă nimic altceva decât buza prăpastiei în care vom aluneca în curând. La rubrica sa, Constantin Pricop: O dată cu deschiderea neîngrădită către lumea civilizată, din care considerăm că facem parte (unii ar spune că… doar aspirăm să facem parte), putem constata audiența limitată a literaturii române tocmai în acel spațiu din care ne revendicăm. Sigur, vor fi veșnic invocate barierele lingvistice – dar ele sunt aceleași și pentru alte literaturi din țări mici sau mijlocii care au reușit să pătrundă pe piața culturală internațională. Într-o lucrare mult discutată și la noi – dar numai pentru împrumutarea unui concept răstălmăcit în fel și chip după localizarea lui (Harold Bloom, Canonul occidental), un apendice însumează mai multe literaturi care, conform autorului, ar impune autori canonici culturii occidentale. Aflăm acolo, pe lângă culturile… „mari” și Cehia, Serbia, Croația, Polonia, Ungaria, Grecia… România nici nu este pomenită. În sumar (selectiv): Eugen Munteanu, N. Mecu, Al. Cistelecan, Liviu Antonesei, Ion Tudor Iovian, N. Tzone, Radu Cange, C. Cubleșan, V. Fluturel, C. Coroiu, Adrian Dinu Rachieru, Magda Ursache, Magda Grădinariu, Florina Zaharia, Traian D. Lazăr.
ATITUDINI 8 / 2024
La ancheta „Bacalaureatul, ieri și azi”(coordonată de Dan Gulea) răspund – 1) Mircea Moț: Uneori mă tem că bacalaureatul subminează literatura română și lectura în general. Ca profesor, aveam obiceiul să vin la oră cu geanta burdușită de noutăți editoriale. După prima carte prezentată, urma întrebarea: „se cere la bac”? Dacă nu se cere la bac, nu mai interesează pe nimeni, se deschideau pe furiș telefoanele, internet, facebook… După cum, dacă le propui elevilor un fragment semnificativ pentru imaginarul scriitorului, ești întrerupt: „Nu mai bine ne prezentați relația dintre incipit și final?” 2) Călin Vlasie: Profesorii mei nu erau nici semidocți, nici dezinteresați și nici prezumptivi infractori, cum sunt considerați azi de inutilele inspectorate școlare superpolitizate și de un minister condus de politruci rareori numiți pe criterii de competență. 3) Dorica Boltașu: La disciplina limba și literatura română examenul este prost gândit și este ușor în același timp, așa cam ca la clasa a șaptea, a opta, cu toate acestea rezultatele nu sunt strălucite fiindcă elevii au impresia că e suficient să învețe doar în ultimul an, ceea ce înseamnă că nu își dezvoltă pe parcurs suficient nici competențele de redactare, nici competențele de analiză sau de argumentare. Literatura obligatorie se citește în procent nesatisfăcător și se reproduc – când se reproduc – eseurile care au ajuns excesiv de scurte și de simplificatoare. Așa cum este acum,examenul de final nu încurajează nici lectura, nici gândirea critică, suntem, cu alte cuvinte, în involuție. În sumar (selectiv): I. Bogdan Lefter, Horia Gârbea, Ștefan Virgil Nițulescu, Romulus Brâncoveanu, Vlad Mușat, Marian Neguțu.
LITERATURA DE AZI / https://www.literaturadeazi.ro/
Revistă online, care apare sub egida Uniunii Scriitorilor, fondată în 2015 de Daniel Cristea-Enache (director al ei). Are postări zilnice, cu sumar. La rubrica lui, Al. Cistelecan, „Starea cronicii literare” (postare din 5 august 2024): Considerată specie frivolă, de nu minoră, critica „la zi” – deși fără ea nu se poate – e împinsă tot mai la margine, făcând loc cercetărilor „serioase”. E un favor de principiu acordat acestor cercetări, cu atât mai mult cu cât ele sunt mai tihnite: într-o cercetare, indiferent de care, mergi înainte cu spor, pe când în cronicăreală o iei mereu de la capăt. E o diferență de solicitare care pledează pentru critica imediată. Dar astea fiind complexele, nu-i de mirare că lumea a fugit încotro a putut. Și nu-i de mirare nici că-s tot mai insistente și mai persistente zvonurile că unii din cei rămași îi tarifează pe autori în funcție de numărul de epitete și de lungimea comentariului. Pentru o categorie de scriitori, pasiunea scrisului pare foarte costisitoare: după ce că-și plătesc aparițiile editoriale, mai trebuie să-și plătească și comentariile. Desigur că-n vremea asta merg înainte, fără sfială, discuțiile despre principialitatea în critică, despre obiectivitate/subiectivitate, echidistanță și alte virtuți, de mult pierdute. Nu mai e mult (dacă mai e!) și critica la zi devine o activitate de eminentă rușine… Cum, asemeni naturii, nici cultura nu suportă golurile, locurile lăsate libere de critici au fost ocupate de cine s-a nimerit, în general de poeți (poate pentru că au mai mult timp liber). Ăsta e un lucru bun, în principiu, căci poeții sunt mai imprevizibili decât criticii și pot veni din unghiuri neașteptate. Din păcate, majoritatea lor copleșitoare are un comportament de diletanți desăvârșiți, care confundă exercițiul critic cu datul de păreri. Se poartă ca și cum ar fi primii și singurii comentatori în absolut. De sub mâna lor ies comentarii dedicate unor autori despre care s-a scris mai mult decât au scris ei înșiși, dar nu există nici o urmă că ar ști ceva despre toate astea. Critica devine astfel un cor al broaștelor care se imită una pe alta și principiul ei pare a fi tautologia cât mai rezolută. E o critică înțeleasă ca spor de vorbe, nu ca spor/progres exegetic. Dacă ar face cineva poliția opiniilor – care va fi ușor de făcut după ce AI va fi dopată cu toată informația – ar vedea că, de fapt, critica noastră e o bătută pe loc în loc să fie măcar un dialog de observații nuanțate. Din câte se mai zvonește, unii nu citesc tocmai spre a nu fi „influențați”, deși în critică, precum în justiția romană, ignoranța nu e un argument. Articolele inocente absolut sunt doar demonstrații de veleitarism plin de râvnă, când nu pură orăcăială. Au rubrici și Gabriel Gafița, Călin Vlasie, Stelian Țurlea, Flaviu George Predescu…
VATRA 3-4 / 2024
La ancheta „Cancel culture și progresism în mediul cultural românesc” (realizată de Mihnea Bâlici, Teona Farmatu, Alex Goldiș; din preambul: «Sintagme precum „political correctness” – lansată imediat după 1990 în mod defensiv de intelectuali de dreapta – și, mai recent, cea de „cancel culture”, polarizează câmpul cultural autohton, grefându-se însă cel mai adesea pe vechea și deja clișeizata opoziție între „ideologic” și „estetic”… Sunt termeni precum „political correctness” sau „cancel culture” doar niște fantasme conceptuale care denotă rezistența intelectualității de dreapta la anumite valori progresist revizioniste? Poate conduce o astfel de platformă de reflecție sau acțiune la configurarea unui canon alternativ al literaturii române?»), răspunde Ion Pop: Lecturile greșite au devenit, din păcate, aproape o modă în mediile neoprogresiste, de import american, și merg mână în mână cu tendința tot mai evidentă de depreciere a esteticului și a criteriului care-l plasează ca exigență obligatorie în judecata de valoare asupra scrisului dintotdeauna. E cam jenant să mai spui o dată că o poezie, un roman ori o piesă de teatru își transmit „mesajul” cu totul altfel decât un articol de ziar, sau un discurs politic, un text eseistic, ori o operă științifică și că, dacă nu se ține seama de natura inevitabil „transfiguratoare”, prin scrisul artistic, a sentimentelor și reflecțiilor noastre despre lumea în care trăim, nu se înțelege nimic din chiar definiția literaturii, cu fie și relativa ei autonomie, ca spațiu ficțional, cu un univers propriu, construit în chip personal de „arhitectul” său. Altfel, se revine la „tezismul” de odinioară… Nu contenesc să mă mir de încercările mai recente ale unei părți a criticii tinere de a pune sub semnul întrebării esteticul ca primă și esențială perspectivă în interpretarea operei, ori de trecere a lui în plan secundar. Credeam că, la noi, măcar de la Estetica lui Tudor Vianu încoace, adică de acum vreo opt decenii, chestiunea „heteronomiei” artei a fost lămurită. Adică, recunoașterea pătrunderii inevitabile a unei realități „extraestetice” însemnate pentru configurarea unor universuri imaginare care nu mai pot fi privite izolat de contextele socio-literare în care iau naștere. Ceea ce nu înseamnă că literatura nu are specifica sa „autonomie”, „justificată de natura sa estetică” („Heteronomia literaturii se referă la dependența ei de realitate și la impuritatea creației artistice, acumulată din contactul cu alte tipuri de activități, care, pe măsură ce-i slăbesc literaturii autonomia, în sporesc capacitatea de a se raporta la diversitatea realității” (vezi capitolul VII, din Estetica). În sumar (selectiv): Gabriela Adameșteanu, Magda Cârneci, Petru Cimpoeșu, Dorin Tudoran, Rareș Moldovan, Sorin Antohi, Al. Cistelecan, Șerban Axinte, Liviu Malița, Iulian Boldea, N. Coande, Horia Al. Căbuți, Marko Bela.