Unele dintre evenimentele povestite aici sunt reale.
Toate personajele sunt imaginare.
Jorge Ibargüengoitia
Mexicanul Jorge Ibargüengoitia este unul dintre acei scriitori ai secolului XX care au fost multă vreme insuficient înțeleși, câtă vreme opera sa poate fi interpretată în mod adecvat doar atunci când este plasată într-un context estetic mai larg. Prezență aparte în spațiul cultural latino-american, el a fost recunoscut și admirat încă de la primele creații publicate, însă adevărul este că numele său nu a ajuns să ocupe un loc central în canonul literar oficial. Scrierile lui abordează adesea diferite perioade ale istoriei mexicane, dar cele mai importante titluri ale sale vizează, aparent paradoxal, realități ale Mexicului de azi, nu doar pe acelea din vremea când autorul le imaginase. Astfel că ceea ce a părut multora un soi de bine pusă la punct tragi-comedie (nelipsită pe alocuri de note de caricatură) se dovedește a exprima, la o lectură atentă, realități tragice. Iar exemplele unui accentuat absurd al existenței pe care le regăsim în unele dintre textele sale reflectă întotdeauna adevăruri întunecate, dezvăluind un univers labirintic al politicii corupte sau privilegiile incredibile ale celor aflați la putere. Așadar, este esențial ca cititorul să țină seama de permanenta suprapunere a realității cu ficțiunea în romanele lui Ibargüengoitia, pentru a-i putea percepe intuițiile artistice și forța expresivă, evidente mai cu seamă la nivelul construcției personajelor – care demonstrează o uimitoare libertate de mișcare și a căror extraordinară umanizare (și umanitate) se opune caricaturii grotești. Asemenea marilor artiști ai modernității, acest autor mexican se folosește de toate resursele (perfect dozate) ale umorului, pentru a prezenta un univers al violenței care a marcat (și încă marchează) lumea mexicană.
Jorge Ibargüengoitia s-a născut în 1928, în orașul Guanajuato, în același an în care Álvaro Obregón, președintele Mexicului și întemeietorul unui sistem politic care a durat decenii întregi, a fost ucis în Ciudad de Mexico. Obregón, figură centrală a istoriei mexicane, va deveni chiar personaj în primul roman al scriitorului. Ibargüengoitia și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Mexico City, locuind, însă, cu intermitențe și în Guanajuato. Își va abandona rapid studiile de inginerie începute, pentru a se dedica exclusiv literaturii, afirmându-se mai întâi ca dramaturg, apoi ca prozator. Cel dintâi roman al său va fi publicat în 1965, același an în care își cunoaște soția, pictorița britanică Joy Laville, alături de care călătorește și locuiește în Mexic și în Franța, până la moartea lui tragică în accidentul de avion petrecut în anul 1983.
Cărțile lui Ibargüengoitia au avut parte de un public cititor numeros și entuziast, autorul devenind un soi de figură-cult, chiar fără să fi ocupat un loc de prim rang în literatura mexicană și latino-americană, fiind nu o dată considerat de critici ori teoreticieni un scriitor oarecum marginal sau chiar unul pitoresc, când, de fapt, romanele sale reprezintă descrieri lucide și, pe alocuri, devastatoare ale realității mexicane. Alți exegeți l-au privit ca pe un soi de umorist, lipsit de profunzimea și de substanța marilor reprezentanți ai Boom-ului latino-american. Și nu e de mirare, căci, având tragicul roman al lui Juan Rulfo, Pedro Páramo, drept exemplu perfect, o parte (deloc neînsemnată) a criticii mexicane a manifestat tendința de a privi umorul ca pe un element de care marea literatură se poate dispensa cu ușurință.
În plus, e interesant că, deși îndeobște considerat de mulți ca făcând parte din grupul lui Octavio Paz (în ale cărui reviste a și publicat frecvent), opiniile lui Ibargüengoitia nu au coincis, de multe ori, cu cele ale respectivei grupări, unele dintre romanele sale fiind privite, în consecință, ca nefiind suficient de serioase pentru a avea deplină relevanță literară. Așa cum s-a întâmplat și în cazul poetului Efraín Huerta, ale cărui „Poemínimos” publicate în anii ’70 ai veacului trecut (oarecum asemănătoare cu „Artefactele” pe care poetul chilian Nicanor Parra le scria în aceeași perioadă) creațiile în proză ale lui Ibargüengoitia au fost reduse de o parte a criticii la statutul de „glume” (numite astfel, la un moment dat, chiar de Octavio Paz), sau abordate cu lejeritate, asemenea așa numitei „literaturi ușoare”. Numai că, din perspectiva timpului scurs de când Paz și apropiații săi emiteau aceste judecăți de valoare, a devenit evident că nici poeminimele lui Huerta, nici descrierile (cu tentă socială) ale lui Ibargüengoitia nu sunt deloc glume, chiar dacă pot fi considerate pe alocuri stranii ori dificil de încadrat în modelele literare prestabilite. Căci acești autori aparțin unei categorii diferite, deopotrivă mai corozivă, dar și mai puțin solemnă decât majoritatea contemporanilor lor, exprimând o altă fațetă, în plan literar și critic deopotrivă, a realității mexicane. Sigur că există numeroase elemente de umor în romanele lui Ibargüengoitia, dar scopul acestora este în primul rând de a evidenția o serie de adevăruri sumbre, numeroase detalii nu o dată întunecate, realitatea tragică ce se ascunde, cel mai adesea, în spatele violenței dezlănțuite ce a marcat Mexicul pe tot parcursul epocii moderne și contemporane.
Estas ruinas que ves (Ruinele pe care le vezi, 1975) a fost cel dintâi din seria de patru romane plasate de autor într-un stat mexican fictiv, numit „El Plan de Abajo” care, așa cum se întâmplă și în cazul altor toponime din opera lui Ibargüengoitia (ușor de identificat la nivelul geografiei reale) oglindește regiunea centrală a Mexicului, El Bajío. Înainte, scriitorul publicase volumele Los relámpagos de agosto (Fulgerele din august, 1964 – o satiră teribilă care viza anumite aspecte ale Revoluției Mexicane), Maten al león (Ucideți leul, 1969 – metaforică frescă a regimurilor autoritare din America Latină) și La ley de Herodes (Legea lui Irod – 1967 – povestiri în notă critică, nelipsite de accente sociale). Vor urma Las muertas (Fetele moarte, 1977), Dos crímenes (Două crime, 1979) și Los pasos de López (Pașii lui Lopez, 1982).
Fetele moarte (text excelent tradus în limba română de cunoscutul hispanist Coman Lupu, care și-a dedicat mare parte din activitate tălmăcirii unor creații reprezentative pentru literatura hispano-americană!) este un roman inspirat dintr-o serie de evenimente reale. Autorul mexican pornește de la faptele odioase ale surorilor Delfina și María de Jesus González, patroane de bordel, ale căror crime au fost descoperite la jumătatea anilor ’60 – zeci de fete angajate în stabilimentul lor fiind ucise, iar ulterior îngropate pe proprietatea celor două matroane – și al căror proces a ținut multă vreme prima pagină a presei mexicane, cele două fiind condamnate, în 1964, la patruzeci de ani de închisoare fiecare. Ținând seama de aceste elemente, cartea lui Ibargüengoitia va spune povestea Serafinei Baladro și a surorii ei, la rândul lor patroane de bordel și care, încolțite de un sistem politic de care anterior fuseseră apropiate și de care se folosiseră (evident, acesta folosindu-le, la rândul lui), încearcă să scape de consecințele faptelor pe care le comiseseră (numărul crimelor e drastic redus față de oroarea realității), pornind într-o călătorie care, printr-o înlănțuire de nenorociri și răsturnări de situație, se termină într-un mod îngrozitor și absurd deopotrivă. Tocmai de aceea, numeroși specialiști au afirmat că, dacă întâmplările de la care pornește textul nu ar fi fost adevărate, întregul ansamblu narativ ar fi putut cu ușurință să cadă în senzaționalismul unei operete literare. Iar dacă viitorul multor țări latino-americane nu s-ar arăta, din păcate, atât de asemănător, totul n-ar fi altceva decât un exercițiu gratuit al unei extrem de avântate ficțiuni.
Și chiar dacă avem de-a face cu unele detalii care frizează absurdul, romanul în sine implică ceva mult mai profund, scriitorul evidențiind caracteristicile universului închis al unor conducători nepăsători și corupți, convinși că pot face orice, întotdeauna, și că totul trebuie să se organizeze, în această lume, după bunul lor plac. Astfel că Fetele moarte prezintă, fie și indirect, modul în care s-a ajuns ca asemenea realități să nu mai mire pe nimeni și cu atât mai puțin să impresioneze pe cineva, într-o țară în care toate acestea au determinat, de-a lungul câtorva decenii, sute de morți, distrugerea vieții de familie a numeroși oameni obișnuiți, dispariția oricărei urme de autoritate în mare parte a Mexicului. Iar faptul că toate acestea au fost, direct sau indirect, rezultatul unor decizii luate mai cu seamă de marile partide politice aflate alternativ la putere, a făcut ca totul să devină cu adevărat tragic.
De pildă, în Fetele moarte, multe pornesc de la decizia unui guvernator regional de a interzice prostituția, fără să țină seama de numeroasele existențe implicate (sau care, într-un fel sau altul, depindeau de acest flagel), iar asta va declanșa o serie de crime. Un simbolic arc de timp întinzându-se pe mai bine de patruzeci de ani leagă perioada în care Ibargüengoitia a scris acest roman de epoca zilelor noastre, iar consecințele acestui gen de acțiuni au putut fi multă vreme identificate mai peste tot în Mexic. Fapt este că suprapunerea unor detalii desprinse direct din realitatea unui anumit moment istoric cu elemente de ficțiune caracterizează narațiunea lui Ibargüengoitia, fiind esențială pentru viziunea aparte (nu o dată subversivă) a acestui scriitor. În unele dintre textele sale, personajele poartă numele unor personaje reale, chiar ale unora dintre prietenii lui. Uneori, apare un personaj numit deloc întâmplător Jorge Ibargüengoitia. Nu este o noutate absolută în proza universală, desigur, dar menționarea acestor amănunte e de natură să ajute cititorul aflat pentru prima dată în fața unui text al scriitorului mexican să înțeleagă mai bine modul în care funcționează ficțiunea acestuia, cumva destabilizând programatic realitatea însăși, combinând-o în mod constant cu elemente pur ficționale și accentuând, astfel, semnificațiile ambelor structuri. Îndepărtându-se de sistemul clar determinat al istoriei reale, personajele fictive din aceste romane atât de neobișnuite, precum Fetele moarte, subliniază, fie și indirect, însă mereu cu claritate, numeroase adevăruri ale Mexicului. Tocmai de aceea, personajele ajung să aibă o extraordinară libertate de mișcare, care în alte circumstanțe ar fi lipsită de veridicitate, iar pe de altă parte, modul în care figurile protagoniștilor/ protagonistelor sunt creionate le împiedică să coboare vreodată la nivelul caricaturii.
Romanul Fetele moarte vizează și consecințele pe care le are tentativa de crimă a uneia dintre surorile Baladro asupra fostului iubit, pentru ca, apoi, să fie prezentată călătoria cu mașina pe care o întreprind personajele care încearcă să se salveze și să evite confruntarea cu justiția, în regiunea Sierra de Güemes (Sierra de Lobos, în lumea reală). Interesant este că există întotdeauna la Ibargüengoitia o empatie autentică pentru personaje, care îi permite autorului să le abordeze fără prejudecăți ori preconcepții, iar asta le face încă mai reale. Numai că realitatea mexicană tinde să depășească, uneori, orice imaginație. Cele două proprietare de bordel nu întruchipează figuri criminale tipice, căci ele sunt niște ființe simple ajunse, din întâmplare, într-o situație neobișnuită, care le determină să acționeze într-un anume fel. Deci, vor fi privite mai cu seamă din această perspectivă, ca expresii în plan uman ale consecințelor crudei realități mexicane, nu ca o anomalie în cadrul acesteia, așa cum sunt și astăzi numeroși dintre aceia care ajung să fie implicați în războaiele sângeroase dintre cartelurile drogurilor.
De altfel, la un moment dat, Ibargüengoitia a mărturisit că a scris Las muertas și ca răspuns la tratamentul crud de care această categorie de oameni l-a primit din partea presei mexicane, care nu a făcut altceva decât să prezinte o imagine distorsionată și de-a dreptul dezumanizată a lor, scoțând totul din context și făcând din aceste ființe damnate expresia celui mai mare rău posibil – ale cărui rădăcini trebuiau, în realitate, căutate tocmai în acțiunile politicienilor și ale guvernelor care s-au tot succedat la conducerea acestei țări latino-americane. De pildă, în Fetele moarte, guvernatorul vrea să pună rapid în aplicare o lege care pedepsește prostituția, realitatea apărută, practic, peste noapte, determină avalanșa întâmplărilor care urmează, iar situația bruscă de clandestinitate în care se pomenesc anumite personaje conduce la seria de morți. Surorile Baladro, femei cu origine umilă, găsiseră în prostituție o modalitate de a supraviețui și de a se descurca în ceea ce ele numeau lumea afacerilor. Când toate ușile li se închid în față, încearcă să rămână pe linia de plutire, dar se trezesc într-un context din ce în ce mai absurd, în care nimic nu mai are sens și în care totul le scapă parcă printre degete, iar situația degenerează rapid. În primul rând, trebuie să se gândească unde să-și ascundă „marfa”. Singura problemă este că „marfa” lor e reprezentată de ființe umane, care nu pot fi pur și simplu date la o parte. Ajungem rapid pe tărâmul neverosimilului, căci una dintre prostituate moare și trebuie îngropată, iar de aici mai e doar un pas până când matroanele și asociații lor se transformă în veritabili criminali.
Comparat de o parte a criticii literare cu Roberto Bolaño și cu descrierile din romanul 2666, iar de alta, cu Gabriel García Márquez din Cronica unei morți anunțate, Jorge Ibargüengoitia este, totuși, un scriitor diferit ca structură. Nu doar pentru că alege să utilizeze tehnica flash-back-ului și să fragmenteze descrierile faptelor și evenimentelor din Fetele moarte, utilizând, de asemenea, elemente venite pe filiera jurnalisticii sau a rapoartelor legale (elemente identificabile, în fond, și în creația autorilor menționați mai sus), ci mai ales pentru că atitudinea sa artistică e de altă natură. Tocmai de aceea, lectura acestui roman mexican ne poate da fiori, mai ales în anumite pagini, iar includerea lui Jorge Ibargüengoitia în categoria umoriștilor se dovedește a fi destul de riscantă, ba chiar a fost privită, uneori, chiar ca un simbolic act de complicitate cu cinicii care nu fac decât să ia în râs problemele unei umanități lipsite de speranță, de perspective și aflată în imposibilitatea de a aplica la nivelul realității pervertite în care se zbate etalonul valorilor morale.
E drept, de asemenea, că unii cititori, mai cu seamă occidentali, au fost tentați să interpreteze Fetele moarte ca pe o farsă sau un bine pus la punct divertisment, structural și simbolic înrudit cu unele momente din peliculele lui Federico Fellini, mai cu seamă dacă ținem seama de scena de carnaval ce reprezintă punctul culminant al romanului, inaugurarea unui nou bordel ce se vrea magnific, dar care este și momentul ce marchează începutul căderii tuturor personajelor. De asemenea, surorile proprietare ale acestor stabilimente au fost uneori considerate a fi lipsite de inteligență și de bun gust. Dar și aceasta e tot o modalitate facilă de a trece prea ușor peste complexitatea pe care Ibargüengoitia încearcă să o aducă în toate romanele sale, precum și peste dureroasele aspecte sociale pe care le are în vedere. Căci cele două au, în felul lor, un soi de atitudine (chiar viziune…) de veritabile întreprinzătoare, știind unde și când pot pune la cale anumite afaceri și cum să le desfășoare. În ciuda originii umile, reușesc să-și depășească statutul social și să se apropie de politicieni, judecători și polițiști. Sunt personaje complexe, iar, dacă s-ar fi născut în alt loc și în altă epocă, societatea le-ar fi privit, cu siguranță, altfel. Esențială este, pentru Ibargüengoitia, nu doar legătura dintre idealurile și proiectele iluzorii ale protagonistelor și realizările lor reale, ci meditația sa profundă cu privire la efectele pe care le au ori le pot avea întâmplările care se petrec din perspectiva socială și culturală a martorilor lor.
Din această perspectivă, desigur, autorul Fetelor moarte poate fi considerat și un scriitor care știe perfect cum să se folosească de toate resursele umorului. Iar această schimbare de optică e de natură să ajute cititorul să interpreteze opera narativă a lui Jorge Ibargüengoitia dintr-un punct de vedere sensibil diferit, câtă vreme autorul a construit personaje doar în aparență amuzante, fără să intenționeze până la capăt să le înfățișeze drept complet ridicole. Descriindu-le faptele și deciziile, el vrea să exprime violența societății mexicane, nu să le condamne pe ele, pur și simplu și fără drept de apel.
Jorge Ibargüengoitia, Fetele moarte,
Traducere și note de Coman Lupu, prefață de Colm Tóibin,
postfață de Juan Villoro, București, Corint Clasici ai Literaturii, 2023