HOMER, UN PAPARAZZO
Nu am crezut niciodată că am să vă spun
hai să ne amintim cu mândrie că a existat cândva
un ins numit ulise pe care tot ceea ce-l ținea viu
era convingerea că drumul către penelopa duce spre casă
o nesăbuință plătită scump chiar cu pierderea vederii
de perversul homer un paparazzo afurisit și tenace
grăbit să imortalizeze depravările aventurierului pursânge
punându-le într-o carte fără să-i treacă prin cap
că pentru a-i fi compromis fidelitatea și amărăciunea
îndelungatei așteptări penelopa îl va blestema
să-și continue călătoriile în el însuși
în căutarea propriei vederi
INIMA
Inima a obosit
apropie-ți urechea
de pieptul meu
să-i auzi bătăile
sună dogit
de parcă ar fi
o cutie de tinichea
atinsă de degetele
tale doamne
în care i s-a terminat
porția de viață
sună a butoi gol
cum se întâmplă când
vinul cel plin de sine
se evaporă
CADAVRELE ÎN VID
Cadavrele în vid
își extind putrefacția
domnule A. E. Bakonsky
prin piețe virușii
umblă în gașcă
chițăie evlavios
rugându-se de iubita mea
fără rușine
să le lase mâinile
să zumzăie sub fustă
ah, veni-r-ar dracul
să-i înghită.
E NEVOIE
E nevoiede amintiri pentru ieri
E nevoie de viaţă pentru mâine
E nevoie să-mi aduc aminte
ieri de azi azi de mâine
e nevoie de un trup viu de femeie
de pe care să se ridice un abur senzual
să parafeze ascensiunea poemului
cu două sfârcuri de sâni tradiționali
altfel cum să mă bat pe burtă
că sunt un migrant cu potențial
hei ce ziceți nu trebuie să ne oprim
la stopuri pentru puțină meditație
NU NOI
Nu noi am inventat patul
în care dormim noapte de noapte
nu sângele nostru forfotește în el
până când își iese din minți
asemeni duhurilor naufragiaților
ce atârnă de gâtul semafoarelor
în marile metropole
asemeni obsedaților de sentimentul
că s-au născut prea târziu
nu noi protestăm împotriva sezonului
de reproducere a tinerelor generații
viitoare progenituri exersează
deja spălatul pe dinți să se asigure
de o dantură sănătoasă
în stare să devore părinții desueți
ca pe niște litere străvechi
excluse din tabla de materii a vieții
DIFERENȚA DE VÂRSTĂ
Sub palmele mele când îți mângâie sânii
reacționează destinul interpus ca un frig prevăzător
din teamă să nu ia foc o fericire caligrafiată
cu degetele pe o piele unde impulsurile sangvine
delimitează teritorii conectate nonstop
aplicații de alarmă care nu se știe pe cine vizează
vegetații și table de șah arome de gări experimente
episoade excentrice de tinerețe năbădăioasă
prezentări de modă lăsându-te când goală când învelită
în transparența unui cântec de cuc strigându-se pe sine
diferența de vârstă dintre noi refuză aritmetica
dinlăuntru și dinafară atâția ochi răi și perverși
nu văd că suntem la adăpost de cele ce nu sunt
că suntem afundați până în gât încele ce vor veni
ca o caniculă într-o iederă răcoroasă
MASCĂ DUPĂ MASCĂ
Sunt atâtea metafore în ochii tăi în seara asta
că nu există discurs poetic să le concureze
le citesc ca pe un alfabet de pe literele căruia
cade mască după mască până când te recunosc
până când din repulsie pentru mine cel de azi
mă târăsc să te întâmpin către cel care am fost
diminutivul tău e o somnolenţă de aprilie capricios
care-mi aduce în memorie spaima şi ţipătul de copil
mă gândesc la naşterea mea cu uimirea unui captiv
oare cât de departe sunt cel de astăzi de cel din livada
din spatele casei unde un tată băutor epuizat depresiv
ruga prunii să facă răchie că altfel îi aşteaptă securea
ÎN CARUSEL CU HEIDEGGER
Ființa
nu e devenire
ea există în opoziție
cu devenirea
cum disociază
în caruselul său
înțeleptul filosof
heidegger
contemporan cu mine
în secolul douăzeci
altfel ar fi ca și cum
îți înțepenește gâtul
și nu mai poți
întoarce capul
să vezi casa
cu atâta metafizică
în ferestre
în care te-ai născut
ÎNTRE DOUĂ SERIALE
Eşti atât de singură şi de frumoasă că privindu-te mă întristez că nu sunt dumnezeu să creez lumea după chipul şi asemănarea ta
Îmi spun totul e cât se poate de bine nu voi ajunge să mi se plângă de milă sunt atâtea cuvinte în care noapte de noapte fac exerciții de deprindere cu somnul
visez că mângâi botul mânzului din copilărie într-un poem pe care îl voi scrie mâine nu mă sinchisesc că mânzul acela odată ca niciodată va fi un armăsar focos cu copite scânteietoare cu coama ca o fală
aşez pleoapă peste pleopă fără să mă gândesc că ar fi cu mult mai mult folos să aşez cărămidă peste cămăridă să las în urma mea o casă pentru oamenii străzii o bucătărie spaţioasă un dormitor o sufragerie cu televizorul în prim plan şi dulceaţa unei cine între două seriale
mâna ta este atât de mâna ta că atunci când mă atinge mă prefac într-un amurg transparent pe care îl contempli imaginându-ți că ne reluăm viața de la început
POEZIA
Poezia e emoție
e nopțile când
visam trenuri și gări
în care să te aștept
fiind convins
că exiști
poezia e cuvintele
refugiate
după câteva
ore de plajă
în costumul tău de baie
scos să se usuce
pe un spătar de scaun
în balconul vilei
casei scriitorilor
de la neptun
poezia e un mulaj
al lumii în mișcare
o dilemă cu cearcăne
furișate carismatic
între vizibil și invizibil
poezia are nevoie
de atât de puțin
să nu se mai scrie
SFATURILE OCTOGENARULUI CĂTRE EL ÎNSUȘI
Aruncă mâlul de pe sentimente ca pe niște
excremente derizorii ale unor păsări dispărute
uită că ești singur într-o perindare de anotimpuri
fără să plece și să se întoarcă aceleași
aruncă-ți vanitățile în gura șarpelui longeviv să aibă
și el revelația că se va bucura de o moarte sigură
roagă-te până când vei deveni un toiag magic
cu care îți poți face bine și rău cu propria mână
nu-ți fie frică privește cu duioșie clipa din urmă
și dă-o pe gât cu năduful unei înghițituri de alcool