„Cor magis tibi Sena pandit” (Siena își deschide inima mai mult decât această poartă) – așa scrie pe frontispiciul de deasupra intrării în Siena, cum vii dinspre nord, dinspre Florența și intri prin Porta Camollia, cea mai vestită a celebrului oraș din Toscana. Numele porții este legat de legenda întemeierii Sienei, conform căreia, în secolul al VII-lea î.Hr., Romulus l-a trimis pe Camulius să-i captureze pe nepoții săi Senius și Ascanius. Conducătorul Camulio s-a așezat cu tabăra sa în zona în care se află actuala Porta. De-a lungul secolelor, Porta Camollia a fost cea mai apărată poartă a orașului Siena, fiind poarta de intrare în oraă pentru cei care veneau din Florența. Construcția actuală datează din 1604: poarta originală, construită în secolul al XIII-lea, a fost de fapt distrusă în timpul asediului Sienei din 1555. A fost proiectată de Alessandro Casolani și decorată de sculptorul Domenico Cafaggi.
Nu intrăm în istoria din timpul Republicii, când era colonie romană, nici în cea din timpul Imperiului sau a Evului Mediu, când rivalitatea constantă cu Florența a dus la războaie, asedii, epidemii și lupte intestine, nici la dominația de la mijlocul secolului XI a lombarzilor și a francilor. Dar ne oprim în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, mai exact la 1277, când, sub Guvernarea Celor Nouă, Siena a cunoscut, timp de 70 de ani o dezvoltare fără precedent a comerțului, a artelor și a culturii. Atunci, s-au construit principalele monumente și palate a căror magnificență datează până astăzi, dintre care, „perla coroanei” o reprezintă Piazza del Campo. Aflată în inima curiosului desen urbanistic în formă de scoică, însoțit de superbele palate, așezate într-un sugestiv amfiteatru, Il Campo e dominat pe fundal de unicul și inconfundabilul Palat Public, străjuit de la fel de binecunoscutul Torre del Mangia, expresia cea mai autentică a arhitecturii civile din secolul al XIV-lea… Dar nu mai continuăm cu „pliantul” turistic, chiar dacă doar mai amintim în treacăt de un alt simbol al cetății, Catedrala Sfânta Maria sau Domul din Siena (a cărei construcție e începută în 1230, dar continuată cu întreruperi – datorate finanțării sau epidemiei de ciumă din 1348 – timp de mai bine de un secol, până la sfârșitul secolului al XIV-lea și completată abia în 1877, de către Augusto Castellani cu cele trei mozaicuri de pe fațada al cărei proiect a aparținut genialului arhitect Augusto Pisano (din 1284). Considerat ca un important punct de reper pentru întreaga arhitectură gotică italiană, Il Duomo, dedicat Adormirii Maicii Domnului, este poate una dintre cele mai frumoase catedrale din Europa…
Nu mai insistăm. Lăsăm cu gentilețe numai celor interesați libertatea de a se informa (chiar și la fața locului!) despre bogăția culturală uluitoare a fostei Republici sieneze, despre originalitatea vieții ei civice (tradiția acelei întreceri anuale – Palio de contrade – între cele 17 cartiere, ce datează din sec. al XII-lea) sau bijuteriile arhitectonice reprezentate de sumedenia de palate.
Până aici, a fost Introducerea. Acum, urmează Cuprinsul.
Deci…În peregrinările noastre culturale, de-a lungul anilor, nu de puține ori am întâlnit valori surprinzătoare de artă plastică, necunoscute până atunci, dar, în fapt, însemnând originale și spectaculoase invitații la un veritabil extaz meditativ.
Ei bine, la Siena mi s-a întâmplat un astfel de moment interesant. Dar, ca să fiu mai bine înțeles, voi face mai întâi o clarificare locativă. Așadar, de cum ieși din Piazza del Duomo, dacă o apuci pe Via del Capitano, treci pe lângă Muzeul Arheologic Național, apoi de Palazzo Chigi Picolomini, exact în Piazza di Postierla trebuie s-o faci la dreapta. Și, astfel, intri pe Via di Stalloreggi (una dintre cele mai vechi străzi ale orașului, astăzi un loc preferat de mulți artiști care și-au înființat aici galerii sau ateliere!). Pe care mergi până în Piazza del Conte (cu bizara și, totodată, faimoasa statuie a Panterei Ruggi!), unde, vizavi, la numărul 22, m-a surprins vitrina unei galerii. VittoriArt, adică atelierul și expoziția permanentă a sculptoriței VITTORIA MARZIARI. Aici, am ajuns, într-o superbă zi de marți, în peregrinarea mea comandată, în general, de cea mai înaltă instanță a călătorului, Măria-Sa Hazardul.
Atras de lucrările din interior, intru. Sculpturile armonioase din bronz ies ușor în evidență, parcă toate vor să zboare, iar obiectele ceramice rafinate înfrumusețează pereții numeroaselor încăperi dispuse pe mai multe etaje: o revoltă de culori și forme. Pledoarie pentru Om. Omul, în toată ființa lui, cu bucuriile, durerile, aspirațiile și incertitudinile sale, pare a fi marele protagonist al operelor Vittoriei Marziari. Cumva, o respirație gravă între apologie și antropologie. Fiecare sculptură este o șoaptă umană, un fior tipic omenesc, o voce interioară pe care artista o gravează și o însoțește cu reflecții personale. De pildă, fraza pe care a gravat-o pe lucarea Speranța, oferită în dar Papei Benedict al XVI-lea, în 2009: „Cu credință, stăruință și voință, printre miile de flori de luncă, vor înflori și ale tale”. Apoi, amintind de un fenomen social tipic zilelor noastre, opoziția, contradicția, pentru lucrarea Contracurent, s-a gândit la această frază: „Validitatea nu înseamnă conformare, ci a fi unic în unicitatea lucrurilor”.
Dar, mai întâi, cine este Vittoria Marziari.
Născută destul de demult în Monte San Savino (Ar), Vittoria Marziari a absolvit Institutul de Artă „Duccio di Boninsegna” din Siena. Pe lângă predarea desenului și istoria artei în diferite școli, ea conduce experimente în modelarea lutului, care îi permit să se impună ca unul dintre cei mai importanți ceramiști, specialiști în arta raku din Italia. Raku este o tehnică de preparat ceramică japoneză, născută în consonanță cu spiritul Zen și, deci, capabilă să sporească armonia lucrurilor mărunte și frumusețea în simplitatea și naturalețea formelor. În tehnica tradițională, obiectul este mai întâi modelat și apoi introdus în cuptor, pentru ardere, la 950°/960°. Când obiectul este rece, este scos din cuptor și este fie lăsat în teracotă, fie glazurat sau ceramicat. Următoarea etapă se referă la emailarea, pe care strat este pictat subiectul dorit. În cele din urmă, lucrarea se pune înapoi la cuptor. În tehnica raku, o metodologie destul de grea, există diferențe în funcție de pământul folosit. În primul rând, argila este foarte rezistentă, conține mai multă șamotă, adica pământ fiert măcinat fin și adăugat la pământul crud. Acest amestec dă naștere unei argile semirefractare.
În anii 1980 și 1990, curiozitatea Vittoriei Marziari a împins-o către alt experiment: atrasă de persoanele cu dizabilități, a intrat în relație de asociere cu pacienții de la Spitalul de Psihiatrie San Niccolò din Siena, pe care i-a inițiat în tehnica ceramicii, modelarea majolicii, faianței și argilei.
Pentru ea, experiența a fost decisivă. Contactul cu acești bolnavi s-a dovedit a fi nu doar o „aventură” existențialistă dictată de „misericordia umană” și de spiritul creștin, ci și o veritabilă metanoia, o reînnoire și o repoziționare a întregii sale filosofii artistice. Metabolismul acesta, atât psihologic, cât și artistic, schimbul de experiențe, determinat de o atitudine nouă față de arta spontană, originală, lipsită de orice condiționare scolastică, au făcut-o pe Vittoria Marziari să redescopere libertatea de exprimare, epurând-o de orice rigoare academică. Din acest moment crucial, creatorul din ea a acordat o importanță intimă și profundă cercetării artistice, punând în centrul reflecțiilor sale universalitatea complexă a sufletului uman.
Începând cu anii 1990, se ocupă de turnări în bronz, realizând obiecte de artă ale căror eleganță și lejeritate sunt exaltate în forme dinamice și viguroase, involte și foarte expresive. Se confesează artista: „Bronzul nu are frumusețea pe care o are raku cu toate culorile sale, varietatea de nuanțe. Totuși, dacă am trecut la bronz, nu a fost doar din motive practice. Bronzul mi-a oferit posibilitatea de a crea figuri ușoare, aerisite. Contrar credinței populare despre greutatea bronzului, lucrările mele sunt foarte ușoare, aproape fluide. Nu sunt atât de grele, pe cât le-ar putea pretinde bronzul. În general, sunt lucrări care se sprijină pe un singur punct.”
Sculpturile sale sunt expuse în Europa, de la Gent la Wolfsburg (sediul Volkswagen), de la Palazzo Gravisi din Capo d’Istria la Centro Cultural Canovas del Castillo din Madrid, de la Paris (galeria Stella) și Varșovia (centrul Panorama), până la Cetatea Vaticanului, unde lucrarea Speranța iradiază solemnitate în camerele private ale Papei. În America, participă la Expoziția Internațională de Artă de la New York. Apoi, în 2011, a cucerit Europa de Est cu expoziția itinerantă Vibrațiile sufletului, sponsorizată de Consulatele Italiei și Institutele Culturale Italiene din diferitele capitale. În special, la Tallinn, în 2011, a reprezentat Italia cu o expoziție personală, în cadrul evenimentelor pe care orașul eston le-a organizat din poziția de Capitală europeană a culturii. Printre lucrările publice, se numără Masgalano pentru Palio-ul Special din Siena, remarcată și interpretată de semiologul florentin Omar Calabrese, alto-reliefurile cazărmii Bandini din Siena, Răstignirea pentru biserica San Marco din Alberoro (Ar), Palio-ul pentru Roccatederighi din Siena, pictura steagului Palio-ului La giostra del Girifalco din Massa Marittima (Gr) și altele.
Vittoria Marziari este unul dintre artiștii italieni care nu numai că deține un palmares expozițional de excepție, dar este și posesoarea a numeroase premii. De pildă, doar în 2013, fost distinsă cu următoarele premii: Premiul pentru sculptură al Festivalului Spoleto Festival Art, Premiul Toscana Art. Il Premio di Tutte le Arte, la Palazzo Vecchio din Florența și Il Premio Dona dell`umanità (Milano).Apoi, Il Premio Collare Laurenziano și Il Premio Ponte Vecchio (Florența), culminând cu acordarea titlului de Cavaliere della Repubblica. O altă recunoaștere publică a personalității Vittoriei Marziari este audiența la Papa Benedict al XVI-le, în 2009, în cadrul căreia artista sieneză i-a oferit Sanctității Sale lucrarea La Speranza.
Mărturisea într-un interviu din 2022: „Când creez o lucrare, nu vreau în primul rând să extrapolez viziunea mea estetică. Vreau să reprezint însă ceea ce simt, sentimentele mele. În multe dintre lucrările mele, scriu aceste propoziții care cu siguranță nu sunt o învățătură. Dacă oamenii îmi împărtășesc bine gândurile, altceva nu contează. De exemplu, lucrarea intitulată La Scelta (Alegerea), expusă cu ceva timp în urmă la Universitate, cu ocazia unei întâlniri în care s-a discutat cu oameni celebri precum judecătorul Gratteri, despre mafie, nadrangheta și legalitate, a fost aleasă pentru simbolismul ei. Este o figură care, aflându-se în fața a două uși, nu știe pe care să o deschidă. Propoziția pe care am adăugat-o este următoarea: „În spațiul invizibil în care tăcerea își generează alegerile, tu reflectă profund, spre a le oferi o concretețe rezonabilă”. (…) Înainte de a face o alegere, trebuie să te întrebi și să știi ce să alegi.”
Critica de artă este, ca întotdeauna, mai ales în Italia, foarte atentă cu valorile naționale, drept pentru care, numeroși critici de artă au scris despre Vittoria Marziari. Nu vom reda decât câteva opinii.
GIOVANNI MADIONI: (…) O libertate deplină de exprimare, o libertate inconștientă, instinctivă, care se naște în artist din sinele lui cel mai profund, plină de tensiuni și mistere ezoterice, necodificate de memorie, legate poate de originea primordială a vieții. NICOLA NUTI:(…) în creația sculpturilor sale, există o progresie plastică ce identifică forma „în” și „cu” materialul, într-o pulsație metamorfotică aproape neîntreruptă. Artistul dă viață întregii sale sculpturi echilibrate „Exact”, dar liric și capricios. OMAR CALABRESE: (…) O energie ce se ridică spre cer, într-o explozie de speranță și iubire. VALTER FUTURO: (…) dând formă „Sunetelor Cosmice”, materializând un „Dans al timpului” sau structurând concret idea de „Elevație”, practic, Vittoria Marziari oferă privirii răspunsuri de obicei greu de întrupat pe subiect, ceea ce pentru ea înseamnă completarea faimoasei controverse dintre conceptual și figurativ, cu atitudinea specifică, unică, a unui mare artist. GRAZIA CHIESA: (…) în producția artistică a lui Marziari, se poate simți dorința ei de înălțare spirituală, care într-un fel o amintește pe cea a marilor artiști, a marilor Sfinți, a marilor personaje care au făcut istoria pământului ei.
Caracterizată ca o „artistă a sufletului”, Vittoria Marziari rămâne pentru mine o surpriză, o creatoare îndrăzneață, un spirit căutător și, totodată, vizionar, tenace, mereu fascinată de misterul spațiilor cosmice și interioare, acelea care constituie, de fapt, sursa ei inepuizabilă de inspirație. Tocmai datorită acestui conținut – a cărui volumetrie este, în egală măsură, materială (și argila, și bronzul sunt materiale destul de grele), dar și aeriană, elastică și fluidă – sculpturile ei emană un soi de suveranitate lipsită de orgoliu, dar și expresia unei anume măreții interioare – profund etică și, în același timp, estetică – nu degeaba ele fiind definite ca „filozofice și meditative”.