Unul dintre cele mai importante filme românești lansate în cinematografele autohtone în toamna lui 2024 este Unde merg elefanții, al doilea lungmetraj scris și regizat de Cătălin Rotaru și Gabi Virginia Șarga. Cel dintâi lungmetraj al lor, Să nu ucizi (2018), era o dramă apăsătoare, inspirată de scandalul Hexi Pharma din 2016 și de cazul medicului epidemiolog care, încă din 2008, informase reprezentanții SRI de probleme grave ale sistemului sanitar din România, precum diluarea dezinfectanților utilizați în spitale și licitațiile trucate pentru furnizori de produse antiseptice. Unde merg elefanții se îndepărtează de acel film realist, venit în siajul Noului Cinema Românesc impus în 2005 de Moartea domnului Lăzărescu, de Cristi Puiu, și se apropie mai mult de scurtmetrajul cu care se făcuse remarcat prima dată duoul de cineaști, 4:15 P.M. Sfârșitul lumii (2016), selecționat în competiția Festivalului de la Cannes. Ca și acolo, atmosfera misterioasă a noului film este întreținută de comunicarea, mai mult sau mai puțin eficientă, dintre personajele universului ficțional și o instanță auctorială supratextuală, prin intermediul unor mesageri și semne. Însă, dacă în scurtmetraj putea fi vorba de o divinitate religioasă, aici avem mai degrabă un demiurg postmodern, care construiește, în termenii Lindei Hutcheon din Poetica postmodernismului, „o lume de provizorat și indeterminare”.
În cinematografia noastră, curentul postmodernist și-a făcut simțită mai întâi prezența, în special prin dramaturgia complexă și ironia tandră, în peliculele unor regizori ca Nae Caranfil (È pericoloso sporgersi, 1993) sau Cristian Mungiu (Occident, 2002). Filmul cel mai apropiat de postmodernism realizat de un cineast român este O vară foarte instabilă (2013), al Ancăi Damian, despre care scriam, la premiera sa: „Autorul nu mai năzuiește către un adevăr absolut, nu mai vrea să descopere ce poate fi cunoscut, ci proiectează o lume ficțională ce îşi etalează propriile mecanisme, îi studiază modul de funcţionare şi se bazează pe complicitatea unui spectator/lector activ, care vine cu propria sa interpretare asupra acestei lumi”[1]. Desigur, despre „moartea postmodernismului” se vorbește – în Occident – încă din anii 1970, dar elemente evidente ale acestui curent există (și) în Unde merg elefanții, la fel cum putem sesiza influența modernismului cinematografic în filme românești precum Când se lasă seara peste București sau Metabolism (2013), de Corneliu Porumboiu, sau Uneori ninge cu zăpadă, alteori cu întuneric (2021), de Gabriel Achim. De fapt, modernismul sau postmodernismul nu mor, ele putând oricând ieși din nou la iveală în opere cinematografice, ca și în cele ale celorlalte arte.
În prezent, cel puțin în spațiul occidental, se discută despre o nouă paradigmă culturală, metamodernă, ca replică – în practica artistică și reflecția teoretică asupra acesteia – deopotrivă la modernism și postmodernism. Totuși, ne-am hazarda prea mult dacă am eticheta Unde merg elefanții drept un film metamodern, cum, de exemplu, a fost declarat – de către regizorii săi, Daniel Kwan și Daniel Scheinert – multioscarizatul Orice, oriunde, oricând (Everything Everywhere All at Once, 2022), care dezvoltă conceptul de multivers. Indiferent unde l-am încadra, al doilea lungmetraj semnat de Cătălin Rotaru și Gabi Virginia Șarga aduce un suflu nou în cinematografia românească și, în pofida autoreflexivității sale, nu se adresează exclusiv unui public elitist, cum este în general cel festivalier (cel la care filmul a ajuns inițial), putând fi apreciat de toate categoriile de privitori.
În primele secvențe, camera de filmat baletează deasupra pieței bucureștene Obor, transfochează pe câte o persoană în trecere, o urmărește puțin (și, datorită unui operator de sunet care-și plimbă boom-ul – sau „girafa” – prin cadru, putem auzi și zgomotele produse de acea persoană sau frânturi din conversația ei), apoi, pierzându-și interesul, sare la alta, apoi la alta ș.a.m.d. Într-un final, mânuitorul aparatului de filmat se oprește asupra cuiva care îi stârnește curiozitatea: un bărbat tânăr, îmbrăcat modest (blugi și o jachetă subțire de fâș, cu o mânecă suflecată ce dezvăluie un tricou alb, îmbibat cu sânge, legat la încheietura mâinii drepte), nu prea hotărât în ce direcție s-o apuce. El este cel urmărit în continuare de cameră, în timp ce merge printre tarabe sau pe trotuare și interacționează, în stil ciné-vérité, cu oameni care nu par să-și dea seama că participă la o filmare și se feresc instinctiv din calea lui. Ulterior, acest personaj, numit Marcel (interpretat convingător de Ștefan Mihai, actor până acum fără roluri ample în cinematografie) și ales drept protagonist de un autor invizibil, dar mereu prezent, coboară pe un geam într-o garsonieră subterană, mobilată sărăcăcios, unde locuiește singur.
Aici, realizatorii introduc și celelalte două personaje principale, care locuiesc în același bloc cu protagonistul. Atunci când cineva bate insistent în ușa garsonierei lui Marcel (probabil proprietarul care își vrea banii de chirie și care, mai târziu, chiar îi va scoate puținele lucruri în stradă), aparatul de filmat urcă scările imobilului și, cu câteva etaje mai sus, vedem o femeie ce iese din apartamentul ei pentru a identifica sursa zgomotului. Ea este Magda (Alice Cora Mihalache, și ea o actriță înzestrată, dar care nu a avut anterior șansa unui rol principal), mama lui Leni (Carina Lăpușneanu, a treia revelație a filmului), o fetiță de nouă ani, crescută fără tată.
Marcel, care flanează prin oraș (prilej pentru directorul de imagine Adrian Pădurețu de a pune în valoare multe locații de filmare inedite, revelând astfel o capitală pestriță și plină de viață, cum rareori putem vedea pe marile noastre ecrane) fără a avea vreo ocupație productivă și remunerată (asemenea personajelor lui Jean-Paul Belmondo din filmele de început ale lui Jean-Luc Godard). El mănâncă la o autoservire și se introduce pe sine în povestea lui Hamlet în fața unei ospătărițe care-i solicită plata pentru consumație, maimuțărește trecători până ce aceștia fug de el și oprește femei pe stradă pentru a le propune partide de sex. Singura care nu îl respinge este chiar Magda, despre care aflăm că diminețile e chelneriță în restaurantul unui hotel (unde Marcel, instruit de ea, ajunge să mănânce gratuit), iar nopțile își oferă trupul contra cost unor necunoscuți prin cluburi. Motivația ei este să strângă bani pentru tratamentul fiicei sale.
A face un film despre un copil grav bolnav implică marele risc de a apăsa prea mult pe pedala melodramei, dictând practic reacțiile spectatorilor. Din fericire, cei doi regizori-scenariști nu cad în capcană, făcând din Leni (cu sprijinul cuceritoarei interprete june) un personaj refractar la lamentarea privind soarta potrivnică, o copilă debordând de fantezie, căreia îi place să se joace, să descopere și să inventeze povești (ceea ce o și apropie de Marcel, un copil ceva mai vârstnic, al cărui backstory rămâne obscur până la final), dar și să lase mărturii ale trecerii sale prin viață.
În plus, planul metatextual, cu care se intersectează din când în când traseele personajelor principale, are ca efect distanțarea ironică („Nu prea e o poveste credibilă”, recunoaște și Marcel, provocat de Leni, care-i atrăsese atenția asupra prea multelor coincidențe din evoluțiile lor). Un potențial mesager al instanței auctoriale supratextuale este personajul lui Richard Bovnoczki (un actor de o polivalență impresionantă, dovedită anul acesta și în Trei kilometri până la capătul lumii, filmul lui Emanuel Pârvu selecționat în competiția principală a Festivalului de la Cannes). Numit „Scriitorul” pe genericul final, acest personaj intră în scenă prima oară în restaurantul unde lucrează Magda. Acolo, el îl întrerupe pe Marcel din înfulecat, plângându-i-se că nu știe cum să construiască un personaj pe care ar trebui să-l prezinte la o conferință. Atunci când îi descrie personajul cu pricina, realizăm că acela este chiar Marcel de la începutul filmului. Intervențiile ulterioare ale „Scriitorului” modifică parcursul cuplului improbabil Marcel-Magda. Și personajele principale sunt conștiente că sunt urmărite și observate permanent de un autor-demiurg, ajungând uneori să privească fix în cameră, străpungând ecranul. Mai mult, în vecinătatea lor mai apare și o echipă de filmare, din off auzindu-se indicații pentru membrii acesteia. Iar pe ziduri sau pereți putem recunoaște afișe nu doar ale unor pelicule clasice (Fantomas, King Kong, Luminile orașului, Păsările, Vrăjitorul din Oz), ci și ale unor producții românești recente (Crai Nou, Imaculat), al lungmetrajului precedent al duoului regizoral, Să nu ucizi, și chiar al unui film intitulat… Unde merg elefanții. Prin toate aceste puneri în abis, realizatorii par să ne avertizeze: „E doar o poveste, nu e cazul să o luați prea serios”.
Unde merg elefanții include și momente lirice sau comice. Din prima categorie, două sunt plasate în mijloace de transport în comun. Mai întâi, la metrou, înghesuită ca într-o cutie de sardine și nereușind să-și găsească vreun sprijin, Magda închide ochii și se lasă purtată de fluxul și refluxul mulțimii. Mai târziu, în autobuz, când Marcel ocupă locul din spatele femeii, capetele celor doi se apropie din ce în ce mai mult și Magda uită din nou, pentru câteva clipe, de problemele de acasă, însă momentul de intimitate este spulberat de oprirea în stație, când vehiculul se umple. Apoi, însăși camera-observator își pierde personajele prin grămada de oameni, le caută dezorientată prin geamurile mai multor mașini, le confundă cu alte persoane care le seamănă din spate etc.; revenirea în narațiune se face prin explorarea, încăpere cu încăpere, a apartamentului Magdei și al lui Leni, evidențiind detalii semnificative, cum sunt caserolele cu alimente din frigider, purtând fiecare o etichetă cu câte o zi a săptămânii, deci conținând dieta drastică a fetiței. Secvențele comice nu sunt datorate doar jocurilor lui Leni și Marcel, ci și personajelor stranii întâlnite de acesta din urmă – un bărbat înalt și cu înfățișare fioroasă (haine negre, tatuaje, piercing în nas și urechi, cuvântul „Pain”/„Durere” inscripționat pe frunte etc.), care se prezintă senin drept „Gabi” și îi propune un job enigmatic protagonistului, sau șeful lui Gabi, care se ascunde în întuneric, într-o cameră de al cărei tavan sunt atârnate fotografii cu diferite portrete ale unor persoane neidentificate, și care îl testează pe Marcel, într-o scenă cu final surprinzător. Amuzantă este, de pildă, și trecerea de la un cadru din punctul de vedere al Magdei, cu un client nocturn în toaleta unui club, la o imagine cu testiculele impozante ale calului lui Carol I din statuia amplasată în Piața Revoluției, care sunt admirate de Leni și Marcel.
Unde merg elefanții, de Cătălin Rotaru și Gabi Virginia Șarga, reprezintă o apariție insolită în peisajul cinematografic românesc, un film îndrăzneț, comic și emoționant, autoreferențial și autoironic, care ne propune o captivantă poveste de(spre) dragoste și prietenie ce poate fi savurată de oricine.
[1] „Postmodernism și erotism”, Film, nr. 1/2013, p. 63.