Despre relația lui Păunescu cu Eliade, despre interviu și despre reacțiile provocate de publicarea lui s-a vorbit poate prea mult, în orice caz mai mult decât despre alte subiecte cu adevărat importante care îl privesc pe savantul de la Chicago. S-a dat și cu părerea și cu ciomagul, s-a fabulat și confabulat, s-au făcut comentarii la comentarii la comentarii ș.a.m.d. Mai ales după decembrie 1989. Parcurgând această „literatură” – pe care unii ar numi-o „maculatură” – e greu să nu te întristezi. Căci nu e ușor să-ți mai păstrezi încrederea nu doar în existența bunei credințe, ci și în bunul uz al rațiunii la oameni care par demni de tot respectul. (Unii, în reviste importante, au preferat să nu-și semneze actele de opinie, judecată și condamnare, deși numele lor nu sunt chiar atât de secrete.) Devenit un personaj odios pentru o mare parte a lumii intelectuale, ura față de Păunescu a ajuns să contamineze tot ceea ce se lega de el. Multele și grozavele lui păcate justificau orice sporturi de luptă și de, cum se spunea pe vremuri, „aruncare la semn”: de la trânta ideologică până la datul cu părerea în cap. În acest dezmăț de fiere și pumni, Eliade a fost mai mult decât o victimă colaterală. A devenit și măciucă și țintă, și teren și tablă de marcaj, și orice altceva putea fi la îndemână, suficient de contondent. Poate cândva, când se vor publica volumele consacrate anilor ’90 și 2000 ale „Dosarului Mircea Eliade” (rămase, de mai bine de un deceniu, în sertarul îngrijitorului lor, plecat și el dintre noi), vom citi și această „literatură” a recâștigatei libertăți cu același sentiment cu care citim azi dosarele Securității. În cele ce urmează, am preferat să dau cuvântul doar surselor primare și unora dintre cele secundare care sunt demne de încredere.
*
În București, revista Contemporanul stătea de obicei prin chioșcuri o săptămână întreagă. Cele două numere cu interviul realizat de Păunescu s-au epuizat a doua zi. Publicarea lui a stârnit multă bucurie printre cei interesați de Eliade, căci până atunci se știa că nu poate fi citat. Sau „folosit”, așa cum, cu numai două zile mai devreme, îi scria Constantin Noica (1909-1987) lui Paul Anghel (1931-1995). Răspunsul lui, după apariția interviului: „Acum a apărut la orizont o speranță”.[1]
Unii au scris la Chicago, cu mulțumiri, expediind și revista. Cel dintâi care-o trimite, în dublu exemplar, chiar în ziua publicării primei părți, a fost regizorul Radu Gabrea (1937-2017). Securitatea, care ajunsese la concluzia că Eliade trebuie promovat, se sesizează și ea – dar abia după o săptămână – de publicarea articolului (nu a interviului) lui Păunescu și ia decizia să-i fie expediată gazeta. Nu va trece însă la executarea ei; urma s-o facă Ministerul Afacerilor Externe.[2]
Ar merita reconstituite toate reacțiile la acest mic dar semnificativ eveniment publicistic. S-ar putea, probabil, face o cărțulie cu mărturiile asupra rolului interviului și a importanței pe care a avut-o pentru cei din România comunistă. Când se vor publica integral scrisorile păstrate la Chicago vom ști mai multe. Deocamdată, cunoaștem doar unele dintre reacțiile primite de Eliade, provenind din jurnalul și din corespondența lui.
Dacă e să-l credem, în doar zece zile primește „nenumărate” scrisori din România, de la cunoscuți și necunoscuți, care l-au convins „cât bine a făcut interviul, așa trunchiat cum a apărut”. Printre altele, i se scrie că s-a aflat de existența romanului Noaptea de Sânziene și a volumului De Zalmoxis à Genghis Khan, ba chiar că interpretarea Mioriței a fost citită cu lacrimi în ochi.
Nu numai biograful său, M. Handoca (1929-2015), a fost fericit și fascinat. Deja Gabrea îi scria: „Bucuria mea aș vrea să fie și a dumneavoastră” (10 martie 1972). Dar, întrucât Mircea Handoca e unul dintre cei mai informați cu privire la Eliade, remarcile sale sunt semnificative. El observa marea diferență – cantitativă și calitativă – față de „mini-interviurile” publicate de Eugen Barbu și Marin Sorescu după prima ridicare a interdicției. Aprecia faptul că lucruri știute până atunci numai într-un „cerc restrâns” pot fi acum cunoscute de toată lumea. „Niciodată parcă numele lui Mircea Eliade nu a fost rostit așa de răspicat.”[3] Același lucru i-l spune și Eugen Barbu (1924-1993), care doar îl informează sec că a citit interviul: „Acum vă bucurați din nou de o mare atenție.” (6 aprilie 1972)
Una dintre epistolele primite e semnată de scriitoarea Ioana Postelnicu (1910-2004), aflată într-o călătorie de documentare în Canada și Statele Unite. Deși dorea de mult timp – încă din interbelic – să-i scrie lui Eliade, lectura interviului, pe când se afla la Montréal, o determină, în sfârșit, să facă acest lucru. Acesta a „răscolit-o” prin „poziția psihologică” pe care Eliade o are față de țara din care a plecat. „Rădăcinile sufletului dumneavoastră se află în pământul țării, chiar dacă coroana se rotește de peste patruzeci de ani peste alte meleaguri.” Referindu-se la răspunsul pe care i l-a dat lui Păunescu cu privire la scara valorilor literare a literaturii române actuale, în funcție de cărțile pe care le primise din țară, îi trimite romanul ei Plecarea vlașinilor (1964), a cărei acțiune – spune ea – se petrece în spațiul mioritic.
Noica – căruia Eliade i-l recomandase pe Păunescu ca „tânăr prieten”, dar care nu se grăbise să-l întâlnească – îi scrie chiar în ziua publicării primei părți a interviului: „Astăzi, în sfârșit a apărut convorbirea cu tine – pe care n-o putusem vedea până acum – și de la care ar putea începe, dacă oamenii vor să facă într-adevăr ceva din plămada asta spirituală, un nou capitol în cultura celor de pe Pontul stâng. De aceea te rog mult, în numele imensului bine pe care-l poți face prin orientarea pe care o dai, să nu te lași iritat de mărunțișuri, în speță de comentarii (de aici sau de acolo) în legătură cu ce ai spus sau ce ți se atribuie; te rog să înțelegi ce șansă aduci unei culturi, la care ții atât de mult, să se vertebreze. Lasă deci lucrurile cum sunt, nereacționând ca rândul trecut. Ba, aș spune, de vreme ce nu s-a putut sub nicio formă să ai o participație directă, să rămâi în detașarea ta și să lași ca indirect, prin tot ce ai făcut și ai să mai faci în anii aceștia, orientarea ta să rodească. Nici nu știi ce teren bun este. Și, de altfel, cu ce s-ar înlocui așa ceva? Cine și cu ce titlu ar mai putea spune că, în ceasul acesta, crede mai mult într-o cultură neomologată decât în cele care au primit toate consacrările?”[4]
Noica prevăzuse că relatările lui Păunescu despre afirmațiile private ale lui Eliade – mai ales cea referitoare la Ceaușescu – vor stârni comentarii care-l vor irita. Se mai întâmplase o dată, când, pentru a se da bun de tipar volumului Maitreyi. Nuntă în cer, Dumitru Micu a trebuit să-și modifice introducerea, adăugând în ea critici la adresa lui Nae Ionescu.[5] După cum vom vedea în cele ce urmează, sfatul pe care i-l dă va conta pentru Eliade, care însă se va regăsi din nou prins între ciocan și nicovală.
Când Sergiu Al-George (1922-1981) reușește să-l viziteze la Paris, îi spune că interviul l-a servit și pe el și pe ei: „dacă n-ar fi decât faptul că s-a vorbit despre Noaptea de Sânziene, pentru care, cu doisprezece ani în urmă, intraseră ei în închisoare”.[6] Primul ei nu cred că e identic cu cel de-al doilea – așa-zisul lot Noica-Pillat –, ci se referă la toți intelectualii din România pentru care opera lui Eliade era o referință fundamentală. Iar numărul lor era din ce în ce mai mare. Iată și o reacție din partea unui intelectual care nu era umanist. Inginerul Nicolae Ionescu (născut în 1914), mare cititor al cărților lui Eliade, îi scrie sub influența interviului și-i oferă găzduire în locuința sa de lângă hotelul Intercontinental, în cazul în care se va decide să viziteze România (24 martie 1972).
În trei scrisori consecutive, Sorin Alexandrescu (n. 1937) îi dă informații despre receptarea interviului: „Apărut într-o perioadă dură, a făcut senzație.” (28 martie 1972) „Chiar cu tăieturi, interviul tău a avut un răsunet imens pozitiv, entuziastic chiar, și în rândul autorităților, și al publicului de orice fel.” (10 aprilie 1972) „Absolut toată lumea cu care am vorbit în țară a fost entuziasmată și de publicarea interviului (ca semn de «dezgheț») și de conținutul lui concret (în sfârșit se spunea ceva adevărat și profund despre destinul României, rupându-se barajul ideologic obișnuit în presă).” (30 martie 1972)
Dar îl atenționează și asupra contextului politic, direct și indirect, al publicării lui: „Totul se datorește tenacității admirabile a lui Adrian și, cred eu, începutului de «ofensivă diplomatică» a guvernului pe toate continentele, prin care vrea să șteargă proasta impresie a stalinismului revoluției culturale (despre care, de altfel, nu se mai vorbește nimic, iar promotorul ei, D. Popescu-Dumnezeu, este în vădit declin; totuși, în multe locuri, dar mai ales la Universitate, staliniștii au reocupat pozițiile cheie și atmosfera e teribilă, aproape ca în anii ’50!). Ar fi poate și o concesie scriitorilor, să nu fie prea colțoși la proximul congres (la alegerile pe București, lista guvernamentală a căzut la vot!). Se pare că Uniunea Scriitorilor se gândește să-ți facă chiar o invitație «de breaslă» în țară, pentru a evita implicațiile unei invitații oficiale («de stat»). În caz că o fac, nu cred c-ar trebui s-o respingi imediat, ci să pui toate condițiile pe care le crezi pentru a nu te compromite și pentru a ajuta eventual pe alții.” (28 martie 1972)
Pe de altă parte, interviul a resuscitat și un „fanatism doctrinar agresiv” din dulapurile cu vechituri ale nomenclaturii comuniste.[7] Conform mărturiei lui Păunescu, „canonada unor stângiști intratabili asupra lui Dumitru Popescu și Constantin Mitea, după apariția interviului, a fost foarte dură.”[8] Miron Constantinescu a urlat la ei ca o fiară pentru că au permis „publicarea legionarului de Mircea Eliade de către legionarul de Păunescu”.[9] El însuși a fost înjurat de „ilegaliști”[10] și „ireductibili”,[11] care-i imputau că „s-a dat cu dreapta”.[12] Miron Constantinescu, alături de Leonte Răutu și Gogu Rădulescu, l-a acuzat nici mai mult nici mai puțin decât de „resuscitarea legionarismului”.[13]
Lui Miron și Gogu le cedaseră nervii. Chiar în ziua apariției interviului l-au încolțit pe Dumitru Popescu în public, în timp ce-l aștepta pe Ceaușescu la aeroportul Otopeni: „De aia am luptat o viață întreagă, pentru ca astăzi să ne dea el cu tifla, chiar în presa comunistă?” Gogu Rădulescu susținea chiar – o altă subvariantă a amintitei legende – că se bătuse cu Eliade „pe viață și pe moarte”. Au declarat apoi ritos că vor face plângere la secretarul general și vor cere partidului sprijin împotriva „recrudescenței dreptei în presa românească”.[14]
Păunescu își amintea: „Din acel martie 1972, raporturile bune pe care le aveam cu Gogu Rădulescu s-au înrăutățit brusc.”[15] „Leonte Răutu, Miron Constantinescu, Janos Fazekas, Ion Ioniță și chiar și unii lideri ai propagitului internaționalizant de la București, m-au considerat, de atunci încoace, extremist de dreapta, începând să-i strige lui Ceaușescu, pe aeroport, că «Păunescu urlă cu lupii» și că «vrea să-l aducă pe Eliade în țară, Eliade care, cu legionarii lui, a luptat și fizic, împotriva noastră, a comuniștilor».”[16] Cereau ca partea a doua a interviului să nu mai apară.
Din câte am putut vedea până acum, e singurul loc în care Păunescu îl pomenește pe Leonte Răutu (în scris, căci în mărturii orale o mai făcuse).[17] Lectura textelor sale izbește prin precauția – acea „autocenzură” pe care o recunoștea – de a nu trece dincolo de prima linie a „frontului” anti-Eliade:[18] Miron Constantinescu și, eventual, Gogu Rădulescu. Abia acum aflăm și despre liderii „propagitului internaționalizant”. Propagit era sigla departamentului de agitație și propagandă al Comitetului Central al P.C.R. în perioada stalinistă și post-stalinistă, care însă avea numai atribuții interne. (În anii preluării puterii în România membrii și activiștii lui au desfășurat o activitate teroristă și criminală.) Până acum, Păunescu folosea doar metafore aseptice ca „vechi comuniști”, „ilegaliști” și „ireductibili”. Nici măcar „cominterniști”, cum îndrăznește Dumitru Popescu. La apusul vieții – sau mai degrabă post-Popescu – își dă și el drumul: „cominterniștii” dogmatici și stacojii.
„Cominterniștii”, „propagitul” și cine va mai fi fost au pierdut bătălia din martie 1972. Ceaușescu „nu a dat înapoi” și n-a interzis publicarea celei de-a doua părți a interviului.[19] Afirmația despre premiul Nobel trebuie să-și fi îndeplinit și ea rolul ei. Dar nici „cominterniștii”, „propagitul” et comp., îndelung încercați în bătălii, n-au dat înapoi. Nici n-au considerat războiul pierdut. Pentru ei era deja o Iliadă, o luptă existențială, o veritabilă gigantomahie ontologică: începuse din anii ’30, o dominaseră absolut, cu mici fluctuații, din august 1944 până în septembrie 1967 și, din nou, din iulie 1970 până în martie 1972. Ceea ce pierduseră era doar o bătălie; mai degrabă sau mai târziu, cu sau fără cal troian, Ilios era menit să cadă. Abia peste zece ani, în 1982 vor reuși să impună o altă interdicție, însă nici aceea nu a durat mult: din martie până în decembrie. Vor avea însă mult succes cu blocaje de dimensiuni mici și medii și cu otrăvirea generală a atmosferei în jurul lui Eliade.
Miron a trebuit să înghită efectele pozitive produse de interviu, dar n-a stat cu mâinile în sân în fața lor. După cum îl informa Dumitru Micu pe Eliade, „Din momentul publicării interviului a început să se vorbească despre Dvs – elogios – pretutindeni, inclusiv la o recentă sesiune a Academiei de Științe Sociale prezidată de Miron Constantinescu. Meritele operei Dvs au fost menționate chiar în unul din rapoartele oficiale, acela al secției de filosofie, prezentat de Radu Pantazi.” (8 mai 1972) Ultima referință e serios distorsionată, în scopul – evident – de a nu-l întrista pe Eliade. La foarte scurt timp după apariția interviului, în zilele de 28 şi 31 martie, Academia tovarășului Miron a organizat un nou colocviu cu tema Valorificarea critică a moştenirii culturale. În raportul lui, Pantazi denunță „referirea necritică, ba uneori chiar apologetică” la Mircea Eliade, uitându-se că „autorul Huliganilor a perorat, alături de cele mai reacționare formațiuni politice, idei în deplină concordanță cu o atitudine obscurantistă și retrogradă”. Încercând mai apoi să nuanțeze, precizează că, spre deosebire de un curent, în cazul unui gânditor trebuie să se țină seama de evoluția concepțiilor sale: „o prezentare obiectivă a ideilor şi poziţiilor acestuia nu poate ocoli nici atitudinile şi părerile sale retrograde în perioada interbelică, în contextul cunoscut, nici fondul idealist al concepţiilor sale de ieri şi de astăzi, nici unele contribuţii pozitive aduse în domeniul interpretării fenomenului cultural românesc şi nici valoarea de astăzi a lui Mircea Eliade, apreciat ca filozof şi istoric al culturii şi religiilor”.[20] Meritele de care vorbea Micu sunt recunoscute – de nevoie – doar pentru a fi contrapuse unor metehne, reale sau imaginare.
Pentru Miron nu era doar o chestiune de principiu și de solidarizare „antifascistă”, ci și una personală. Ba chiar, după profilul pe care i-l cunoaștem, trebuie să fi fost întâi de toate una foarte personală. Perioada de aproape doi ani în care el pusese obrocul pe Eliade, îi furnizase, fără îndoială, mari satisfacții.
În ciuda tuturor căderilor lui, Miron Constantinescu a ajuns în România la poziții – atât politice și administrative, cât și academice – la care lui Eliade nu i s-a permis nici măcar să viseze în perioada interbelică. Dintre cele din urmă: profesor universitar (titular), șef de catedră, director sau sub-director al mai multor institute, rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu”, președinte al Academiei de Științe Sociale și Politice, membru al Academiei R.S.R. Toate acestea atârnau greu în opinia lui despre sine. În contrapondere cu o operă mult mai puțin semnificativă (și viabilă); mai ales în raport cu opera lui Eliade. Aceasta nu putea să tempereze sentimentele lui deja înfierbântate contra profesorului de la Chicago. Luptase o viață întreagă pentru toate aceste realizări ca acum să vadă cum simpla operă a lui Eliade se impune de la sine, cum considerațiile lui „metodologice” contra ei sunt lipsite de consecințe și nu pot fi impuse nici prin autoritate politică. Era prea mult. Nici măcar în România să nu aibă putere contra unuia ca Eliade?
Nu a avut. Și Dumitru Popescu s-a plâns lui Ceaușescu, „incriminând agitația deplasată” a lui Miron și Gogu în contrast cu statura lui Eliade și cu poziția internațională pe care acesta o dobândise prin propria-i operă.[21] Ceaușescu i-a dat dreptate lui Păunescu. În lupta dintre bătrânul „urs” și tânărul „taur”, victoria a repurtat-o tinerețea. Cea „revoluționară”, nu cea „legionară”, cum doreau perdanții să se creadă. Dar pentru aceștia din urmă singurul revoluționarism fusese cel de la sfârșitul anilor ’40 și din anii ’50; orice altceva nu putea fi decât „legionarism”, pur sau camuflat. Cu acea capacitate naturală a militantului, mențineau o viziune asupra lumii de o strălucitoare simplitate binară, conferind minții siguranța și pacea care-i ferea de orice dileme etice.
Despre rolul celor doi „urși” dogmatici există multe alte mărturii din epocă. De pildă, cea a lui Adrian Marino (1921-2005), din perioada când, după moartea lui Miron, Gogu rămăsese în prim plan. Proiectul recuperării lui Eliade „se lovea de rezistența furibundă a vechilor marxiști, colegi de generație, dintre care Gogu Rădulescu și Miron Constantinescu au jucat rolul cel mai negativ. Inclusiv prin demersuri personale, directe la cabinetul nr. 1.”[22]
Ar fi desigur simplist să considerăm că animozitatea – ideologică și personală – a lui Miron și Gogu față de Eliade explică totul. Războaiele cultural-ideologice din România anilor ’60 – ’70 (și ’80, desigur) nu sunt încă pe deplin reconstituite în toate liniile și detaliile lor. Nici nu vor putea fi atât timp cât ele rămân „trecut practic”. Deocamdată, domină abordări de pe poziții aflate în raport genealogic – dacă nu direct și explicit, măcar indirect și implicit – cu una sau alta dintre părțile conflictuale de atunci. Cei mai mulți dintre reprezentanții lor, activi și în deceniile post-comuniste, au influențat într-un fel sau altul cunoașterea și interpretarea faptelor.
Această înfruntare dintre Adrian Păunescu și vârfurile vizibile ale „frontului” anti-Eliade reprezenta doar unul – și, poate, nu cel mai important – dintre punctele de întâlnire și conflict ale unor tabere cu agende mai largi și cu motivații multiplu stratificate. Grupuri de vechi comuniști se opuneau unor grupuri de noi comuniști, care se regăseau în contemporanii celor vechi, urgisiți de aceștia. În asemenea conflicte, ceea ce ajungea măr al discordiei nu reflecta neapărat stratul cel mai adânc al antagonismului. Și, în mod evident, nu îl explica. Perspectivele diferite, divergente, contradictorii asupra „valorificării moștenirii culturale” reflectau perspective similare asupra culturii, a națiunii, a României și istoriei ei (cea recentă, cu predilecție: perioadele interbelică și comunistă) dar, mai presus de toate, asupra rolului și misiunii politicului (ca ideologie, acțiune, instituție) în raport cu toate acestea. Îmbrățișarea lui Eliade – și nu numai a lui – de către reprezentanții comunismului „național” l-a transformat în una dintre țintele predilecte ale comuniștilor „internaționaliști” (termen care, așa cum se știe, acoperise nu doar poziții anti-naționaliste, ci și anti-naționale). Deși atât perspectiva „vechilor”, cât și cea a „noilor” era condiționată istoric, politic și cultural, totuși – ca în cazul oricărui militantism – fiecare își investea propria argumentație cu validitate universală. Nici nu s-ar fi gândit că este expresia unei logici culturale și cu atât mai puțin a uneia politice, a cărei validitate expiră dincolo de o anumită limită spațio-temporală.
Unii contemporani, atât dintre „vechi”, cât și dintre „noi”, au susținut că, din poziția lui de staroste ideologic, tovarășul Miron făcea jocul unor grupări din interiorul „vechilor” – s-a folosit frecvent termenul „cominterniști” –, care încercau să frâneze recuperarea culturii române osândite, proscrise și ostracizate sub stalinism (și post-stalinism). Același lucru s-a spus și despre Gogu Rădulescu, chiar cu trimiteri directe la anturajul pe care-l avea prin soția lui, Dorina Rudich-Rădulescu (1909-1982). Dumitru Popescu observase că „aversiunea” lui nu izvora din „convingeri intime”, ci era „efectul unei manipulări” și a influențabilității lui.[23]
Așa cum am văzut deja, lucrul acesta e susținut și de alte evidențe factuale, dar cercetarea viitoare va trebui să-l stabilească pe baze documentare. Nu e greu de înțeles că aceia care – din motive sau pretexte politice – i s-au împotrivit lui Eliade, atât înainte de 1967/1972, cât și după aceea, reprezentau un rezervor de suporteri ai acțiunii lui Miron Constantinescu. Numele lor sunt cunoscute. Dacă Miron reflecta interese de grup, atunci e foarte probabil – dacă nu chiar sigur – că ele au continuat să se manifeste și să acționeze chiar și după eșecul încercării sale. Fie prin el, fie prin alții, fie în ambele feluri.
Deocamdată nu avem date despre alte reacții provenind direct de la cel care-și pusese numele pe acțiunea de reostracizare a lui Mircea Eliade. Doar că, așa cum spunea Noica: „undeva sunt frâne directe în cazul Eliade, este Miron Constantinescu, care continuă să-l frâneze”.[24] Scriindu-i că aflase din La quinzaine littéraire despre apariția primului volum al Fragments d’un
journal (pe care Eliade i-l trimisese prin poștă, dar nu i-a mai ajuns), Dumitru Micu adaugă: „Și mai știam că personajul care a polemizat cu mine, în presă, când cu apariția lui De Zalmoxis…, aflând evenimentul, s-a lamentat într-o ședință restrânsă că nu și-a cumpărat Jurnalul la Paris, de unde tocmai se întorsese (nu observase că a apărut) și se întreba cum ar face să și-l procure. Cât pe-aci era să vă sugerez să cereți editurii să i-l trimită, ca omagiu din partea autorului – așa pentru hazul situației –, însă pe urmă mi-am zis că gestul ar putea fi interpretat ca o tentativă de «captatio benevolentiae» și-am renunțat. Sper să nu fi ajuns la el exemplarul trimis mie…” (29 noiembrie 1973) E puțin probabil ca acest interes al tovarășului Miron față de ceea ce făcuse Eliade în anii 1945-1969 să se datoreze deșteptării vreunei pasiuni pentru opera lui. Trebuia mai degrabă să aibă de-a face cu cheia ideologico-politică prin care îl privea. Este, de asemenea, un indiciu că Miron aduna muniție nouă și că, dacă n-ar fi murit peste o jumătate de an, ar fi revenit cu arma încărcată.
Dacă nu cumva a și făcut-o sub protecția anonimatului. Așa cum e probabil să o fi făcut în perioada stalinistă, în Scânteia anilor 1944-1949 (când i-a fost redactor-șef și, apoi, director). De exemplu, la rubrica nesemnată „Note și comentarii”, o violentă reacție contra recenziei la cartea Comentarii la legenda Meșterului Manole (1943), publicată de învățătorul Ion Mara (1908-1990) într-o revistă pedagogică din Arad,[25] poartă semnele caracteristice ale făcăturilor lui Miron Constantinescu. Ce i se reproșa acestei scurte, cuminți, banale recenzii? „Pe neaşteptate ne-am trezit într-o altă lume, îngropată prin luptă pentru totdeauna, de către poporul muncitor, dar care a lăsat – precum se vede – întunecate rămăşiţe în coloanele publicaţiei arădene. Fără a sufla un cuvânt despre miile de cărţi apărute în cei trei ani de regim democratic, Şcoala vremii nu găseşte altă carte de recomandat, decât una din cărţile fascistului Mircea Eliade. Autorul romanului Huliganii și al multor alte cărți obscurantiste și pornografice, cunoscut trădător legionar, este ridicat în slavă de revista din Arad, în aceeași notă fiind pomenit elogios și un alt autor de opere filosofice obscurantiste, Lucian Blaga. Iar mai departe se publică o recenzie confuză, scrisă într-un limbaj tipic legionar, de un oarecare Corneliu B. Ievuţeanu. Apariţia unor asemenea materiale în revista Şcoala vremii nu poate fi socotită o simplă scăpare din vedere. Nota despre Mircea Eliade este semnată de Ion Mara. Nu este de mirare, desigur, că fostul legionar Ion Mara are asemenea păreri despre Mircea Eliade şi operele lui.”[26] După ce se scandalizează de posibilitatea unei astfel de întâmplări cu adevărat de neîngăduit, autorul anonim conchide că „apariţia acestei aşa zise reviste pedagogice este cu totul inoportună”. Într-adevăr, acela a fost și ultimul ei număr.
Nu avem motive să credem că, în intervalul de doi ani și patru luni dintre anihilarea vetoului său și trecerea lui în eternitatea materială, vechiul luptător comunist a stat cu brațele încrucișate față de ceea ce percepea drept o nepermisă încălcare a ordinii comuniste și o nesocotire a luptei vechilor tovarăși contra „fascismului”. Dacă n-a putut să-și impună în România puterea (adică, vetoul) față de Eliade, se va fi gândit la alte căi de acțiune în afara țării, acolo unde exista un context simpatetic cu poziția lui? Se vor fi gândit tovarășii săi?
Din toate aceste date și fapte se poate vedea că opoziția lui Miron Constantinescu față de Eliade nu a fost dictată numai și în primul rând de considerente științifice și ideologice, ci și de alte două cauze la fel de importante. Pe de o parte, caracterul său ranchiunos, răzbunător și setos de putere, despre care s-a scris în nenumărate rânduri și despre care au rămas mărturii dureroase în viața multor oameni. Pe de alta, agregarea sa în grupuri sau rețele politico-ideologice (care erau deopotrivă grupuri de influență și putere), cu rădăcini în comunismul cominternist, pro-moscovit și stalinist, dar care își pierduseră o bună parte din influență și legitimitate odată cu turnura „națională” a comunismului românesc. Majoritatea acestora năpârliseră ideologic, dar își păstraseră vechile năravuri; se adaptaseră epocii noi și supraviețuiau convenabil restrângerii puterii lor de acțiune – directă și manifestă – în sfera vechilor convingeri. Constantinescu, în schimb, primise, prin reabilitarea din 1965, o nouă legitimitate și libertatea de a se manifesta fățiș în chestiuni în care, pentru ceilalți, nu era posibil sau dezirabil să se expună.
Cum, pentru tovarășul Miron, istoria ideilor era eterna luptă a materialismului contra idealismului, credea că, punându-se de-a curmezișul receptării firești a lui Eliade în România comunistă, participa la o milenară istorie. Probabil, cu o asemenea iluzie s-a și dus să-l întâlnească pe Heraclit.
[1] Constantin Noica, Scrisori către Paul Anghel, ediție de Vlad Bilevsky, Junimea, Iași, 2023, pp. 19, 120.
[2] Nae Ionescu și discipolii săi în arhivele Securității, II. Mircea Eliade, ediție de D. Mezdrea, Mica Valahie, București, 2008, pp. 100-102 (101).
[3] Scrisoare din 10 martie 1972 (dar greșit datată); Mircea Eliade şi corespondenţii săi, II, ediție de M. Handoca, Minerva, Bucureşti, 1999, pp. 77-78.
[4] Scrisoare din 10 martie 1972; Mircea Eliade şi corespondenţii săi, vol. III, ediție de M. Handoca, F.N.Ș.A., Bucureşti, 2003, pp. 234-236 (235).
[5] John Halmaghi, „«Cazul Mircea Eliade»”, America (Detroit), LXVI, nr. 11, 28 mai 1972, pp. 1, 2.
[6] M. Eliade, Jurnal, II, ediție de M. Handoca, Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 129 (15 septembrie 1973).
[7] Dumitru Popescu, Cronos autodevorându-se… Memorii, II, Curtea Veche, București, 2006, p. 173.
[8] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (I-IV), Vremea – Totuși iubirea (București), II, nr. 12, martie 1991, pp. 8-9; nr. 13, martie 1991, pp. 8-9; nr. 14, aprilie 1991, p. 8; nr. 15, aprilie 1991, p. 8 (aici, III, p. 8).
[9] Ibidem (II), p. 8.
[10] A. Păunescu, „Linșaj stereo. Atacat și pentru Eliade”, Flacăra lui Adrian Păunescu (București), VIII, nr. 14, 21-27 martie 2008, pp, 1, 16 (16).
[11] A. Păunescu, „Veche și inutilă scrisoare lui Mircea Eliade” [1980], Flacăra (București), I, nr. 11, 15 noiembrie 2001, p. 32.
[12] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (III), op. cit., p. 8.
[13] Mihai Pelin, Operațiunile „Melița” și „Eterul”. Istoria Europei Libere in documente de „Securitate”, Albatros, București, 1999, pp. 530-531; ed. revăzută, Compania, București, 2007, pp. 628-629; idem, Genii și analfabeți. Militari și intelectuali sub lupa Securității, Universal Dalsi, București, 2002, pp. 114-144 (131).
[14] D. Popescu, op. cit., p. 170.
[15] A. Păunescu, „Linșaj stereo…”, op. cit., p. 16 (scris eronat 1971). V. și D. Popescu, op. cit., p. 173.
[16] A. Păunescu, „Linșaj stereo…”, op. cit., p. 16. V. și A. Păunescu, „Mereu vinovat”, Flacăra lui Adrian Păunescu (București), VIII, nr. 15-16, 28 martie-11 aprilie 2008, pp. 1, 24 (24). Înaintea plecării lui Păunescu în America, venind vorba de interpretarea simbolisticii dacice a lupilor pe care o făcea Eliade, Gogu Rădulescu l-a întrebat dacă se simte „descendent al lupilor”; A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (II), op. cit. p. 8.
[17] De exemplu, cele încredințate lui M. Pelin. Operațiunile „Melița” și „Eterul”…, loc. cit.; Genii și analfabeți…, loc. cit.
[18] Termenul „front” (conform DEX-ului, „grup de forțe solidare, organizat în vederea unei lupte comune pentru realizarea unui scop”) reia o formulă des folosită de către comuniști (precum, de exemplu, „frontul antifascist”). „Front” anti- desemnează gruparea – atât spontană, cât și coordonată – în jurul unui interes combativ colectiv, proiectând un anumit „obiect” (persoană, idee, ideologie, domeniu științific etc) drept inamic comun. „Front” pro- este același lucru în sens invers, „obiectul” fiind cel care trebuie apărat și promovat. Cel mai adesea, apariția unui front determină formarea frontului opus. Nu este așadar vorba de „conspirație”, cum le-ar plăcea să creadă celor care înlocuiesc cercetarea documentată și logic argumentată prin lipirea de etichete cu terminația „-ism”.
[19] A. Păunescu, „Linșaj stereo…”, op. cit., p. 16.
[20] R. Pantazi, „Criterii de valorificare a gândirii sociale şi filozofice româneşti”, Lupta de clasă (București), nr. 5, mai 1972, pp. 83-88 (86, 87). Apare la rubrica Valorificarea critică a moștenirii culturale, urmat de un referat dedicat „moștenirii literare”, sub semnăturile lui Paul Cornea, Ovid S. Crohmălniceanu și Al. Oprea. În numărul următor a apărut referatul despre „moștenirea artistică”, sub semnătura lui Ion Frunzetti.
[21] D. Popescu, loc. cit.
[22] A. Marino, „«Dosarul» Mircea Eliade”, Jurnalul literar (București), III, nr. 27-30, octombrie 1992, pp. 1, 6 (6).
[23] „Despre influențele străine nu admitea să discute, dar m-am convins că alături de oportunismul funciar, influențabilitatea era marea lui slăbiciune.” D. Popescu, op. cit., p. 173.
[24] Convorbire din 20 octombrie 1973, înregistrată de Securitate, în Constantin Noica în arhiva Securității, ediție de D. Mezdrea, Humanitas, București, 2009, pp. 230-246 (238).
[25] I. Mara, „Mircea Eliade, Comentarii la legenda Meșterului Manole, Editura Publicom”, Școala vremii (Arad), XIX, nr. 1-3, februarie-martie 1948, p. 44.
[26] „A cărei vreme?”, Scânteia (București), XVII, nr. 1150, 20 iunie 1948, p. 3. C.B. Ievuţeanu semna un articol progresist despre poetul George Ciudan (1921-1985), „cântărețul ideii socialiste”, care e alăturat lui Mihai Beniuc.