Specialist al coborârilor în infern, Ion Mureșan revine în atenția publicului cititor cu un nou volum de poeme, după treisprezece ani de la ultima apariție editorială. Locuit de lumi halucinante și locuind la rândul lui în ele, el își modelează cu grijă poeziile și profită din plin de perfecțiunea decantărilor în timp. Lăsându-se pradă scrisului și viziunilor, poetul nu trădează exercițiul susținut al cizelărilor minuțioase, pe care un ochi vigilent nu poate decât să le bănuiască. În fibra acestor poezii, palpită adeseori irealitățile supraetajate, grotescul rafinat sau scenografiile butaforice; sentimentul pătrunderii într-un univers incandescent în care lumina și obscuritatea nu se resping, ci iradiază una din cealaltă, te întâmpină chiar de la primele versuri, invitându-te să iei parte la spectacolul funambulesc al existenței umane. Ion Mureșan, poetul care nu poate scrie poezie, cum îl numea Al. Cistelecan, trăiește cu fiecare fibră a ființei iluminarea imaginativă, dictată de suplicii existențiale și spasme ale conștiinței.
De la Cartea de iarnă (1981) – volum de debut bine primit de critica literară – la Poemul care nu poate fi înțeles (1993) și cartea Alcool (2010), traseul liric al lui Ion Mureșan nu pare să se schimbe semnificativ, dar crezul poetic se desăvârșește treptat prin activarea unei viziuni totale, în care poezia, ca esență vitală a lumii, parte și întreg în același timp, își găsește, chiar și după rătăcirea în densul labirint existențial, calea înapoi spre fiecare ființă umană. Poate că aici se ascunde secretul acestei lirici fascinante, care frizează absurdul, condensând umorul sec, ironiile usturătoare, sarcasmul sau contradicția în imagini cutremurătoare. Ion Mureșan exersează o poetică a epifaniilor crude, a delirurilor violente și a halucinațiilor cumplite, orchestrate pe fondul nonconformismului; totuși, când te aștepți mai puțin, asprimea tonului se temperează, versurile devin profunde, răzbate ușor melancolia, dezlipindu-se parcă atunci de pe fruntea gânditoare a Poetului. Așa cum observa Mircea A. Diaconu, această poezie „trăiește deseori din imagini de pictor suprarealist, cu o încărcătură metafizică și în același timp burlescă, în care inocența se hipertrofiază în cruzime și atrocitate cinică”.
Prin ultimul volum de poeme, Introducere în poezie (Charmides, 2023), Ion Mureșan, se impune permanent ca maestru al paradoxului, măsurându-și încă o dată forța lirică în denudarea efuziunilor devoratoare. Primul poem, veritabilă artă poetică, reface legătura poetului cu lumea, cu celălalt, cu sine însuși, căci Poezia împuternicește, traversează veacurile, se transportă dincolo de timp, creează legături invizibile între oameni, recompune cântecul existențial ce se articulează de fiecare dată altfel, în fiecare dintre noi: „Eu, când scriu o poezie,/ nu mai sunt un om slab și de nimic./ Când scriu o poezie nu mai sunt un om neajutorat./ Numai ce simt ce se așază sub mine/ un cărucior cu rotile,/ brusc sunt proprietarul unui cărucior pentru infirmi,/ unul cu roți nichelate./ Sunt îmbrăcat în haine curate, de sărbătoare și,/ în brațe cu un buchet mare de flori/ și cu o păpușă cu fața veselă,/ pornesc, foarte mândru, spre biserica de la colțul străzii./ Pe drum întâlnesc mai mulți oameni./ Ei mă salută cu compasiune./ – Viața are părțile ei luminoase – le spun./ Rugați-vă!” (Eu când scriu o poezie, p. 11).
Confundându-se cu însăși viața, Poezia devine miez spectral al existenței, căci seva ei nu poate fi compartimentată și vibrează în orice zona a biograficului; banalul cotidian este întrerupt de viziuni halucinante, care secționează lumea reală pentru a face loc invizibilului: „Am avut o nevastă care m-a părăsit/ din cauză că scriu poezii./ «Am terminat de scris un poem», zic. Dă farfuriile de pe masa din bucătărie la o parte, își așază capul în palme/ și zice: «Te rog să mi-l citești!» Îl citesc. «E foarte frumos!»/ zice. «Vrei să-mi dai manuscrisul ca să-l citesc eu cu vocea mea interioară?» Îl citește și din loc în loc se oprește și exclamă: «Aici, în versurile cinci și șase, ce ai vrut să spui?» «Nimic deosebit. Azi dimineață am ieșit pe balcon. Cerul era de un albastru desăvârșit. Dar am avut o/ ciudată senzație de imperfecțiune a lumii. Și atunci am/ avut o viziune, o imagine: am văzut o jumătate de/ femeie plutind deasupra orașului. Un singur picior, un/ singur sân, o jumătate de față»” (Introducere în poezie, p. 12). Contradicțiile sunt create în flux continuu, iar dificultatea acestei formule este cu siguranță aceea a echilibrării jocului de lumini și umbre, rupt între atitudinile exaltate și cele apăsătoare, între frumos și urât.
În miezul poemelor rezonează uneori ecouri apocaliptice și tonalități oraculare cu un vădit substrat mistic: „Când am ajuns la vărsarea râului în mare am dobândit/ darul poeziei. Am văzut izvorul râului țâșnind printre/ dinții fierăstrăului ca un jet uriaș ca la un kilometru/ înălțime și de acolo întorcându-se ca un inel de unde a/ pornit. Am văzut izvorul vărsându-se, ca un ouroboros/ uriaș, în el însuși. Am văzut pentru prima oară în viață/ că izvorul și vărsarea unui râu, la fel ca izvorul și/ vărsarea omenirii, sunt unul și același lucru, în unul și/ același loc.” (Poem rău, p. 75).
Jurnal al simțurilor exacerbate, lirica lui Ion Mureșan așază sub lupă propriul traseu existențial, mărind și micșorând focalizarea asupra evenimentelor, încărcate cu sens prin vizualizare repetată, deformate și contorsionate de o viziune poetică ce se cufundă în deliruri și halucinații, în vis și coșmar. Descărnate parcă de pe osificările pe care numai timpul le creează amintirilor dureroase, imaginile lirice trădează adeseori adâncimi nebănuite, ascunse cu grijă. După ce ai parcurs prima parte a unui astfel de poem narativ, înfiorător, scăldat în grotesc și macabru, abrupt și incomod chiar, se naște o dorință neînțeleasă de a-l sorbi până la capăt; Copilul cu două capete este unul dintre acele poeme: „La 9 ianuarie 1955, într-un sat din Transilvania, mama a/ născut un copil cu două capete: un cap pe umărul drept/ și un cap pe umărul stâng și fiecare cap avea un ochi/ verde ca iarba și un ochi albastru ca marea./ Președintele Sfatului Popular și-a dus un capăt al/ creionului chimic la frunte, în semn de gândire, și i-a spus/ mamei să omoare «arătarea» și să o îngroape în grădina/ de legume ca să nu facă satul de «mândră minune și de rușine». Dar mama, noaptea, a aprins lampa și a/ deșurubat cu grijă capul de pe umărul drept. În casă s-a/ auzit un scrâșnet, ca atunci când deșurubezi un șurub/ ruginit dintr-o placă de fier ruginită. L-a învelit într-un prosop de cânepă și l-a ascuns în lada ei de zestre între/ hainele cu care se îmbrăca duminica, iar gaura din umăr/ a înfundat-o cu un ștergar. Noaptea la lumina lămpii îl/ scotea de acolo și îi dădea și lui să sugă lapte din țâța ei/ dreaptă și se mira că laptele nu curge prin tubul gâtului pe/ podea. Dar apoi, privind capul în ochișori a văzut un trup/ de copil, cu țeasta rozalie, care dădea vesel din mânuțe/ și creștea în cap ca într-un leagăn mic.// Eu sunt capul de pe umărul stâng, capul cu trupul în afară.” (Copilul cu două capete, p. 91).
Uneori poetul aproximează prezența celuilalt, întinzându-și fantomatic brațele spre cititor, în „numele” căruia se cuibărește comod: „Dar, ca orice poem, și poemul acesta are nevoie de un/ singur cititor. Așa că, cititorule, îți știu deja numele,/ m-am mutat în el și tocmai am terminat de citit poemul.” (Poemul cu un singur cititor, p. 79). Ludicul, alături de pulsul imaginilor uimitoare, impresionează prin simplitatea desfăcută în idei vii, condensate. Originalitatea acestor poeme se naște, printre altele, din modurile de utilizare a literalității cuvintelor și din traseele lirice sinuoase – folosirea începuturilor „blânde”, care culminează cu hipertrofieri ale imaginilor poetice, prin care se exploatează iraționalul, așa cum se întâmplă în poezia Ana în excursie: „Am mers cu copiii din clasa mea în excursie la mine în/ sat. Ne-am oprit lângă casa mătușii mele care e/ moartă de mai mulți ani. Ea le-a dat copiilor să/ mănânce prescură și prăjituri. Am vorbit cu ea, dar mie/ mi-a fost rușine să-i spun că e moartă. Copiii au plecat/ să se joace pe deal. Eu m-am dus împreună cu/ mătușa să-i căutăm, ca să ne continuăm excursia, dar nu i-am găsit. «Vai, vai, mi-am zis, cum o să mă întorc eu la oraș fără copii, căci o să mă bage la închisoare!»” (Ana în excursie, p. 21). Răzvan Voncu subliniază, într-un articol recent, că Ion Mureșan este primul poet care a introdus „alambicul“ în poezia optzecistă, alături de „infuziile de absurd și de oniric, în descendență suprarealistă”.
Prinse la limita dintre căderea și ieșirea din vis, poemele lui taie legăturile dintre cuvinte, căutând să scape de sub „dicteul voinței”. Alăturat, măștile se schimbă constant, vederea devine viziune, gustul pentru surpriză se intensifică, iar paradoxurile se dezlănțuie. Umorul se naște în prelungirea nefirescului, privit cu luciditate și naivitate trucată, într-un spectacol iscusit, alambicat, care dizolvă granița dintre Viață și Moarte: „Toți morții sunt analfabeți./ Acesta e singurul motiv pentru care prietenul meu,/ pictorul,/ nu îmi mai scrie./ Dar din când în când îmi mai dă câte un semn,/ mă verifică, vrea să știe/ dacă eu, viu, sunt mai prost decât el, mort.” (Sub merii înfloriți, p. 37). Nestatornicia productivă a lui Ion Mureșan validează un tipar al ieșirii din timp, al realităților pervertite și al contorsionărilor imagistice. Lumea aceasta, a sufletelor desperecheate, cu nori de plastilină, orăcăit de broaște și „pești pătrați ce umblă prin somn”, se proiectează și la nivelul graficii. Aici – în imaginile celor douăsprezece gravuri în lemn realizate de Mircia Dumitrescu – figura poetului se multiplică mereu, ca într-un joc magic al oglinzilor paralele.
Introducerea în poezie, dacă ar fi să folosim titlul volumului, e o relocalizare într-un univers abisal al contrastelor, într-o lume a viziunilor despletite din realitate, în care imaginația plutește dincolo de sensurile cunoscute ale limbajului. În această lume fluidă, cizelată în cheie expresionistă sau suprarealistă, senzualitatea crește pe marginea imaginilor atroce, simbolurile sunt corupte, iar umorul înfioară.
Ion Mureșan, Introducere în poezie, Editura Charmides, 2023