– Îmi plac mult tablourile expuse, auzi Sophiana o voce bărbătească în spatele ei, vorbind în franceză, limba bunicii sale.
Întoarse capul și zări un bărbat necunoscut privind picturile lui Maleas.
– Claude Roquet, critic de artă.
– Sophiana Gysis, curatorul expoziției.
– Mă bucur să vă cunosc și să pot vorbi în limba mea. Vă felicit pentru picturile expuse. Ați făcut o alegere și un aranjament exemplare.
– Sunt pictorii pe care-i iubesc cel mai mult.
– Atunci ne potrivim la gusturi artistice. Konstantinos Maleas e pictorul pe care îl admir cel mai mult în arta greacă. Se vede că a iubit lumina și țărmurile Atticei. Datorită lui îndrăgesc Grecia, călătoresc în insulele ei, cunosc mitologia locurilor.
– Cum ați descoperit tablourile lui?
– Într-o expoziție la Paris, invitat de un prieten să văd arta greacă, în urmă cu vreo zece ani. M-au cucerit peisajele lui. Poate fiindcă îl îndrăgesc pe Monet. Se aseamănă și, totuși, sunt atât de diferiți.
– Așa este, îl continuă într-un fel pe Monet, inspirația e desigur alta în peisagistica sa, Marea Egee și insulele sale, replică Sophiana.
– Redă minunat țărmurile și spiritualitatea Greciei. Ai impresia de atemporalitate și mistic în fața picturilor sale.
– Mă bucur că apreciați pictura greacă.
– Mă încântă încărcătura spirituală ce emană din tablourile lui Maleas. La Monet te atrage fluiditatea, fuga de lumini și umbre, orizontul infinit, senzația de plonjare în necuprins. Dimpotrivă, lumina din tablourile lui Maleas fixează elementele în peisaj, le dă o stranie apartenență, par desprinse din alte vremuri.
– Vă referinți la tabloul Santorini?
– Nu doar la el, ci la toată pictura lui. În tabloul acela, stâncile arămii, insula din mijlocul mării, peste care revarsă din plin lumina, cerul de o seninătate uluitoare par ivite din vremuri străvechi, deși sunt ale prezentului. Am trăit această impresie înainte de-a ști ceva despre Grecia.
– Curios, și mie îmi dă impresia de îngemănare de timpuri, de statornicie. Marea e vie, netulburată de veacuri. Dârele de spumă ale valurilor se mișcă ușor ca lumina zilei pe zidul alb de la capătul treptelor ce coboară până la țărm. Privirea se fixează nu pe nemărginirea apei, ci pe insula stâncoasă din mijlocul mării, chiar dacă în depărtare se zăresc altele. Ai impresia că stâncile strâng în jurul lor apele, fac posibilă locuirea, insula devine punctul de sprijin în mare, loc de plecare și de întoarcere, stăpânește marea, nu invers.
– Așa e, ați spus exact, stăpânește marea, permite locuirea mării, nu îndepărtează… un loc retras, dar viu, de unde pleci, atras de nemărginire, dar știi unde să te întorci, insula așteaptă.
– Ca rătăcitorul Ulise…
– Întocmai. Nu suntem fiecare un călător rătăcit într-un spațiu, încercând să-l îmblânzim fiecare în felul lui?
– Zidul alb, vârfurile măslinului din josul treptelor… perenitatea, șopti Sophiana.
– Da, totul e în picturile lui Maleas, mai ales perenitatea, cum bine spuneți, la fel ca în Pinii din Rafina. N-am înțeles imaginea lor contorsionată până nu am vizitat portul. Așa am descoperit peisajul arid, falezele pietroase, stâncile colțoase, abrupte, solul zgrunțuros, ca de zgură, golfurile create de lava vulcanilor stinși, dezastrele și legendele din arhipelagul Cicladelor.
– Pinii îngropați în cenușă vulcanică …
– Uluitori în tablourile sale, continuă Roquet, sufocați de stratul de lavă… cu trunchiurile carbonizate ca niște trupuri de om în agonie… crengile, asemenea unor brațe cu degetele încleștate în pământ ori îndreptate spre cer, îngrozite, implorând…
– Și în spatele lor, răbufnind viața, verdele de smarald al pădurilor regenerate, sub un cer de o copleșitoare seninătate, potențată de albul spumos al norilor, adăugă Sophiana.
– Cioturile de rădăcini prinse în straturile de rocă vulcanică! Când am văzut prima dată pictura asta, n-am înțeles de ce din rocă ieșeau pinii cenușii, uscați, răsturnați, în convulsii.
– Sunt încântată, domnule Roquet, se simte atracția dumneavoastră pentru Maleas.
– Și eu, doamnă, constat că avem aceleași preferințe în artele plastice. Nu mă îndoiesc că vă place Monet.
– Ce intuiție! Prin Monet l-am înțeles pe Maleas, oricât de incredibil pare.
– Și eu am avut aceeași senzație. Comparându-i, mi-am dat seama de influența lui Monet asupra pictorului grec.
– Peisajele marine ale pictorului francez au atmosferă și încărcătură romantică. E în pictura lui un joc de culori, de tonuri cromatice luminoase, un adevărat spectacol al luminii, o celebrare a efemerului, o reprezentare oarecum paradiziacă a lumii. Din picturile lui Maleas emană spiritualitatea, atemporalitatea.
– Într-adevăr, sacralitatea, peisajul epurat de detalii futile, respirația sacrului religios bizantin: pretutindeni biserici, catedrale, mănăstiri.
– Tărâmul antic al zeilor umblând printre oameni, peste care secolele au așternut suflul creștinismului orthodox, adăugă Sophiana.
– Muntele Athos a luat locul Olimpului, călugării și sfinții pe acela al zeilor, replică Claude Roquet.
– Sacralitatea locurilor, așa este, mă uimește cum un francez poate înțelege cultura greacă.
– Pasiunea pentru artă e descoperire, cunoaștere.
– Aveți perfectă dreptate.
– Mi-a făcut mare plăcere să vă cunosc, doamnă Gysis. Vă las pe moment, o să revin, trec în sala de alături, să-i descopăr pe pictorii greci contemporani.
De cum intră în sală, Roquet observă grupul de oameni strânși în fața unui tablou. Cum nu-i plăcea înghesuiala, ci singurătatea atunci când contempla ceva, așteptă să iasă valul de privitori, apoi se deplasă încet privind în liniște tablourile lui Yannis, până zări pe peretele din mijloc pictura ce atrăsese publicul dinaintea sa.
Iată ceva extraordinar! exclamă criticul surprins. Cromatica e superbă. Era încântat să descopere un asemenea pictor în arta greacă contemporană. Îl frapa lumina, încărcătura ei dramatică. Încă n-am văzut ceva asemănător, șopti Roquet, privind de aproape Pietà, e extraordinară! O lumină mistică scaldă fața lui Hristos, accentuează frumusețea chipului, tristețea, singurătatea morții, liniștea, împăcarea, acceptarea clipei tragice. Aceeași lumină emană fața lui, îl străluminează, răzbate dinlăuntru, insuflându-i căldură, îndepărtând răceala morții. Și durerea tăcută a Mariei, nu strigul disperat, ci acceptarea morții sublimate pe chipul lui Hristos! Ce viziune, ce talent!
Contempla îngândurat tulburătoarea imagine a punerii în mormânt a lui Hristos după răstignire. Se desprinse cu greu de lângă Pietà a lui Yannis și continuă să privească celelalte tablouri, până când înlemni în fața unui chip de femeie. Ochii lui se uitau uluiți la tânăra pictată, aproape o copilă, sufletul îi tresări speriat, recunoscând-o.
Într-o tăcere adâncă, singur în fața femeii, străfulgerat, Claude Roquet se lăsă învăluit de candoarea și grația fetei pictate. Se apropie mai mult, întinse mâna să atingă minunata făptură, cu trupul de înger, învăluit în mătasea subțire, vaporoasă a rochiei albe, sub adierea brizei ușoare a mării de un albastru de cobalt.
Astraea! șopti el înfiorat. Astraea! Rămase așa, pironit în fața tabloului. Nu știa cât timp trecuse de când privea, cum își revenise din înmărmurire. Era chiar ea, copila pe care o zărise la mănăstire, pe insula Rhodos, în prima lui călătorie în Grecia. Se îndrăgostise de cum o văzuse îngrijind revărsarea de trandafiri albi și roșii din curtea mănăstirii. Era neasemuit de frumoasă și pură, prea tânără să-i vorbească atunci, să înțeleagă. Când s-a întors s-o revadă, nu mai era acolo. Dispăruse, maicile îi pierduseră urma. O recunoscuse imediat în tablou, avea același chip angelic, crescuse între timp, avea vreo șaisprezece ani. Trebuia s-o regăsească cu orice chip. Memorase numele pictorului, Domenikos Lytras. O să aflu mai multe de la curatorul galeriei grecești, Sophiana Gysis, tocmai m-am despărțit de ea, murmură el în barbă.
Tabloul Pe malul mării era singurul expus pe peretele acela. Atrăgea de îndată privirile. În fața lui se opreau ca vrăjiți vizitatorii.
Ce zi tulburătoare! își spuse Roquet în timp ce se plimba prin parcul palatului să poată reflecta la întâlnirea sa cu Astraea, spre a-și domoli tulburarea.
(Fragment din romanul Sophiana)