Marii scriitori ai lumii au știut să surprindă în operele lor, cu o veridicitate de multe ori crudă, dar și cu umorul necesar unei bune digestii a lecturii, tarele societății în care și-au petrecut viața. Fără a avea pretenția de a pune diagnostice definitive, ei au scos la lumină, din țesutul malformat al societății, pentru a pune sub lupa cuvântului, ceea ce degrada, tragic sau caricatural, relațiile umane sau instituții ale puterii. Știința acestor scriitori de a pătrunde în miezul lucrurilor, de-a lumina noi înțelesuri, a făcut ca operele lor să fie asemuite unor radiografii pe care cititorii le parcurg cu sentimentul că nimic din ceea ce este esențial nu a fost trecut cu vederea.
Unul dintre marii „chirurgi literari” ai tuturor timpurilor, cu o operă pe care eticheta acestor beteșuguri sociale este lipită pentru totdeauna, este, fără urmă de îndoială, Gogol.
În toată opera sa, dar cu precădere în „poemul”, cum îl denumește autorul, Suflete moarte, Gogol declanșează prin pana sa inepuizabilul izvor al tuturor dezertărilor de la ordinea firească a lucrurilor, fie că avem în vedere comportamente umane, fie instituții ale statului.
În acest roman, straniu prin subiect, scriitorul din Kiev zugrăvește un veritabil tablou social al Rusiei medievale, împotmolită în „sfintele” obiceiuri care nu iartă nimic din ceea ce ar putea s-o „mântuiască”, să-i redea înțelepciunea de-a nu mai sta de-a curmezișul mersului istoriei și al lumii.
Ceea ce este pregnant și îndeamnă la o reflecție imediată, amplificată pe măsura înaintării în paginile romanului, este concluzia amară că, din păcate, și în partea noastră de lume, atinsă apăsat de duhul Orientului și de nelipsita sa lejeritate, cum spunea cineva, starea aceasta de lucruri din trecutul îndepărtat descris de Gogol nu numai că persistă, dar a căpătat cu timpul o sporită vigoare și un „rafinament” ce pare să o conserve pentru eternitate.
Încă de la începutul romanului, un scurt fragment ce vizează un aspect aparent banal este edificator pentru cele de mai sus. Iată cum, în grădina publică a unui târg din Rusia, gospodărit de un edil inventiv, „niște copăcei subțiri, neprinși bine, cu proptele triunghiulare, vopsite foarte frumos în ulei verde”, copăcei „nu mai înalți decât trestia”, sunt prezentați, în gazetele „sponsorizate” de descurcărețul „cârmuitor civil”, drept o „grădină cu copaci umbroși, rămuroși, care dau răcoare în zilele de arșiță”.
Nu putem să nu recunoaștem, în acest sarcastic portret al parcului și primarului din gubernia rusească, o fărâmă din „marile proiecte privind spațiile verzi” din orașele zilelor de prin străbunele noastre plaiuri mioritice, în care mai mult se taie decât se plantează; totul spre atingerea acelui deziderat al traiului urban într-un mediu natural sănătos și estetic, deopotrivă. Desigur, pentru ca tabloul să fie complet în rama-i aurită, ar trebuie să mai adăugăm și ceva borduri, asfaltări de mântuială sau canalizări veșnic înfundate, pe care vajnicii noștri edili ni le prezintă ca realizări incontestabile.
Cu același umor, dus cu măiestrie în teritoriul grotescului, atacă Gogol și delicata problemă a oficialităților, instalate pe post de „binefăcători ai orașelor”, încărcați de „griji și frământări” pentru, nu-i așa ?, binele public. Astfel, preconizata sosire în urbe a unui nou „guvernator general”, un fel de prefect sau președinte de consiliu județean de azi, tulbură grav liniștea șefimii locale și a funcționarilor publici eternizați în posturi, ori, mai bine zis, prin diverse sinecuri aducătoare de mănoase bucurii pecuniare.
Întruniți într-un „consiliu de urgență”, impus de necesitatea găsirii de soluții de supraviețuire în jinduitele posturi, înfricoșații amploaiați trec prin spaime cumplite, își aruncă vina unul altuia, demascându-se fiecare și toți la un loc, pentru că, deh!, funcționarul om este și el, iar „ispitele diavolului” sunt teribile. Asta, după ce, „funcționarii avură prilejul să-și spune unii altora cât au slăbit” ca urmare a acestor griji și frământări. Scrie Gogol, cu pana sa subțire, muiată-n cerneala ironiei șfichiuitoare: „Într-adevăr, numirea noului guvernator general și cele două hârtii primite, cu un conținut atât de serios, precum și zvonurile fără niciun Dumnezeu – toate acestea lăsară urme vizibile pe fețele lor și fracurile multora dintre ei deveniseră mult mai încăpătoare. Toți cedaseră: și președintele slăbise, și inspectorul sanitar slăbise, și procurorul slăbise, și un oarecare Semion Ivanovici, căruia niciodată nu i se spunea numele de familie și care purta în degetul arătător un inel cu piatră și-l dădea doamnelor să-l admire, până și el slăbise”.
Nu vi se pare cunoscută și această „temă”, inaugurată cu mulți ani în urmă și pe la noi, dusă mai departe din generație în generație, spre totala izbândă finală? Nu vine el, partidul învingător, cu toată gașca sa în păr, ca un jupân ce-și împarte toate dregătoriile din teritoriu, mai mari sau mai mici, după posibilitățile nelipsiților cotizanți, ce l-au însoțit cu sârg și interes la bine și la greu? Pentru că, ne învață tot Gogol, cine cheltuiește cu folos va strânge, apoi, înzecit. Acesta e și sfatul pe care Cicikov, eroul romanului, îl primește de la părintele său, pentru ca drumul în viață să-i fie lin și îmbelșugat: „Bagă de seamă, Pavlușa, învață, nu te prosti, și nu te ține de pozne și, mai ales, fii pe placul învățătorilor și mai-marilor tăi. Dacă o să le fii mai-marilor pe plac, atunci, chiar dacă n-ai să înaintezi în știință, chiar dacă Dumnezeu nu te-a hărăzit cu talent, tot o să răzbați și să-i întreci pe ceilalți. Să nu-i omenești și să nu le faci cinste cu nimic, ci poartă-te mai bine în așa fel încât să te omenească ei și să-ți facă cinste și, mai ales, ai grijă să pui deoparte și să agonisești copeica: lucrul ăsta e cel mai de nădejde pe lume. Colegul sau prietenul te trage pe sfoară și primul te lasă de izbeliște la necaz, dar copeica nu te lasă în orice impas te-ai afla. Copeica te ajută să faci totul și să răzbați orișiunde în lume”. Da, cam așa își spun și aleșii noștri, leuțul strâns cu dibăcie, te ajută orișicând și orișiunde, fie să treci în frunte, fie să reziști în pustiul de foc al opoziției.
Se spune că orice societate este oglinda fidelă a oamenilor săi: guvernanți, politicieni, oameni de afaceri, corupți și corupători, naivi și șmecheri. Ei, cei veniți din neantul anonimatului, împing tot ce mișcă într-o dureroasă relație de fidelitate cu eșecurile.
În fond, Gogol ne vorbește, desigur, în stilul său inconfundabil, de mare scriitor, despre această plagă ce măcina adânc societatea Mamei Rusia, extinsă, iată, și în alte părți, și căreia, noi, astăzi, îi spunem, într-un cuvânt – impostură. Adică, nerușinata cățărare, atunci și acum, a unor oameni acolo unde nu le era/este locul. Fie din pricina unei moralități grav viciate, fie pentru că pregătirea lor profesională nu depășește, cum se spune mai puțin academic, genunchiul broaștei.