„Există un domeniu al vieții noastre spirituale în care „Eminescu este cu adevărat viu și actual: ziaristica” scria Nae Ionescu într-un articol publicat în Cuvântul din 19 iunie 1929. Rămas până la începutul secolului XX în coloanele ziarului conservator Timpul, la care era prim-redactor Eminescu, acest adevăr s-a impus mai stăruitor odată cu publicarea edițiilor din publicistica poetului: Mihai Eminescu, Scrieri politice și literare. Ediție îngrijită și cu o introducere de Ion Scurtu, Editura Societății Minerva, București, 1905; Mihai Eminescu, Opera politică, 3 vol., Ediție îngrijită de Profesor I. Crețu, Cugetarea – Georgescu Delafras, 1941; Mihai Eminescu, Opere politice, 3 vol. [ed. îngrijită de Cassian Maria Spiridon], Editura Timpul, 1997. Este cea mai cuprinzătoare, practic cvasi-completă. Toți editorii, chiar prin titlu, arată predominanța articolelor politice în publicistica lui Eminescu: I. Crețu, Opera politică, Cassian Maria Spiridon, Opere politice; iar Ion Scurtu, intuind valențele artistice ale acestor pagini, adaugă și „literare”. „În publicistica eminesciană, chestiunile cu caracter politic au cea mai mare pondere, paginile dedicate acestei problematici sunt copleșitoare ca număr față de cele în care tematica are ca pondere cultura, învățământul etc.” Sunt analizate problemele politice ale timpului: Războiul de Independență nu în dimensiunea idealist eroică precum în Ostașii noștri de Vasile Alecsandri, proclamarea monarhiei, luptele fără scrupule dintre partidele politice, corupția generalizată, maioresciana idee a „adoptării unor forme legislative și administrative apusene fără adaptare la specificul național”. Autorul arată că sunt „frapante similitudini” cu epoca actuală și găsește o formulă inspirată de caracterizarea ziaristului politic Eminescu: „un conservator liberal”.
Această actualitate o constată Cassian Maria Spiridon și în publicistica religioasă sau în articolele ce privesc învățământul, ori paginile ce prezintă situația Transilvaniei. Religiozitatea poeziei lui Eminescu a fost subiect de controversă literară, dar, analizând articolele cu caracter religios ale poetului, constată că există un paralelism publicistică-poezie în opera lui Eminescu.
Capodopera publicisticii religioase este articolul Și iarăși bat la poartă…(în Timpul, 12 aprilie 1889), care, în ediția Profesor I. Crețu, este publicat cu un titlu mai adecvat momentului, Învierea, căci apare ca articol de fond în preajma acestei mari sărbători creștine. Aproape toate edițiile îl includ în capitolul publicisticii religioase, și – fără îndoială că e un articol religios – dar el este o sinteză a publicisticii eminesciene, putând fi considerat și articol de pedagogie, și unul de economie politică, și unul de morală. Ioan Alexandru în cariera sa universitară bucureșteană, îi consacră o prelegere specială, subliniind tocmai caracterul de sinteză al acestei pagini de publicistică eminesciană.
După o introducere descriptivă, poetul consideră Învierea Domnului „o tristă și mângâietoare legendă”. Să observăm că sensul cuvântului legendă nu este cel de specie literară, ci de adevăr biblic, pentru că, de două milenii „au ridicat popoare din întuneric, le-au constituit pe principiul iubirii aproapelui”, așa cum îndeamnă Evanghelia „această simplă și populară biografie a blândului nazarinean”. Este cea mai frumoasă definiție care s-a dat Noului Testament, ale cărui principii le compară cu diverse sisteme filosofice: învățăturile lui Budha, Socrate sau Lao-Tse au multe asemănări cu învățătura lui Cristos; dar și o deosebire esențială în ce privește atitudinea în fața morții: mândrie și dispreț la stoici; nepăsare caracteristică virtuții civice a antichității la Socrate, dar jertfa lui Isus este diferită: „Nu nepăsare, nu dispreț; suferința și amărăciunea întreagă a morții au pătruns inima mielului simțitor și în momentele supreme au încolțit iubirea din inima lui și și-a încheiat viața pământească „cerând de la tatăl său din ceruri iertare prigonitorilor”. Astfel „a se sacrifica pe sine pentru semeni din iubire a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenței umane”, sâmburele de adevăr „care dizolvă adânca dizarmonie și asprimea luptei pentru existență”.
În continuare, articolul capătă un caracter preponderent pedagogic, susținând că nu prin știință ori prin percepte morale se poate face omul mai bun, ci printr-un model sau printr-un prototip al omului moral – care este Isus Hristos. Eminescu este actual prin ceea ce pedagogia modernă numește „pedagogia exemplului personal”. Discută în continuare despre raportul dintre instrucție și educație, cele două componente ale pedagogiei, arătând importanța sporită ce ar trebuie acordată acesteia din urmă: „…nu în cultura excesivă a minții consistă misiunea școalelor – excepție făcând de cele înalte – ci în creșterea caracterului”. Ziaristul Eminescu arată influența morală a acestor principii creștine și, de asemenea, foarte actual, arată de ce trebuie studiată religia în școală: „Pentru a se îmbogăți, pentru a-și îmbunătăți starea materială, pentru a ușura lupta pentru existență, dând mii de ajutoare muncii brațului, oamenii au nevoie de mii de cunoștințe exacte. Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alții și a-și veni unul altuia în ajutor au nevoie de religie (s.n.). Cât de asemănător este acest postulat pedagogic cu cel rostit de Ep. Iuliu Hossu la aniversarea bicentenară a Blajului, în 1937, când susținea că din Școalele Blajului au ieșit eroi, pentru că „educația era clădită pe stânca tare a credinței”.
Încheierea articolului cuprinde principii esențiale despre deosebirea dintre statul păgân și statul creștin, Eminescu fiind adeptul monarhiei creștine a cărei menire este „a modera asprimea legilor inerente statului prin apărarea celui slab de exploatarea celui puternic, și în fine prin compensație”, iar, pentru înaintarea în viața politică, „este necesară sau o mare inteligență sau un mare caracter”, care să compenseze „munca societății ce-i susține”. Există în acest final o idee frecventă a publicisticii lui Eminescu, cultul muncii, pentru că nouă nu ni se cer „suferințele de moarte ale dascălului și modelului nostru Isus Hristos, dar suntem datori să compensăm „prin muncă și prin sacrificiu, bunurile de care ne bucurăm”, pentru că „orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora”, iar „posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă”.
Am făcut o prezentare mai detaliată a acestui articol pentru că îl consider nucleul publicisticii eminesciene, ale cărui idei vor fi dezvoltate în articole politice, economice, religioase, pedagogice etc.
Ion Scurtu, unul dintre primii editori ai publicisticii politice eminesciene, era îndreptățit să adauge la aceste articole „și literare”. Articolul Învierea este un exemplu convingător.
Cassian Maria Spiridon, Eminescu, ziarist politic, Ediția a II-a , revăzută, restructurată și adăugită, Hoffman, [2024]