Coperta cărții noii cărți a lui Varujan Vosganian, reproducând un fragment din Amanții lui Magritte, ne-ar putea trimite în zona oniricului sau poate a subconștientului suprarealist, dar ar fi o pistă falsă. E mai curând (dincolo de simbolistica izolării de lume, dar și cu trimitere la vălul mortuar) o imagine cu jocuri și nuanțări ale senzațiilor: suprimând unul dintre ele (văzul), reconectezi sau acutizezi alte simțuri: auzul, mirosul, percepția tactilă, prefigurând o poezie a senzorialului.
Trebuie să recunosc că poezia lui Varujan Vosganian nu a fost pasiunea vieții mele, dimpotrivă, l-am perceput în primul rând ca pe un politician și economist, iar în literatură – ca pe un talentat și generos manager al culturii. Nu e o percepție distorsionată; or, interesele etalate ale protagonistului divulgă același lucru: blogul lui Varujan Vosganian afișează subiecte politice și sociale, eventual economice, în fine, cele de cultură și educație. Nu teorii literare și tendințe poetice. Iar, cel mai recent roman al său, Dublu autoportret, o îmbinare dintre ficțiune și memorii, reproduce secvențe din revoluția română de la 1989, văzută (recte: resimțită) de autorul cărții. Consecutiv, scriitorul Vosganian este, întâi de toate – vorbesc de percepția mea, dar și de cea publică – prozatorul cu același nume. Povestitorul dotat cu darul narațiunii. Iar romanul Cartea șoaptelor a făcut epocă, punând degetul pe rana istorică a armenilor, revenită în atenție la un secol de la genocidul din 1915.
Cu atât mai interesantă a fost pentru subsemnatul parcurgerea unei cărți de poezie. O revelație, da. Împărțirea volumului întrei compartimente nu e arbitrară. Sunt aici trei cărți distincte. Prima parte ar putea fi definită ca „Apocrifele lui Varujan”. Trimiterea implicită la tehnologiile narative nu e întâmplătoare: cu tot limbajul solemn și de o religiozitate poetică, textele împrumută structurile prozei: verbe de acțiune, cadru narativ bine vizualizat etc. Al doilea compartiment, Poemele molimei, l-aș numi „Noul Decameron” (de altfel, și autorul vorbește despre această șansă de a relata a supraviețuitorilor: „Veniți, cei rămași, să spunem povestea Noului Decameron!”). Pandemia, o temă des invocată și un episod dramatic pentru toți, aici este interpretată într-un context larg, filosofic și istoric, cu trimitere la diverse molime care au marcat epoci istorice, referința inevitabilă fiind Florența, cu epidemiile sale literaturizate nu doar de Boccaccio. În fine, un florilegiu de Elogii, pe care m-am grăbit să le numesc – furând titlul de la Pablo Neruda – „Ode elementare”. O referință ar fi și poemele lui G. Călinescu din Lauda lucrurilor.
Apocrifele din prima secțiune se situează complementar și nonconflictual pe structurile canonice, deși mesajul în sine adie a eretism și a polemică: „nu ştiu dacă naşterea mea a fost menită să-ndrepte/ o lume greşită/ voia Domnului să se facă, nu-mi e de folos amintirea/ naşterea a fost prima amintire pe care-am uitat-o/ m-am născut într-o lume greşită şi am trăit greşelile ei/ ca atunci când mănânci merindea pregătită de-acasă/ de-o mamă care n-ar fi vrut să te lase să pleci”. Reperele naratologice (sic!) ale poemelor sale, precum și referințele temeinice sunt biografice, ca și în ultimele romane ale scriitorului: „în anul naşterii mele s-a decis masacrarea vrăbiilor din China/ în schimbul unei frânghii de care atârnau vrăbiile moarte/ vânătorii primeau un pumn de grăunţe, cât păsările/ nu mai puteau ciuguli/ s-au inventat chiar şi reguli pentru vânătoarea de vrăbii/ stolurile erau zvânturate în vuiet de trâmbiţi/ păsările zburau până cădeau istovite/ condamnarea la zbor însemna condamnarea la moarte”. Doar că – în pofida „poveștii” pe care o spune autorul, în pofida structurilor narative care ies în prim-plan – descoperim un poet: „nu ştiu dacă naşterea mea a fost menită să-ndrepte/ o lume greşită,/ dar Dumnezeu a ales să mă numesc Varujan/ care e numele unei păsări” (Pasărea).
Încă și mai mult se adâncesc aceste contradicții structurale de gen literar în poemul intitulat (narativ!) O viață: „viaţă greu de dus, aş spune/ povestind (sic! –mvc) despre mine…”.Personajul narator se identifică cu divinitatea supremă, fie și în ipostaza Lui terestră: „e totuşi prea târziu ca vreunul/ să-mi ia crucea din spate/ braţul ei lung îmi taie trupul/ în două// îmi străpunge vertebrele, rând pe rând/ creşte şi descreşte cu mine/ ar fi ca şi cum mi-ar smulge şira spinării/ şi m-aş prăbuşi, ca o păpuşă din cârpe// ştiu că viaţa mea este greu de dus/ dar nu-mi lua, Cirenaicule, de pe/ crucea pe care o port/ nu-mi face povara mai grea”. Jocul de-a identitățile interșanjabile provoacă interogații ontologice: „o tresărire fugară/ durerea ta, pe care o simt,/ pentru mine e o durere mai mare,/ o cunună de spini/ trăiesc şi vieţile despre care scriu/ de parc-aş plânge pe un mormânt străin”; apoi o ipoteză de lucru: „o viziune fugară/ eu şi cel din oglindă ne privim până când/ unul dintre noi mişcă primul/ cel adevărat/ a cui umbră sunt? în spatele cărei oglinzi?/ poate că nu visez, ci, de fapt, sunt visat…” Meditaţiile, cu elemente descriptive şi – ca semn atavic – narative, alunecă adesea spre discursivitate (vezi, d.e., Planeta rotundă, Autograful lui Dumnezeu ş.a.). Deşi uneori poanta reabilitează şi compensează lipsa tensiunii poetice: „eram tânăr și tăifăsuiam cu Iisus tânăr,/ acum îmbătrânesc și vorbesc cu Iisus cel bătrân,/ într-o bună zi o să murim amândoi – / deși, în ce-L privește, e doar un fel de-a spune” (Vârstele) sau: „nicio scară nu s-a dovedit mai înaltă/ decât turla bisericii armenești din Focșani” (Pastişă după Escher).
Aș remarca un joc consubstanțial permanent dintre senzorial și intelectual, dintre simțurile cele mai nemijlocite și referințele culturale (diferite: de la apa Iordanului la Scott Fitzgerald și de la Deir-Ez-Zor din deșertul Mesopotamiei la Königsbergul lui Kant) ale unui om al bibliotecii: „ca și cum visul se visează singur, un fir de păianjen,/ îl cauți, cu mințile sugrumate, nu poți să-l găsești/ te uiți, cu ochii uscați în oglindă, cu degete tremurânde/ îți pipăi obrajii, nu știi dacă ești sau nu ești”, urmat de un chiasm de o frumusețe rară: „visul e-o moarte imperfectă, iar moartea, visul perfect” și o trimitere finală spre Psalmii lui David și corul sclavilor din Nabucco de Verdi, ca expresie culturală a dorului de baștină: „și totuși, undeva este visul acela, ca piatra din capătul unghiului/ se oglindește în apă când la malul Vavilonului mă așez,/ un vis atât de frumos încă, să nu se termine,/ mi-e teamă să-l visez”. Rețin și acest joc intelectual cu moartea: „moartea capătă un alt nume/ cu fiecare poem pe care îl scriu,” fie și din motivul că structura aforistică a citatului se construiește pe o palpabilă istorie personală: moartea atacându-i în mod diferit pe doi bunici ai poetului.
O scurtă baladă, parabolă a istoriei este Jocul de-a statuile: „e un joc simplu, l-am jucat toată viața:/ eu și statuia ne privim față în față/ până când cel puțin unul dintre noi o ia razna/ atunci vin niște tipi cumsecade, o iau de pe soclu și aduc alta la schimb” Urmează succesiunile, amuzante și edificatoare: „prima a fost statuia regelui nostru”, înlocuită pe același soclu de „soldatul cu steaua în frunte”, care a plecat de acolo „când rușii s-au dus”, urmând „ceferistul care trăgea de sirenă”, dar „ca să nu mai fie greșeli și minunata lume nouă să fie o cetate eternă” l-au așezat acolo pe „vizionarul c-o mână întinsă spre Dumnezeu”, în fine, „au pus în loc niște gratii, fără nume scrise pe soclu”, dar iată că „idolul stă nemișcat și rânjește eu simt cum cineva mă saltă de subsuori”.
Cumpăna prin care trece umanitatea în epoca molimei este fixată în imagini dramatice, izolarea devenind încercarea cea mai grea a unei lumi tot mai deschise: „rămânem de piatră, atinși de privirea Meduzei” sau, dacă asocierea cu epidemiile medievale e inevitabilă : „sunt smuls din cearșafuri și dus în sicriul de sticlă ca o carte care trebuie arsă”. Remarcăm și aici unele imagini memorabile: „zic unii că anul molimei ar fi pe sfârșite/ doctorul pasăre merge cu apusul pe umeri/ dar noi nu știm dacă se apropie/ sau se îndepărtează”, dar, cu tot dramatismul epocii, poemele acestui compartiment sunt artefacte ale intelectului, mai puțin produse ale trăirilor dramatice.
Odele/ elogiile din finalul cărții sunt, ziceam, mostre de poezie pură, patetică, directă, dedicații fără rest (bineînțeles, cu toate riscurile, mai mari decât în alte părți, ale alunecării în discursivitate): Elogiu Poeziei, Elogiu tăcerii, Elogiu umbrei, Elogiu sângelui, închizând acolada întregii cărți cu Elogiu alor mei, cel mai întins poem, o legendă desfășurată despre armenii copilăriei. În felul acesta, cartea devine și un fel de pandant poetic al romanului Cartea șoaptelor: „chiar eu/ mă uit din când în când în oglindă/ am părul alb, pomeții trași,/ privirile îngreunate,/ am devenit eu însumi unul/ dintre bătrânii armeni/ ai copilăriei mele”. Dar „elogiile” nu trebuie tratate linear, unele sunt mai curând satire sau ode inverse: „în lumea cyberspațiului nu există miracole/ Saul n-a devenit niciodată/ apostolul Pavel”.
Jocul interșanjabil de imagini îl mai regăsim cel puțin într-un loc : poemul Dublu autoportret este chiar un comentariu al tabloului lui Caravaggio, care apare pe coperta recentului roman al autorului, intitulat… Dublu autoportret : „o pictură de Caravaggio, de pildă, David și Goliath/ unii spun că e un dublu autoportret și David/ e tânărul Caravaggio/ cu sabia-ntr-o mână și capul retezat/ al bătrânului Caravaggio în cealaltă/ iar tânărul care a stat față în față cu moartea mă judecă/ plin de tristețe și neîndurare/ un dublu autoportret”.
Rețin o autentică ars poetica în versurile din ultimul compartiment: „mirajul oglinzii/ fascinația oglinzii/ nu percep lumea ca fiind infinită/ dar percep oglindirea ei/ ca fiind infinită” (subl. mea – mvc). Magritte, evocat indirect prin imaginea de pe copertă, revine într-un poem cu o deschidere dinspre pipa lui falsă: „în imaginea mea, însă, lipsește/ imaginea mea despre tine/ de-aceea am scris pe oglindă/ cu pensula lui Magritte/ ceci n’est pas moi” (Elogiu oglinzii). Pictorul suprarealist, se pare, nu este invocat întâmplător, fie că este asociat cu dublul, ca motiv (un alter ego cristic este chiar laitmotiv în primul compartiment), fie că este poate cel mai liric dintre toți pictorii epocii, fiecare lucrare a acestuia fiind un poem; în fine, poate nu întâmplător, infidelitatea imaginii creează, pentru ambii, atmosferă poetică. Reținusem cândva, printre altele, că Magritte, fiind pasionat și de fotografie, într-un ciclu intitulat „Fidelitatea imaginii”, îl reprezintă pe Dumnezeu în ziua a opta… în fața șevaletului. Aici intrăm într-o altă temă, dar foarte consonantă cu poezia lui Vosganian.
Varujan Vosganian, Neîndemânatic de viu, Art, 2023