Mi-a atras atenția, zilele trecute, o observație a lui Mircea Mihăieș pe marginea temei doliului, pe care am auzit-o rostită într-o emisiune, alături de intervievatorul său, Cristian Pătrășconiu. Spunea Mircea Mihăieș că i se pare că, în ziua de azi, nici doliul nu mai e ce-a fost, în sensul că „s-a scurtat, s-a tehnologizat, nu mai e acea durere pe care oamenii o purtau cu ei pe vremuri” și care dura mult timp, că doliul a devenit un ritual de scurtă durată, care, odată efectuat, odată trecut peste, ne lasă rapid să ne întoarcem la viețile noastre, ca și cum evenimentul morții ar fi devenit unul oarecare. Când, de fapt, moartea este evenimentul major al vieții, apogeul ei. Observația lui Mircea Mihăieș m-a făcut să mă întreb care ar putea fi motivele pentru care am ajuns să evacuăm moartea sau, mai bine zis, să evacuăm întâlnirea cu moartea celuilalt într-un mod atât de expeditiv.
În ciuda faptului că durata vieții noastre s-a tot extins grație nu doar descoperirilor științifice, cât mai ales drept consecință a îmbunătățirii condițiilor de trai, în același timp, aparent paradoxal, sentimentul subiectiv al resimțirii timpului vieții ne face să-l percepem ca fiind scurt. Întâlnesc acest lucru rostit în cabinetul meu de psihoterapie mai ales de către adolescenți și tineri, care au sentimentul că anii trec prea repede. Nu îmi amintesc ca, la vârsta lor, să fi trăit această senzație de fugă a timpului; din contră, aveam uneori senzația că zilele trec greu, că se târăsc cu o lentoare exasperantă. Însă, la vremea adolescenței și tinereții mele, ceea ce era cu totul diferit era faptul că, în lipsa device-urilor azi omniprezente, petreceam unii cu alții un timp mult mai îndelungat decât cel în care suntem în contact azi unul cu celălalt. Era un timp căruia a fi împreună îi conferea o anume calitate și, de aceea, a ne despărți de prieteni, seara, era resimțit drept ceva frustrant. Plăcerea de a fi împreună a fost, azi, înlocuită cu altceva.
Mintea noastră, bombardată în permanență de ceea ce accesăm pe telefoanele noastre mai inteligente decât noi, l-a înlocuit azi pe cel cu care ieri aveam un schimb față în față, ochi în ochi. Iluzia este că nu suntem singuri, câtă vreme inteligența telefonului mobil ne solicită atenția, dându-ne falsa senzație de interacțiune, dar, în fapt, nu există instrument care să ne însingureze mai mult și mai repede decât telefonul. Dacă cineva și-ar fi propus să inventeze un instrument al cărui scop să fie însingurarea, nu cred că la telefonul inteligent s-ar fi gândit. Cu toate astea, exact acest instrument a fost obținut, doar că însingurarea a fost una dintre consecințele care abia târziu au fost observate drept efect al utilizării telefonului, nicidecum scopul pentru care el a fost inventat.
Consecința invaziei tehnologiei în viața noastră este diminuarea timpului petrecut cu ceilalți, cu păstrarea iluziei că, dacă ne scriem mesaje între noi, asta înseamnă că petrecem timp împreună. Nemaiexistând un contact fizic, față în față, suficient cât apropierea să se producă, nici investiția noastră emoțională nu mai are profunzimile la care se ajungea atunci când oamenii nu erau bruiați de terțul care azi se pune între noi ca un zid. Relațiile de azi sunt fragile, neinvestite altfel decât superficial, prin urmare, lesne de dezinvestit afectiv. Fie că e vorba de prietenii, fie că e vorba de căsnicii, fragilitatea relațiilor este o consecință a însingurării produse de device-urile care ne-au făcut incapabili să (ne) mai investim în oameni. O amputare de suflet, altfel spus. Și, mai ales, o permanentă căutare a plăcerii, căci a ne-o furniza este ceva la-ndemână, prin doar câteva atingeri ale ecranului. Și cine mai preferă azi efortul construirii unei relații și navigării prin complicațiile pe care ea o presupune, de vreme ce plăcerea ne este oricând disponibilă? Și atunci, cum s-ar fi putut ca moartea celuilalt să nu devină un eveniment pe măsura fragilei noastre investiri? Durerea dispariției cuiva drag ne sfâșie sufletește doar dacă am ajuns să-l iubim, doar dacă am ajuns să (ne) investim în el, să „depunem” părți din sufletul nostru, ceea ce presupune existența unui timp-împreună care a dus la cunoașterea celuilalt, la o cunoaștere reciprocă. Or, lucrul acesta nu mai e valabil azi, fiindcă timpul a fost scurtcircuitat, pus între paranteze, furat de nevoia noastră de perpetuare a plăcerii și de ținere la distanță a neplăcerii. Iar plăcerea înseamnă contactul cu device-ul. Scufundarea în hăul însingurării, acolo unde doar moartea noastră pândește, nu și a celuilalt, căci celălalt nu mai există.
Dar nu ținem doliu doar după cei ai noștri, care se duc. Există dolii ale separării care nu presupun moartea, ci ieșirea din viața noastră pentru o viață separată de noi. De exemplu, relațiile de iubire în care unul dintre parteneri decide să plece, lăsându-l pe celălalt singur într-o iubire care, pentru el, nu s-a consumat. De aceea, divorțul este, pe scala capacității de a fi traumatizați, pe locul doi, imediat după deces. Pentru că și divorțul tot ca o moarte este trăit de către cel care nu vrea să divorțeze. Iar cele mai tragice sunt relațiile de dependență, în care cel dependent este părăsit. Un taifun de trăiri arhaice se declanșează atunci, de „prăbușiri în neant”, de dureri sufletești atroce, din care cel prăbușit cu greu se recuperează. El va fi nevoit să treacă prin deșertul sufletesc în care viața abia mai pâlpâie; sau cel puțin așa este resimțită de-a lungul acestei perioade. O uriașă remaniere interioară va fi necesară, căci dislocarea celui plecat din sufletul celui rămas și care nu ar fi vrut să-i dea drumul presupune necesitatea unui travaliu sfâșietor, pe care nimeni altcineva în afara celui suferind nu îl poate face. Dar la capătul acestui travaliu este viața, aceea despre care cel părăsit (prin divorț sau prin moarte) credea că nu mai este posibilă. La baza tuturor acestor suferințe, iubirea. Nu există suferință fără investire de afect, de speranță, de așteptări înșelate. Indiferența nu produce doliu. Nepăsarea nu produce doliu. Ura nu produce doliu (cel mult frustrare, pentru că obiectul urii dispare și ura nu mai are spre ce să fie îndreptată, și-a pierdut obiectul). Iubirea, cea mai minunată trăire din viețile noastre de muritori, este și declanșatorul celei mai mari suferințe: doliul. Dar, fără ele, nu am fi oameni.