Dincolo de recenzistica lui Nicolae Manolescu, personalitatea sa e de urmărit – bineînțeles – în succesiunea cărților, dar și privind către alte exersări publicistice, către ciclul Temelor și către articleria „postcronicărească”, în celelalte trei decenii și-un pic de gazetărie culturală, în paginile României literare postcomuniste.
Debutează în volum în 1966, la 26 de ani și jumătate (în caseta editorială – „Bun de tipar” pe 15.04.1966), cu Lecturi infidele, culegere de eseuri de istorie literară. Încă la început de drum, titular de rubrică la Contemporanul din 1962, dar deja cu o gloriolă de tânăr critic valoros, impetuos, „de viitor”. A doua carte, Metamorfozele poeziei, îi apare în 1968, cam după 2 ani și jumătate, când ajunsese la mai puțin de 29 („Bun de tipar” pe 13.08.1968): volumaș subțirel, în același format al Lecturilor…, de fapt reluare separată a studiului introductiv la Poezia română modernă. De la G. Bacovia la Emil Botta, abia ieșită de sub tipar în același an 1968, în Colecția „Biblioteca pentru toți”, probabil că aproape simultan (autorul nota în Prefața la ediția a doua a Poeziei… că prima a apărut în 1968 „în cursul toamnei, cred” – Editura ALLFA, Colecția „ALLFA PAIDEIA”, 1996, p. VII). Toate trei, cărțile de critică și antologia – la Editura pentru Literatură (într-un total de patru volume, Poezia… fiind împărțită în două).
Coperțile volumelor proprii – lucrate unitar, ca pentru o serie „de autor”, favor care nu se practica în epocă: același format zvelt, fond negru cu câte un chenar albastru, apoi verde, întrerupte doar sus, în stânga, în dreptul numelui și-al titlurilor, scoase și astfel în evidență, pe lângă mărimea literelor, aceleași și pe Lecturi…, și pe Metamorfoze…, și anume majuscule simple pentru autor (zise pe-atunci „verzale” în terminologia tipografică) și îngroșate pentru cele două generice (numite astăzi „bold”, atunci „aldine”), apoi listele cu scriitorii tratați în interior, despărțiți de „bumbi”. La Lecturi…: Ion Creangă, Titu Maiorescu, Duiliu Zamfirescu, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, George Bacovia (cu prenumele întreg, deși textul din interior e intitulat G. Bacovia, în text fiind folosit doar pseudonimul „de familie”), Ion Barbu, Ion Pillat, Anton Holban, Pavel Dan, listă reluată de două ori (incompletă la final) pentru umplerea „vizuală” a nouă rânduri, sub care e plasată o steluță stilizată – totul alb pe fondul închis, practic „în negativ”; și cu un tiraj separat, „de lux”, cu coperta cartonată și pânzată maro, chenarul apărând imprimat, adâncit față de suprafață, fără schimbare de culoare, autorul și titlul cu aceleași caractere de litere ca la tirajul ordinar, dar aurii, fără lista de dedesubt, a numelor comentate în carte, și cu steluța imediat sub frontispiciu, tot aurie, cu o supracopertă din plastic transparent, cu clapete (clapete de carton având și coperta tirajului mare). Detalii grafice care indică un statut deja de „vedetă” într-o perioadă în care, după proletcultism, fuseseră „reabilitate” ca domenii estetice nu doar literatura și celelalte discipline creative, ci și „arta tiparului”. La Metamorfoze…: Al. Macedonski, G. Bacovia, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Pillat, Al. Philippide, B. Fundoianu, Aron Cotruș, V. Voiculescu, Adrian Maniu, Camil Baltazar, Camil Petrescu, G. Călinescu, Tristan Tzara, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Ion Barbu, Dan Botta, Magda Isanos, Virgil Gheorghiu, Emil Gulian, Emil Botta, M. Beniuc, Radu Stanca, Șt. Aug. Doinaș, Geo Dumitrescu – fără reluări, pe opt rânduri și Geo Dumitrescu pe-al
nouălea (centrat), cu un romb alb în locul steluței de la Lecturi… Numele graficianului care a gândit asemenea coperți auster-rafinate e menționat doar pe pagina a doua a Lecturilor…, de unde îl preiau aici prentru recunoaștere: Anton Perussi (grafician de carte, mai ales pentru copii, autor și al unei benzi desenate cu subiect istoric și cu același public-țintă, născut în 1936 și probabil emigrat în Statele Unite ale Americii, ipoteză a lui Dodo Niță, istoric autohton al BD-urilor, care nota în 2012 că A.P. ajunsese la 76 de ani – cf. https://benzidesenateromanesti.blogspot.com/2012/11/anton-perussi.html).
Cărți clar marcate de maniera înaintașului admirat, „seducătorul” Călinescu. Succesorul atacă și el orice subiect, orice autor, orice operă cu dezinvoltura deprinsă de la model, lansând câte o idee, adeseori polemică față de interpretările criticii anterioare, „paradoxală”, și aducând în cascadă, pe ton peremptoriu, argumente surprinzătoare prin noutate sau măcar prin viteza cu care sunt avansate, urmate de citate doar ilustrative din operele discutate, fără ca abia apoi pasajele să fie analizate, disecate, „stoarse” de semnificații, cum va proceda – bunăoară – în Arca lui Noe, în cu totul altă etapă a carierei și-a viziunii sale despre literatură și despre critică, după cu totul alte modele, de la Leo Spitzer și Erich Auerbach la naratologii anglo-americani sau chiar la Tudor Vianu…
Nu lipsesc ideile ingenioase, măcar în cazurile anumitor poeți sau prozatori analizați, de pildă în descrierea „destructurării” bacovianismului în faza „stanțelor”, pentru care Manolescu recurge la puternicul vers eminescian, șocant aici: „Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun!”. Dar perspectiva generală e deocamdată personală, mai degrabă ca siguranță a gesticulației, decât ca viziune sistematică asupra istoriei literare, ca regândire și reformulare a scenariului de evoluție și a ierarhiilor pe epoci ori a celei generale.
Încă nu sosise un moment favorabil pentru asemenea avansuri metodologice și interpretative: scriitorimea, exegeții profesioniști, publicul intelectual trăiau primii ani euforici de „revenire la estetic”, de recuperare a multor nume și titluri interzise în perioada de instalare și consolidare a regimului comunist, de „realism socialist”. În context, erau percepute drept meritorii, spectaculos-meritorii „reparațiile”, reintroducerea în circuit a unor autori și opere de vârf, până atunci aflate sub interdicție. Luând act de atmosfera generală, de schimbarea de politică oficială pe toate planurile, inclusiv în cultură, literatorii, în special criticii, și-au asumat atari gesturi recuperatoare în avalanșă, cu sentimentul de angajare curajoasă într-o bătălie cu sistemul, percepută la fel de către cititori.
Listele de autori avuți în vedere în Lecturi infidele și în Metamorfozele poeziei sunt elocvente. În prima carte vor fi analizați „clasici” de secol al XIX-lea sau de după 1900, puțin sau deloc publicați și comentați în intervalul 1948-1960/ 1965. În vremuri normale, de pildă astăzi, a te ocupa de Creangă și ceilalți arată a izolare în istoria literaturii. A-i recupera la 1966 constituia – însă – o revenire la normalitate, de-o îndrăzneală și de-o prospețime pe care nu le mai simți la lectura ulterioară, s-au evaporat, căci țineau de conjunctură. Pseudopostfața punea și problema de principiu: Posibilitatea criticii și a istoriei literare.
În Metamorfozele poeziei, în mai puține pagini, scenariul are o amplitudine istorico-literară și o coerență sporite, iar cronologic se ajunge și la autori mai recenți, până spre contemporanii de la 1968. Față de textul-prefață din Poezia română modernă intervin unele modificări și adaosuri, secvențele sunt reîmpărțite și renumerotate etc. Și apare iarăși un text „metaexegetic” la final: Critică și istorie – Postfață –. Dar imaginea de ansamblu a genului nu se abate de la cea impusă înainte de fractura proletcultistă de E. Lovinescu și de generația următoare de critici-emuli. Bornă de start pentru modernitatea poetică autohtonă e considerat anul 1916, al Plumb-ului bacovian, numit în Avertismentul antologiei „începutul epocii”, și anume prin depășirea simbolismului, cum se proceda în istoria noastră literară până la perspectiva postmodernă mai recentă, care a presupus și „unificarea” modernității, incluzând toate formulele de poezie postromantică, începând chiar cu simbolismul (vezi cartea mea Recapitularea modernității. Pentru o nouă istorie a literaturii, din care peste decenii, în Istoria critică…, Manolescu va cita ideea centrală ca motto al compartimentului pe care-l va consacra – da! – modernității „reunificate”).
Altfel, sunt multe idei citabile și astăzi în eseurile din Lecturi infidele și în schița de istorie a genului poeziei din Metamorfoze… Sentimentul general pe care-l transmit cele două cărți rămânând cel de „insurgență”, chiar dacă între timp a dispărut conjunctura în care se producea decolarea. Chiar și titlurile sunau „impertinent” în epocă: „infidelitatea” se referea la libertatea interpretărilor novatoare, emancipate față de clișeele anterioare ale receptării, dar semnala și voința de abatere de la norme, de sfidare a preceptelor impuse; iar „metamorfoza” însemna evoluție a limbajelor poetice, dar și transformare, ieșire din gândirea rigidă, „înghețată” ideologic, printr-un „dezgheț” promițător de evoluții îndrăznețe – ca să recurg la termenul consacrat politic în anii de „destalinizare” hrusciovistă de după 1956, propagată imediat dinspre Uniunea Sovietică spre statele-„satelite”, de unde, „revoluția maghiară” din acel an, apoi stopată și amânată până la „liberalizarea” de la mijlocul anilor 1960, în anii în care se afirma și noua critică românească „post-dogmatică”.
Pe scurt: cărțile june ale lui Nicolae Manolescu își păstrează o oarecare putere de seducție, în special prin dezinvoltura speculativă, și rămân în bibliografiile critice obligatorii ale scriitorilor comentați. Dar opera de maturitate a autorului le va surclasa.
(Va urma)