Antoine de Saint-Exupéry. Îmblânzirea haosului de Răzvan Ventura, col. Efigii, Editura Junimea, Iași, 2023
Fără a se fi dorit a fi un scriitor cu tot dinadinsul („nicăieri în agende şi în caietele pline de note disparate nu apare nici cea mai firavă schiţă a unei intrigi, a unui personaj, o idee de roman posibil”, scrie Virgil Tănase în biografia sa, apărută la Tracus Arte, în 2019), Saint-Exupéry este un căutător de sensuri universal valabile.
„Prin vocaţia asumată totuşi (cu câtă greutate!) de domesticire a cuvintelor rebele, plecat din lumea ce respectă (şi înţelege) un principiu de organizare, spre a se confrunta cu un haos (al învălmăşelii şi al unui limbaj ininteligibil), Saint-Exupéry se adevereşte cu toate acestea a fi un îmblânzitor.” – consideră Răzvan Ventura, autor pe care Diana Rînciog îl apreciază ca fiind „nu numai un cercetător de formație, ci, mai ales unul de vocație”, iar Emanuel Lupașcu definește ca marcă specifică a sa „un stil de exhaustivitate critică, de abordare a detaliilor semnificative subordonate unei cupole a simbolurilor”.
dialog înflorind la minimă depărtare de gabriela și constantin abăluță, Editura Cartex, București, 2023
Început ca un joc în primăvara neagră 2020, un dialog epistolar între doi soți aflați în același apartament, în camere distincte, separate printr-un hol, „la minimă depărtare”, schimbul de misive între Gabriela și Constantin Abăluță ajunge, de la anumit un punct încolo, să fie o teribilă mărturie a unei treceri a Styx-ului. Greu încercați, fiecare în felul lui, cei doi capătă, atât cât este îngăduit, puteri prin scris. În urmă, vie rămâne numai durerea („nu-mi spuneți mie ce-i durerea/ hălăduind pe urmele vântului călător”). Și amintirea. Și puterea rememorării prin scris:
„Luni, 7 decembrie 2020, la 07:40, Gabriela:
E cumplit ca apropiindu-te de sfârşit să ajungi să te întrebi dacă tot ce ai «trăit» a fost sau nu un experiment. Să fi fost unul din nenumăraţii cobai pe care s-au experimentat de toate: de la mâncare şi medicamente până la sentimente, de la boli până la «revoluţii», de la idealuri până la «partide de laborator»? Dar la ce altceva să te gândeşti când vezi ce se întâmplă în jurul tău?
7 decembrie 2020, la 09:32, Constantin:
Toate civilizaţiile prin care a trecut omenirea au fost așa. Adică manipulatoare, mai mult sau mai puţin opresive. Noi ne facem ideea că suntem liberi, independenţi. Mulţumirea şi fericirea sunt şi ele realmente trăite de om, de sufletul lui care e viu. Trăim numai pentru lăuntricitate. A învăţa să te extragi din răul vremurilor este o artă. Cu timpul, vrei-nu-vrei, o înveţi. Şi te simţi împlinit.”
Calea spre Hiberboreea de Carmen Focșa, col. Arca, Editura Neuma, Apahida, 2023
O plachetă de versuri în care scriitoarea Carmen Focșa lasă, pentru un timp, deoparte asperitățile existenței pământene – sau le îndepărtează cu bună-știință, știind că nu dispar. Universul poetic al acestui volum este pe alocuri străveziu, albăstrui, auriu, străbătut de raze „în desfrâu”, aburi, lumini („Lumina-n pumnii mei se face zob”), suspine și oase „de niciunde” („osul cel alb din vârful mănăstiresc”).
Râvnita Cale spre Hiberboreea nu se desfășoară lin sau instantaneu, ci fiecare vers devine treaptă și, precum se spunea, cu un cuvânt desuet, chiar jertfă: „Cu fiecare bob, suspine se-nfruntă/ în morile uitate, ce-și refuză uiumul/ Neschimbate-s, ca o iarnă întinsă, înşelată,/ Sfârtecându-i miresmele corbi cu duiumul.// Risipim făina albastră-n ţinutul prin care/ Nu trece nici moarte, nici nuntă/ Doar netedul cer-dedesubt/ Şi totul e altfel. Până şi căderea/ Nu-i decât un zbor, doar ceva mai abrupt.” (Cu fiecare bob).
- ds de Daniel Săuca, col. Scriitori sălăjeni, Editura Caiete Silvane, Zalău, 2023
Jurnalist din epoca de glorie a jurnalismului de la noi, Daniel Săuca reunește în acest volum editorialele sale, dar și alte scrieri, cum ar fi acest răspuns la o anchetă a Magdei Petreu pentru revista Apostrof referitoare la anii din urmă, la istoria restricționată din martie 2020 încoace: „Nu am scris propriu-zis poezie în această perioadă. Au văzut lumina zilei ori penumbra amurgului destule pagini de jurnal (poate voi reuşi să «montez» o nouă carte din acest nou şantier literaro-eseistic) şi prea-multe articole de publicistică. Nu mi-a fost teamă de «covid» (l-am avut oricum, «oficial»), ci de bolile minţii. Am sperat – şi sper că mi-a ieşit – să nu o iau razna cu totul, să nu mă înec în râurile demenţiale, schizofrenice ce au acoperit şi plaiurile postmioritice. Am văzut şi parcă «explozia» de titluri apărute la noi în «pandemie». Rămâne de văzut câte dintre aceste cărţi vor rezista trecerii în «postpandemie», ca să nu zic «normalitate». Chiar aşa, poate «pandemia» ne-a reinventat ca fiinţe sociale. Tot mai «conectaţi» şi în acelaşi timp tot mai străini unii de alţii. […] Ce va fi, vom vedea nu peste multă vreme. Şi dacă «apucăturile» accentuate de restricţii se vor estompa.”
Viorel Mureşan apreciază tonul confesiv al editorialelor, enunțurile scurte, „în elipse sagace, uneori urmate de tăceri sau omisiuni mai grăitoare decât scrisul însuşi”, iar volumul, care se sustrage cotidianului abraziv, vizează creația ca negentropie: „O carte adevărată este un proiect existenţial prin care cineva se opune haosului.”
Carmen Ardelean remarcă, tot pe coperta a patra a volumului: „Solilocvii ale unui spirit interogativ, editorialele din acest volum sunt, în fond, aforistice marginalii la o lume/presă în destrămare, iar autorul, un haiduc postmodern, hăituit de o viaţă ce oferă pastişe drept pastile de fericire, ce încearcă să nu se lase înfrânt de atotputernicul fariseism din zilele noastre.”
Pe alb de Ioana Alexandrescu, Editura Palimpsest, București, 2024
Lector la o universitate din străinătate – din Barcelona, mai precis –, Ioana Alexandrescu este preocupată de literatură și de lingvistică. Dar, mai presus, este preocupată, în acest volum de debut, de găsirea unui sens, fără de care singurătatea se accentuează, „lumea e doar un sentiment de frig” sau, într-un alt poem, singurătatea iscă întrebări și apăsătoare răspunsuri: „(Mai e loc pentru mine/ pe boabe de polen uscat?)/ (Sunt lumi de mucegai/ doar pentru tine).”
Albul din aceste poeme nu contopește, ca în fizică, toate culorile, ci adună laolaltă toate felurile de singurătate: „La Polul Nord,/ totul e ca aici,/ doar că mai rar,/ în niciun caz nu mai rece.// La Polul Nord/ tu eşti aproape,/ cât de aproape te poate aduce/ cu gândul o sanie.// Aici nu vine niciodată/ Crăciunul,/ nici renii nu caută/ muşchi şi licheni sub zăpadă.// Aici sunt doar eu/ cu stele pe gene/ şi lacrimi ce se dau pe derdeluş” (Polul Nord).