În tot ce întâlnim pe unde trecem există ceva care vine de mult mai departe decât omul și care duce de asemenea mult mai departe.
André Breton, Arcane 17, New York, 1944
Încerc un răspuns la întrebarea provocatoare „Epoca noastră mai e suprarealistă?”, din numărul special al cunoscutei reviste pariziene NRF (Nouvelle Revue Française) din vara aceasta.
O propoziție inaugurală, din primul „Manifest al suprarealismului”, unde Breton îl catapultează într-o cu totul altă dimensiune pe „acest visător definitiv, pe zi ce trece mai nemulțumit de soarta sa”, în care se poate recunoaște fiecare dintre noi, ar putea fi aceasta: „Dragă imaginație, (ceea) ce iubesc cel mai mult în tine este că tu nu ierți.”
În ce mă privește, îmi amintesc că am transcris aceste cuvinte ale lui André Breton pe un perete al camerei pe care o împărțeam cu fratele meu, în casa părinților noștri, la Galați, provocând o neînțelegere cu aceștia care a durat multă vreme, la vârsta de 19 ani. Dar îmi mai amintește și întâlnirea cu Gellu și Lygia Naum, cea mai importantă întrupare a imaginației din viața mea, cu câteva luni mai târziu. Reminiscențele acestei întâlniri sunt încă prezente în tot ce scriu și gândesc.
„Acest cuvânt, libertate, este singurul care mă mai entuziasmează. Îl cred apt să mențină la nesfârșit vechiul fanatism uman. El răspunde fără îndoială singurei mele aspirații legitime. Printre atâtea dizgrații pe care le moștenim, trebuie să recunoaștem că cea mai mare libertate ne este lăsată de spirit. (subliniat de Breton). De noi depinde de a n-o folosi greșit. Reducând imaginația la sclavie, chiar dacă e vorba de ceea ce se poate numi în mod vulgar fericire, înseamnă a se sustrage de la tot ce se găsește, în interiorul nostru cel mai profund, ca justiție supremă. Doar imaginația mă face conștient de ceea ce poate să fie (subl. lui Breton) și e destul pentru a ridica puțin teribilul interzis (subl. mea, S. R.); destul pentru a mă abandona ei fără să-mi fie teamă că mă înșel (ca și cum ne-am putea înșela și mai mult). Dar unde începe imaginația să devină rea și unde se termină sănătatea spiritului?”
Una dintre influențele directe ale acestei semnificative trouvaille a reprezentat-o în cultura română, peste două decenii, cartea lui Gellu Naum intitulată Teribilul Interzis, publicată în 1945, dar scrisă în timpul celui de-al doilea război mondial.
Ce semnifică de fapt această trouvaille a lui Breton, teribilul interzis? Iată ce scria acesta în 1924 : „Rămâne nebunia, nebunia pe care o izolăm, cum se spune de obicei. Această nebunie sau cealaltă. (…) Dar detașarea profundă pe care o arată față de criticile noastre, sau a diverselor pedepse care le sunt aplicate, ne permit să presupunem că ei obțin un mare reconfort în imaginație, că își savurează delirul îndeajuns pentru a suporta faptul că nu e valabil decât pentru ei. Și adevărat, halucinațiile, iluziile etc., sunt o sursă de plăcere deloc neglijabilă.” În același timp, Breton argumentează necesitatea de a transgresa „teribilul interzis”. „Confidențele nebunilor, mi-aș petrece toată viața pentru a le provoca… Sunt persoane de o cinste scrupuloasă și a căror inocență e egală doar cu a mea.”
Această transgresare apare însă, în mod paradoxal, ca un mod de a refuza orice atitudine conformistă. „Nu teama de nebunie nu ne va forța să coborâm în bernă drapelul imaginației.”
Jocul cu balanța dintre „nebunie” și „imaginație” e revendicat de suprarealiști ca domeniu de predilecție.
Într-un text anterior cu câteva luni Manifestului suprarealismului, „Confesiunea orgolioasă”, din Pașii pierduți, 1924, Breton își exprima în modul cel mai clar empatia față de persoanele închise în spitale psihiatrice.
„Câteodată, pentru a defini – experiența – se recurge la această expresie emoțională: plumbul din cap. Plumbul din cap înseamnă pentru o persoană o deplasare a centrului ei de gravitate. S-a căzut de acord de a vedea în această deplasare condiția echilibrului uman. (…) Am 27 de ani și mă pot lăuda că de multă vreme nu mai cunosc acest echilibru. Dintotdeauna mi-am interzis să mă gândesc la viitor: dacă mi s-a întâmplat să fac proiecte, a fost o pură concesie față de anumite persoane, păstrând pentru mine rezervele pe care le aveam. Sunt totuși foarte departe de a fi nepăsător și nu sunt de acord ca cineva să găsească odihna în sentimentul de vanitate al tuturor lucrurilor.” Subliniez pentru că precizarea aceasta mi se pare extrem de importantă, în legătură cu rolul atribuit poeziei (vezi mai departe).
Dar să continui citatul de mai sus : „Absolut incapabil de a mă resemna cu soarta mea, afectat în conștiința mea cea mai lucidă de negarea dreptății, care nu e scuzabilă, în nici un caz, de evocarea păcatului originar, refuz să-mi adaptez existența la condițiile derizorii care sunt, aici-jos, ale tuturor.”
Să încercăm acum să aflăm care sunt soluțiile preconizate de Breton în 1924, pentru „A scăpa, în măsura în care e posibil, de acest tip uman căruia toți îi aparținem, iată ce mi se pare că merită un oarecare efort. Pentru mine, a se sustrage oricât de puțin regulilor psihologiei (adică destinului comun, prestabilit, precizarea mea S. R.) înseamnă a inventa feluri noi de a simți.”
În primul rând (chiar) po(h)ezia.
Cu toate că Jacques Vaché, pentru care Breton a avut un adevărat cult, de când îl întâlnise în 1916 la Nantes, unde Vaché era spitalizat pentru o rană de război la picior, „nu împărtășea entuziasmele mele și multă vreme eu am rămas pentru al pohetul, cineva care n-a profitat destul de lecția epocii” iată ce scrie tânărul de 27 de ani, după ce și-a afirmat opoziția față de psihologia raționalistă de dinainte de psihanaliză: „Cu toate decepțiile pe care mi le-a provocat până acum, încă mai consider poezia ca fiind terenul unde sunt cele mai multe șanse să se rezolve teribilele dificultăți ale conștiinței cu încrederea fiecăruia dintre noi. Aceasta este și cauza pentru care sunt atât de sever uneori cu poezia, de ce nu-i iert nicio renunțare. Ea nu are un rol de jucat decât dincolo de filozofie și prin urmare își ratează misiunea de fiecare dată când i se aplică o sentință oarecare a filozofiei.” Situând poezia și filozofia pe planuri separate și cerând poeziei, pentru a rămâne fidelă misiunii sale, să nu se preocupe decât de „chestiunea morală”, morala suprarealistă (atenție!) neconfundându-se cu cea a psihologiei raționaliste, ci aflându-se exact la polul opus acesteia.
„Chestiunea morală mă preocupă. Ea are, pentru mine, prestigiul de a reprezenta eșecul rațiunii. Ea permite, în plus, cele mai mari deviații ale gândirii. Îi iubesc pe toți moraliștii, dar în special pe Vauvenargues și pe Sade. Morala este marea conciliatoare. A o ataca înseamnă a-i aduce oricum un omagiu. În ea am găsit întotdeauna principalele mele motive de exaltare.”
Poziționarea fondatoare a suprarealismului față de filozofie a fost combătută cu vehemență de una dintre orientările principale ale poeziei franceze de după cel de-al doilea război mondial, reprezentată cu precădere de poeți din mediile universitare. Exemplul cel mai pregnant este poetul și profesorul de filozofie Michel Deguy, care a condus timp de mai multe decenii revista Po&sie și colecția L’extrême contemporain a editurii Bellin. Această grupare s-a coagulat, între altele, în jurul ideii că doar poezia așa-zis filozofică are drept de cetate, iar suprarealismul nu e decât un curent literar care ține de istorie.
Din fericire, însă, pentru toți cei care, ca și mine, în primul rând pe minunații mei prieteni praghezi, poeți și pictori exilați la Paris, după invazia Cehoslovaciei de către trupele pactului de la Varșovia în 1968, Petr Kral, Tomas Frybert, Prokop și Vlasta Voskovec, etc., dar și poeți francezi importanți ca Jean-Christophe Bailly, Mathieu Messagier, Alain Jouffroy, Jean-Clarence Lambert, Zéno Bianu, André Velter, etc. au continuat să fie atrași de suprarealism chiar și după ce ultimul grup suprarealist ca atare, condus de Jean Schuster după moartea lui André Breton, s-a autodizolvat în toamna anului 1968, când Franța, ca și Germania, sau Mexicul (într-o manieră mult mai violentă) și în special Cehoslovacia, fuseseră marcate profund de revoltele studenților din Paris în luna mai a aceluiași an, când spiritul suprarealismului (nu litera) devenise chiar și mai viu, și nu doar în Franța, ci în toate părțile lumii unde exista o tradiție a revoltei suprarealiste.
În ce mă privește, l-am evitat pe Alain Jouffroy imediat după ce reușisem să ajung la Paris, socotindu-l prea ideologic, după ce cunoscusem pe pielea mea, ca să zic așa, paradisul dictaturii proletariatului. El se vedea pe sine însuși ca un poet maudit din „ultimul val” al tinerilor din jurul lui Breton, imediat după cel de-al doilea război mondial (grup din care au mai făcut parte Jean-Pierre Duprey, Stanislas Rodanski, Sarane Alexandrian etc., și care au fost legați de Victor Brauner și Jacques Hérold, mai intens decât de orice alți membri ai grupului suprarealist, cu excepția lui Breton). Alain Jouffroy a devenit în ultimele decenii ale secolului trecut și până la moartea lui, în 2015, personalitatea care nu doar a păstrat vie memoria suprarealismului, începând cu primul Manifest al suprarealismului, dar a contribuit cel mai mult la formarea și afirmarea poeților care reprezintă, până astăzi, spiritul autentic al revoltei și libertății, ale căror surse se află în suprarealism.
De la Michel Bulteau, Mathieu Messagier și Zéno Bianu, din grupul care a publicat în 1971 Manifeste électrique aux paupières de jupes / Manifest electric cu pleoape de fuste (1971), până la poeții care au scris împreună De l’indifférence pure. Manifeste froid, publicat în 1973, titlul, dar și conținutul acestui nou Manifest, totul trimite la ceea ce André Breton scrisese în La confession dédaigneuse despre Jacques Vaché, pe care-l întâlnise în timpul războiului într-un spital din Nantes, „Jacques Vaché era maestru în arta de a da foarte puțină importanță la ceva. El înțelegea că sentimentalitatea nu se mai purta și că atenția față de propria sa demnitate […] îi dicta să nu se înduioșeze…”
Cu Jean-Christophe Bailly, Yves Buin, Serge Sautreau și André Velter, autorii acestui Câmp magnetic contemporan, publicat la o jumătate de secol după primul, am reunit majoritatea numelor cele mai reprezentative ale poeziei franceze de sursă suprarealistă din ultimii 50 de ani.
Mai toți poeții citați (precum și alții, mai puțin cunoscuți) au ieșit, ca să zic așa, de sub mantaua lui Alain Jouffroy. Nu este cazul meu, deși am reușit, în ultima decadă a vieții lui Alain Jouffroy, să avem un dialog adevărat. Trăind aproape continuu această jumătate de secol la Paris, i-am cunoscut pe mulți dintre acești poeți, iar cu unii am fost, și mai sunt încă, prieten. Am trăit din plin adevărul acestor fraze scrise de André Breton la 27 de ani : „Dacă public este doar pentru a căuta oameni și nimic mai mult. Oameni pe care, pe zi ce trece sunt mai dornic să-i descopăr.”
Doar în acest sens, pentru a răspunde (provizoriu) întrebării puse de NRF, cred că „epoca noastră este încă suprarealistă”.