În versurile sale Dumitru Augustin Doman efectuează plimbări degajate de la tematica vieții la cea a morții și viceversa. Fără anxietăți ori angoase, mai curând cu o bonomie nelipsită de tentații ludice, cu secvențele unui umor crispat, reflectând o certitudine de sine cu posibilă sorginte rurală. Cu toate că Bacovia e menționat în câteva rânduri, avem a face aici cu o vitalitate ce nu ezită a ieși la suprafață, ironia subliniind suveranitatea ființei: „Cum să vorbești despre moarte trăind, cum să vorbești despre sinucidere/ bând vin în notele vesele ale viorii și/ în acordurile de coțofană ale saxofonului!/ Ay, ay, ay!/ Să vorbești de moarte ca de un eșec./ Ei, dar cum să fie un eșec tocmai moartea, draga de ea?/ Poate, pentru unul, pentru altul să fie un eșec, și acela,/ desigur, temporar” (Introducere în epilog). Apropierile și distanțările de motivul în cauză sunt multiple, unele însă probând mai curând o postură prudentă decât una categorică, o tatonare, o experiență în curs, uneori sub semnul unui cinism melancolic: „E vineri seara și/ sunt mai palid decât Iisus/ pe cruce. Dar,/ beau vin cu cana de lut și-mi fac/ iluzii că moartea e departe,/ foarte departe. Amurgul e la fel de/ roșu precum vinul din cană./ Și o voce de nu știu unde/ îmi spune că moartea nu e/ prea departe,/ nici foarte aproape,/ dar e pe ici, pe colea…” (Pe ici, pe colea). Subtilitatea unei atari ipostaze constă în indecizia asumată, care e concomitent o sfidare și o profilaxie. Contrastele apar frecvent în aria unei asemenea abordări. „O voce de sus,/ din cer (?)/ în amiaza senină de august/ se aude deslușit:/ «Vei câștiga războiul cuvintelor/ cu semnul acesta!»/ Te uiți pe boltă și,/ lângă un nor mic, alburiu,/ rarefiat, apar din senin/ un crin negru, strălucitor,/ ca de smoală” (Războiul cuvintelor). Contraste care se accentuează în manieră cromatică sau dimensională. Uneori în proximitate naturală și din nou cu un adjuvant bahic: „Norul de fluturi albi/ e atât de numeros încât devine negru./ Norul negru de fluturi albi/ îmi dă târcoale pe prispă, în amurg, lin la început,/ apoi mai agasant./ Când mi se cam ia vederea de atâta alb-negru,/ suflu ușor – un zefir! – peste norul negru-alb/ și fluturii albi pornesc beți/ în toate direcțiile deodată,/ murind în comă alcoolică/ unul câte unul, câte un stol,/ câte un norișor,/ până la ultimul fluturaș drăgălaș” (Norul negru de fluturi albi). Alteori într-o viziune apocaliptică: „în seara de toamnă târzie, curg morții la vale/ prin tuneluri subterane/ ca un fluviu de păcate/ mai mari/ mai mici” (Din cimitirul de pe deal). Sau pur și simplu devin un joc între factorii absolutului: „Neantul cel mare înghite neantul mijlociu/ neantul mijlociu îl cuprinde strâns de tot/ pe neantul cel mic/ care e mai mare/ decât neantul cel mare” (Un tot).
Să menționăm și acest autoportret „pe pat”, cu o cutezanță a palpării misterului la granița ce se vrea familiară dintre existență și inexistență: „Stau pe pat,/ pe patul nașterii și al vieții,/ dar și pe patul de moarte,/ același,/ și întind mâna într-o parte sau alta./ Iar mâna mea/ deja e în țara morții celei veșnice,/ mâna mea e deja în neant” (Natură moartă cu mână). Obștescul final se prezintă inclus cu o delicată perfidie imaginativă în firescul naturii: „Când o presimt în preajmă pe crăiasă,/ a lumii mireasă,/ deschid încet fermoarul genții/ și scot zidul de albine țesut cu peliculă de miere,/ îl desfășor ca pe un mare evantai/ și mă ascund după el/ ca după un zid ce desparte ferm două lumi” (Evantaiul de albine). Tactica auctorială nu rezistă însă tentației unui profil caricatural al evenimentului ultim: „Un sicriu de carton/ pe un catafalc de carton./ Pantofii locatarului sunt/ de carton presat,/ cureaua pantalonilor/ de carton…/ Mortul, încă înainte/ de a fi așezat în groapă,/ începe a se destrăma/ în foi subțiri/ aproape transparente/ de carton” (Carton). Dar subiectul thanatic, deși precaut, își aruncă fatalele umbre. Cu toate că vitalitatea constituie elementul moral dominant al firii autorului, ea pare nu o dată a ezita să-și afirme poziția de prim plan. O atmosferă echivocă, o așteptare care tranzitează în ezitări înmoaie pe alocuri energia de fond. Ființa are aerul a se opri din mers în chip contemplativ-meditativ, poate că ușor sastisită de sine: „Vânătorul cu pană de păun/ la pălăria albastră,/ cu pușca din polistiren de cea mai bună calitate/ la umăr,/ în luminișul pădurii,/ trage după el cu ajutorul/ razelor soarelui din amurg/ vânatul, iar vânatul e o sminteală blândă/ la fel de blândă/ ca ziua aceasta de septembrie./ Prin rămurișul copacilor,/ ciripit de păsărele mii/ și stele verzi făclii” (Blândă sminteală). Frumusețea pură ar fi o accepție siderantă a lumii habituale: „E atât de frumoasă Ana,/ că și turlele bisericii/ de la Curtea de Argeș/ se răsucesc să se uite/ cum trece cu coșul pe mână./ Se răsucesc turlele/ și rămân așa pe veci” (Atât de frumoasă).
În genere o normalitate ambiguă ce denotă un soi de sfială a identității robuste de a se afirma constant pe sine, acceptând excepțiile. O seamă de metamorfoze stranii. O „femeie de consum” e respinsă de un client „pentru că brațele, buzele, coapsele/ i-au devenit deodată rozalii” (Semnul roz al morții). În vreme ce un domn Irimie visează îngeri albaștri care levitează pe tavan, „iubita lui se stinge subit/ cu un zâmbet de Giocondă înmărmurit pe față” (Gioconda și vișina). Sau un convoi sinistru: „Pe cerul roșu/ ca o flacără eternă/ hrănită cu vin roșu/ curge un tren lung cât istoria omenirii,/ cu miile de vagoane/ ticsite cu morți lungiți/ în rafturi numerotate A1, A2… A1537…” (Apocalipsa roșie). Sau un obiect imposibil în complexitatea sa cu posibilă transcendentă acoperire: „Vai, vai, vai!/ Ce piramidă este aceasta/ cu vârful în nisip/ și cu baza pe cer?/ Au, și cum crește baza/ ceas de ceas/ cu încă un strat de cuburi/ de granit!/ Disperați,/ ne tot depărtăm/ de vârful piramidei/ în toate punctele cardinale/ să ne mai vadă soarele/ să-l mai vedem./ Cât va mai dura?/ oare, piramida asta întoarsă/ să fie locul pe care/ Dumnezeu vrea să-și pună/ picioarele obosite?” (Piramida). Autorul își descoperă inclusiv clipe bătând spre suprarealism: „Când scriu de mână,/ am totdeauna grijă/ să desenez punctul/ cu un abia perceptibil gol/ în mijlocul lui” (Energia punctului). Sau: „La mal de Styx/ șiruri lungi de umbre/ cu scrisori de acreditare/ în mâini,/ scrisori/ pe care/ nu le citește nimeni” (Scrisori de acreditare). Neezitând a deveni sarcastic cu propriul text: „virgula/ o cometă/ care uneori/ e un dezastru pentru/ planeta text” (pedagog de școală nouă de poezie). Spre a se rezuma sacrificial în fața inevitabilei apropiate tăceri: „Candoare, excitație, imagini,/ cuvinte, iluzii, cărți, filme,/ cântece, drame, ode,/ minciuni, adevăruri, adevăruri?,/ fețe, tenuri…/ Restul e tăcere!” (Restul e tăcere). Avem a face cu un fapt mai puțin obișnuit în viața curentă a literelor. Cu debutul în poezie al unui cunoscut prozator și diriguitor de reviste septuagenar, meritând a atrage atenția.
Dumitru Augustin Doman, Zidul de ceață, Editura Limes, 2023