Există un testament oficial, din 30 august 2023, cu doar o lună înainte ca scriitorul să închidă ochii pentru totdeauna. Reținem din el că scriitorul, deși creștin ortodox activ, manifestă un soi de erezie canonică, rugând să fie înmormântat în mijlocul naturii, lângă „Lumânarea Recunoștinței”, bizarul monument păgân construit de el, la umbra copacilor și alături de Nistru. O alegere poetică, panteistă, păgână, mioritică, repetând cumva și gestul lui Lev Tolstoi. Iar pentru noaptea de priveghi, dintre toate bisericile, scriitorul a ales un templu păgân: Teatrul Național. Două alineate ale acestui testament fac bilanțul performanțelor literare. Rețin de aici un detaliu pe care îl constatam și la lectura cărții Despărţirea apelor (un „almanah epistolar”): epoca sa de glorie, certificată prin alegerea scrisorilor de admirație de la cititorii săi, se încheie înaintea prăbușirii URSS. Vorbim de epoca în care scriitorul, în termenii lui Ion Simuț, a făcut literatură evazivă și subversivă. Ultimii 30 de ani, însă, au dezamăgit. Epoca moldovenismului militant şi a pactizării cu comuniştii noi din Moldova nu se reflectă în carte. Vremurile noi au întristat și nedumerit cititorul, chiar dacă e vorba de anii libertății absolute (mai mult: anii când scriitorul însuși dicta demnitarilor de stat și instituțiilor culturale cum să procedeze).
Dar vreau să citim un alt testament literar, ultima sa carte de memorii Ginta latină explicând cumva și poziția civică din ultimii ani ai scriitorului evaziv și… taciturn. Liniile de subiect nu sunt prea multe: anii de ucenicie la cursurile superioare de literatură de la Institutul „Maxim Gorki” din Moscova; prietenia cu Igor Crețu, scriitorul și traducătorul, fiul unor intelectuali români de la Chișinău (tatăl său a fost și deputat în Parlamentul României); cunoștința cu viitoarea soție (episod familial promițător, incluzând și relația lui Druță cu fiicele, dar întrerupt subit); războiul ideologic-literar de la Chișinău, între scriitorii (comuniști) veniți din Regat și scriitorii (comuniști) veniți de peste Nistru (din URSS); rezistența „Gintei latine” în fața tăvălugului mediocrității și ideologiei ortodox-comuniste din Est.
Un amănunt pe care Druță îl află de la Igor Crețu e legat de editarea unui roman de-al lui Sadoveanu la Chișinău. Scriitorii români contemporani nu erau agreați de editurile din R.S.S. Moldovenească (ba s-o spunem direct: erau interziși), pentru a nu genera întrebări privind unitatea de limbă, cultură, istorie sau, mai rău: identitate națională. Dar după ce romanul „realist socialist” Mitrea Cocor este editat în limba rusă, ștabii ideologici din capitala imperiului poruncesc ca romanul să fie tradus în toate „republicile unionale”, adică: și la Chișinău. Fiind nevoie de o transliterare în alfabet rusesc, redactor responsabil pentru acest proces e numit Igor Crețu, fost ofițer al Armatei Române și excelent redactor de carte. Surpriza a venit de la comitetul central al comuniștilor moldoveni, care a cerut ca pe foaia de titlu să fie scris: „traducere din limba română”. Crețu se opune categoric: transliterare nu înseamnă traducere. Redactorul câștigă, devenind un fel de erou în lumea intelectualilor, iar istoria va circula ca anecdotă (o va cunoaște și Sadoveanu).
O poveste întreagă e despre căutarea unei gazde pentru Igor Crețu. Eforturile talentatului negociator Druță erau spulberate de intervențiile lui Crețu, mai ales, cu ironic-sarcastica autoprezentare: student „al așa-numitelor cursuri superioare de literatură”. Relativizarea asta suna ofensator, și negociatorul îi ține chiriașului ratat o lecție despre cum funcționează sistemul în URSS: „Stăteam pe bancă, obosiţi, şi ne gândeam ce facem mai departe.
– Măi Igor, zic eu cum nu se poate mai delicat. Nu ştiu dacă ai observat – cum rosteşti «aşa-zisele Cursuri superioare», totul se duce de râpă.
– De ce oare?
– Pentru că noi trăim în ţara mistificaţiilor. Aici totul este relativ. Miliţianul, pus să apere cetăţeanul de abuzuri, în realitate, nu-1 apără, ci îl urmăreşte. Un judecător care citeşte sever şi răspicat sentinţa nu înseamnă deloc că e o hotărâre a sa. Spaţiul locativ ce ţi se dă în proprietate pentru totdeauna, în realitate, rămâne proprietatea statului, de unde te poate goni oricând. Aici totul ce pretinde a fi una, poate însemna cu totul altceva. Omul sovietic, pentru a se descurca, trebuie să fie cu ochii în patru. Şi, când colo, vii tu peste el cu так называемые Высшие литературные курсы…”.
Căutarea apartamentului de închiriat e un bun pretext de excursie prin capitala rusă în anii 60 ai secolului trecut. Pornind de la o statuie a lui Gogol, memorialistul divulgă o intenție, mereu amânată, de a scrie un eseu despre enigmaticul scriitor rus, născut în Ucraina, care a diagnosticat mai bine decât alții maladiile societății rusești: „Poate voi reveni de-mi vor permite vârsta şi sănătatea. Unde mai pui că, acum, în toiul sângerosului război dintre Rusia şi Ucraina, a scrie despre Gogol s-ar putea numai fiind pe altă planetă. Cu siguranţă, după ce se vor linişti apele, istoria slavilor va fi rescrisă, inclusiv viaţa şi opera marelui scriitor Nikolai Vasilievici Gogol” (sublinierile îmi aparțin – mvc). Vorbind despre soarta incertă a eseului despre Gogol, memorialistul deschide o temă de actualitate. Adevărat, imediat o și închide, noi rămânând cu o primă și unică apreciere a războiului, în maniera evazivă a lui Druță: război sângeros, perspective dramatic distorsionate în relația dintre țările slave… și atât.
Cartea e un caleidoscop, descoperind, la fiecare rotire, câte o ipostază a Moscovei sau a Rusiei (un bun scenariu de film, aproape cehovian-gogolian: La Moscova, în căutarea unei gazde). Gazda care îi va accepta (în pofida ironiei lui Crețu privind „așa-zisele cursuri”) este încântată de… accentul lor latin. Mai târziu, această gazdă îi va face cunoștință lui Druță cu viitoarea sa soție. Caleidoscopul va scoate în lumină și părți dramatice și hidoase ale istoriei. Socrii lui Druță muriseră, ambii, în timpul războiului, într-un măcel admis de autoritățile sovietice pe frontul din Rjev-Viazma, trupele încercuite fiind părăsite la ordinul comandamentului suprem, pentru a da răgaz diviziilor proaspete din Siberia să vină în apărarea Moscovei, amenințată real de forțele Wehrmachtului.
Spre final, acțiunea se mută la Chișinău. Urmează seratele elitiste (cu ciulama de curcan servită la masă) din casa familiei Crețu, cu participarea compozitoarei Zlata Tcaci și a soțului ei, muzicologul Efim Tcaci, dar în absența părinților lui Igor, izolați de fiecare dată în altă cameră. O timidă încercare a lui Druță de a face cunoștință cu fostul deputat român a curmat vizitele. Reținem o atitudine malițioasă față de familia unor intelectuali retrași din viața publică și rezervați față de un scriitor „din popor”. Sfârșitul subit al seratelor mondene e anunțat mai mult decât sugestiv: „Curcanul e o pasăre scumpă, iar viața e grea”.
Episoadele încep cu câte un preludiu liric. Unul dintre ele (ne apropiem de final), care va divulga mai explicit decât altele atitudinea cetățeanului Ion Druță, „născut pe 3 septembrie 1928 în satul Horodiște din județul Soroca al României regale”, după cum se prezintă el în testamentul oficial, începe cu o mică baladă despre „bătrânul Nistru”, cele două maluri văzând lupte sângeroase și oști trecând de pe un mal pe altul. Urmează o precizare istorico-geopolitică (am zice noi, azi), care, în trecutul sovietic, ar fi echivalat cu o diversiune: „De la răsărit năvăleau sciții, goții, sarmații. Apoi hunii, cumanii, mongolii. Attila, Ginghis Han, Batu.” Introducerea asta anunță intrarea în una din temele vechi ale lui Druță: perpetua confruntare dintre scriitorii basarabeni, născuți în Regatul României și scriitorii transnistreni (născuți în Rusia). O luptă crâncenă pentru dominație în cadrul Uniunii Scriitorilor. Cei din stânga, numiți „șantiști”, erau convinși că ei au o bună – și corectă! – școală ideologică, iar regățenii, de regulă mult mai culți, ar fi avut în spate o experiență „burgheză”. Avantajul de a fi trăit până la „eliberarea Basarabiei” în țara sovietelor îi făcea pe transnistreni, cu toată literatura lor cvasiinexistentă, să pretindă la locuri de onoare în structurile US.
Într-un moment, problema e ca și cum rezolvată, doar că pretendentul din stânga Nistrului la postul de președinte al breslei scriitoricești, Ion Canna, are o mare lacună: n-are roman. Își scrie romanul (Dimineața pe Nistru), care e tradus imediat în limba rusă. Nimic nu îl mai putea opri în visul de mărire, dacă un cititor atent nu ar fi observat că multe pagini copiază pasaje întregi din romanul unui rus, Constantin Sedîh, Dauria. Plagiatul fiind deconspirat și criticat într-un pamflet publicat în Literaturnaia gazeta de la Moscova, oponentul e descalificat și basarabenii continuă să conducă uniunea scriitoricească.
În final, scriitura evoluează subit spre o istorie grotescă despre o adunare caricaturală a breslei scriitoricești de la Chișinău, în care trebuia decisă soarta Uniunii Scriitorilor, pornind de la performanțele literare obținute de o tabără sau alta: guelfii din Transnistria sau ghibelinii din Basarabia (recte: „șantiștii” și „regățenii”). Va câștiga „Ginta latină” (abia aici se developează semnificația titlului cărții) în fața veneticilor din Est. Povestea, realizată poetic-parabolic, ni-l readuce pe simbolistul din epoca lucrărilor dramatice, cu subtexte și aluzii. Nu știu de n-o fi cumva o secvență scrisă chiar în acele timpuri și scoasă la iveală acum. Dar în acest context, îmi amintesc de un amănunt absolut real din acea epocă (din acel an). Ion Druță este primul literat basarabean care a cerut, ferm și univoc, în 1965, de la tribuna Congresului III al Uniunii Scriitorilor din Moldova, revenirea la alfabetul românesc. Cuvântarea (am ascultat înregistrarea audio), spirituală, ironică, pamfletară pe alocuri, mi s-a părut un text mult mai convingător.
Avem în acest volum memorialistic un parcurs, sintetizat artistic de scriitorul însuși. Câteva accente și câteva detalii inedite din biografia scriitorului fac deliciul cărții. Rețin și focalizarea pe primele sale cărți, cu impact și rezonanță, ca o apreciere a acestei faze a CV-ului. Și, din nou, nimic despre prezent (mă refer la ultimii treizeci de ani!). Războiul Rusiei împotriva Ucrainei e pomenit pasager, dar nici în ceasul din urmă scriitorul nu manifestă o atitudine limpede și tranșantă.
Evadând cândva în metropola unui imperiu, pentru a-și salva ființa și opera (acolo, la Moscova, în anii unui regim totalitar, Druță a trimis la tipar cele mai curajoase scrieri ale sale), scriitorul își sfârșește destinul pământesc în centrul unui regim autoritar, fără posibilitatea de a-și expune punctul de vedere. Sistemul l-a îmblânzit și i-a scos în evidență ipostaza conformistă, fază dezonorantă, care i-a lipsit atunci când scria o operă cu impact, pendulând între evazionismul estetic și subversiunea civică. Epoca malignă a pactizării cu torționarii nu se reflectă în niciun fel în acest volum. Este și asta, cred eu, o reevaluare (discretă, cum îi e firea) a parcursului lui Druță în viață și literatură, văzut de autor. Gloria sa coincide cu gloria „Gintei latine” și se încheie cam pe la mijlocul deceniului șapte al secolului trecut.
Ion Druță, Ginta latină. Inedite. Proză memorialistică, Cartier, 2024