Literatura (dar mai ales poezia) este, la urma urmelor, o formă de confesiune semnificativă, marcată prin stil. Autorii (chiar când, în proză, narează despre alte persoane/ personaje) scriu, de fapt, despre ei. Omul, în general, greu se poate desprinde de sine, raza sa de înțelegere fiind condiționată de eu, nu în sens antropocentric, ci într-unul determinat istoric, cultural, geografic, social, afectiv. Prin incursiune metafizică, însă, poate fi depășit cercul nostru strâmt.
Cartea lui Gabriel Chifu, Despre petrecerea de sine și alte poezii (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2024), ilustrează ideea ființării, ca identificare de sine, ca locuire de sine și ca exteriorizare de sine, omul generic fiind alcătuit din succesiunea retrospectivă a ipostazelor sale existențiale, diseminate, devenite ireale sau, dimpotrivă, pregnante: „Îmi încordez privirea/ și mă uit cu luare aminte înapoi, până departe./ Zăresc înșirate pe marginea drumului/ căzute trupuri de-ale mele,/ din care eu am ieșit.// Unele arată ca niște case dărăpănate./ Altele sunt înecate în lacrimi./ De unele mă rușinez, pe bună dreptate./ În unele însă inima încă bate cu putere.” (Trupuri de-ale mele înșirate pe marginea drumului). O astfel de lirică este, în proiectul ei, una sapiențială, de evaluare, de extragere a unor certitudini, încercând să stabilească parametri ai unei inefabilități care este viața, confirmări ale trecerii insidioase a timpului. Cu ce rămânem?, Care este înțelesul? ar fi întrebările la care poetul caută răspuns. Uimirea acestuia, paroxistică, paradoxală, este dată de „petrecerea” timpului, ca trecere inexorabilă, pe de o parte, și ca jubilare.
Alegoria, vorbirea cu schepsis, semnificația disimulată (în simboluri) ar constitui instrumentele stilistice de bază. Recurgând la o imagine opusă celei statornicite, conotând efortul zadarnic, sisific, viața sa „a fost o piatră desprinsă din munte/ care se rostogolește pe povârniș/ de pe piscul amețitor de înalt”, cumulând însă, în acest parcurs, întreaga lume: „Și nu știu cum se făcea/ că pielea corpului meu/ se întinsese peste fire/ și tot ce fusese în afară, deodată/ devenise lăuntric./ Ploua înlăuntrul meu,/ creștea iarba înlăuntrul meu,/ iar pe cer, seara,/ treceau nori ori sclipeau stele/ tot înlăuntrul meu.” (Apoi viața mea). În alt loc, destinația finală a existenței ar fi una transcendentă: „acum înotăm printr-un râu vertical,/ de neînțeles, fără mal,/ care curge în sus, care duce la cer/ unde cele ce sunt nu mai pier.” (Acum înotăm printr-un râu vertical).
Filmul cărții este reconstituit în memorie, alcătuit din anamneze. Iubirea, reiterată de-a lungul cărții, pare reperul stabil, evocându-se întâlnirea astrală a femeii „neomenesc-desăvârșită”, irealitatea și evanescența acesteia („Tu, corpul meu/ din afara mea”): „Există asemenea minuni, omenești,/ ca povestea asta./ Iar uneori ne e dat să le trăim/ așa cum am găsi un smarald în colbul trist/ prin care pășim.” (Poem de iubire). Această revelație este contracarată de sentimentul unei continue alterități: „eu sunt altul decât îmi propun să fiu./ Altul decât mă cred. Altul decât mă descriu./ Altul decât mă văd în oglindă.” (Altul). Ca urmare, lumea, viața sunt iluzorii, sistemele de referință sunt ranversabile, interferează (materia și ideile, efemerul și eternul, timpul și încremenirea, adevărul și amăgirea, identitatea și anonimatul, trecutul și prezentul etc.), toate incluse într-o atmosferă magică, indescifrabilă. Viața este reprezentată ca drum fără noimă, fără reguli: „se întâmplă să înaintezi/ pe drumul epic, cu meandre, ci la capăt/ chiar ajungi la locul acela/ de unde începe golul cel mare, tiranicul nimic.// Tot aici: șubrezit, într-o zi, urci târâș-grăpiș,/ pe străduțele sinuoase, tăcute/ și-ntr-un târziu te trezești întinerit,/ copilărit, ca prin farmec.” (Oraș de munte iluzoriu cu străzi șerpuitoare). Capătul drumului este o mare specială, cu „apa strălimpede”, „Și-am să înot departe, pân-am să uit de mine,/ iar întristările acelea ce-mi prigonesc cugetul,/ grele ca pietrele de moară,/ s-or face deodată ușoare/ că n-am să le mai simt.” (Ultimul țărm, ultima zi. Varianta II). Momentul de cumpănă se poate constitui și într-un fel de tabula rasa, ca o ștergere progresivă a realității personale, „până când foaia rămâne complet albă” (Foaie complet albă). Între viziunile escatologice, apare și cea a unei călătorii de neoprit către o entitate de nespus, „întipărită ca poveste/ într-o carte vie,/ care atunci se scria și atunci se citea,/ pagină după pagină, cu pasiune.” (Călătoria fantastică).
O serie de poeme, notate Stări, sunt meditații calme inspirate de anumite circumstanțe: în apropierea Muntelui Athos, pe insula Ammouliani, obosit, dezolat, secătuit, scriitorul își declină posibilitatea de a descifra frânturile de cuvinte căzute de sus („cine știe să refacă propoziția”?) (Stare. Dezolare la Marea Egee, pe Brațul Athos), sau își exprimă bucuria de a contempla cerul și marea, părți care „trebuie să fie/ ceea ce este vizibil/ din corpul celui fără de sfârșit,/ care a întocmit totul.” (Stare. Bucurie la Marea Egee, pe Brațul Athos).
Poezia (ca realitate de sine) se constituie treptat în biografia și habitatul autorului, absorbind condiția acestuia de identitate. De altfel, acesta suferă o metamorfoză transfiguratoare, un fel de proces de transsubstanțiere, preschimbându-se din „trup de pământ” în „trup de cuvinte”: „Iar când scrierea e gata, și eu sunt împlinit,/ parcă aș fi devenit inexplicabil o făptură atât de amplă/ încât pot să fiu oriunde și oricum, dintr-odată.// Cine mi-a dat viața asta a doua, verbală,/ care încet-încet și fără întoarcere înlocuiește în mine/ trăirea dintâi, naturală?” (Trăirea dintâi și viața a doua). „Trupul de pământ” și tot ceea ce ține de istoriile acestuia sunt predispuse devorării de monstrul „insațiabil și de neînvins/ pe nume Uitare” (Elegie), de întunericul de nepătruns. Însă nu tristețea este starea acestor poeme, ci constatarea unui fapt de la sine înțeles, împăcarea cu sine, așteptarea unei neabătute făgăduințe, pentru că moartea fiecărui om este momentul rememorării faptelor și trăirilor sale (amintindu-ne, aici, de poemul lui Rilke, „Dă, doamne, fiecărui a sa moarte,/ cea ce se iscă din viaţa-n care/ de sens, iubire, chin avut-a parte”, trad. Maria Banuș).
Cartea lui Gabriel Chifu, unitară, de o mare densitate, sintetizând temele sale majore, stăpânind impecabil arta construcției, creând perfect tabloul viu al fiecărui poem, ar fi, peste timp (în condiții de actualizare, de personalizare ideatică, stilistică), un fel de Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea, sau giudeţul sufletului cu trupul, reprezentând un dramatic, dar olimpian monolog despre viață, despre moarte, despre raportarea la divin, despre convertirea trăirii în poezie. Se desprinde o atitudine sapiențială, aparent indefinită, sugerând însă prezența proniei: „Dacă ai fi întrebat cu ce te ocupi,/ ai răspunde fără să clipești:/ cauți să te înveți cu lumea,/ încerci să traduci tot ce ți se întâmplă/ într-o limbă de unică folosință,/ a sufletului tău.// Speri, în cele din urmă, să te deprinzi cu viața/ care-și îngână netulburată/ melodiile indescifrabile, amăgitoare și crude.// […] // O furtună va veni și va spulbera tot. / Vei fi un pandantiv atârnând la gâtul/ unei făpturi care pășește în gol/ și are trup de fum.” (Ocupația ta).
Prin poetica, prin stilistica sa, Gabriel Chifu este un singular, iese din formalizanta taxonomie a istoriei literare actuale, nefiind încadrabil (definitiv) nici în formula neomodernistă, nici în cea postmodernistă. Rafinamentul, atenția acordată construcției, o plastică și o caligrafie a ideilor, o ritualizare a acestora, tonul major, culturalitatea și sapiențialitatea, aspectul metafizic îl apropie, mai degrabă, de poezia clujeană din jurul „Echinoxului”. Pe de altă parte, lirica sa este dinamică, tratând coincidentia oppositorum cu o înțelegere superior ludică, dar și ca pe o formă de escaladare a sacrului, este adesea ancorată în cotidian, reflectă o deschidere afectivă, dezvoltă un imaginar prodigios. În orchestra congenerilor, Gabriel Chifu ocupă un loc bine marcat prin autenticitate, prin valoare, prin amprenta personală. În privința volumului Despre petrecerea de sine și alte poezii, îl consider cel mai reprezentativ dintre cele scrise de autor până acum, precum și una dintre cele mai importante cărți apărute în literatura noastră în ultimele decenii.
Gabriel Chifu, Despre petrecerea de sine și alte poezii,
Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2024