lecturi fidele
GABRIELA CHEAPTANARU

SHAKESPEARE, UN ISTORIC AL PARADOXULUI

Articol publicat în ediția 9/2024

„Regele a murit! Trăiască regele!” – un paradox al eternității regelui supus și el, până la urmă, morții fizice. Dar este Regele cu adevărat Unsul lui Dumnezeu, părtaș întru eternitate cu El, dacă nu își îndeplinește misiunea politică și spirituală? Aceasta este marea întrebare adresată de Adrian Papahagi în noul volum din seria „Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi”, ce continuă cu analize dedicate Regelui Ioan și lui Richard al II-lea (Polirom, 2024). Profesorul clujean face o incursiune în istoria Angliei văzută prin ochii lui Shakespeare, îndreptându-și atenția asupra a doi monarhi ce au rămas în istorie prin ineficiența lor: Ioan I, zis și Fără-de-Țară, și Richard al II-lea. Această dilemă, a regelui legitim, dar nedemn să fie rege, pătrunde adânc în epoca medievală și renascentistă, după cum ne arată Adrian Papahagi. Pentru oamenii acestor epoci, monarhul era garantul echilibrului, al conexiunii cu divinitatea și purtătorul eternității. Această perspectivă contrastează în mod evident cu statutul simbolic al monarhiei constituționale de astăzi, o instituție tot mai mult secularizată, desprinsă de teologia politică din Renaștere și Evul Mediu. Ca atare, piesele istorice ale lui Shakespeare ar părea că se situează ambiguu între cele două paradigme sus-amintite. Ambiguitatea se adâncește mai ales în cazul regilor slabi, ineficienți ori tiranici, ce încalcă principiile creștine și buna guvernare. Adrian Papahagi realizează o importantă meditație asupra regalității în Renaștere, luând în considerare varii perspective din epocă asupra monarhiei. Lectura volumului duce la întâlnirea cu o instituție reprezentativă, încapsulând stabilitatea tradiției engleze, dar adesea supusă schimbărilor și revoluțiilor neașteptate ale istoriei. Discuția pe marginea pieselor are un pronunțat caracter filosofic și istoric, ba chiar și teologic, dată fiind sacralitatea atribuită monarhiei în Renaștere și Evul Mediu.

Regele Ioan deschide dezbaterea despre legitimitate, regalitate și responsabilitate. Adrian Papahagi aduce clarificări valoroase asupra contextului istoric al domniei tumultuoase a Regelui Ioan, care a pierdut Ducatul Normandiei, alături de alte teritorii franceze. Monarhul a rămas în istorie prin semnarea celebrei Magna Carta. Profesorul ne atrage atenția că, în ciuda celebrării acestui document drept un act proto-democratic, acesta avea o cu totul altă însemnătate în Evul Mediu, pecetluind înfrângerea regelui. De altfel, Adrian Papahagi ne amintește faptul că Shakespeare omite acest episod istoric din țesătura piesei, pentru a avea posibilitatea de a făuri un personaj marcat de ambiguitate morală și psihologică în persoana regelui. Esențializând în mod foarte pertinent, Adrian Papahagi îl vede pe Regele Ioan între glorie și lașitate, între dreptate și putere, între responsabilitate și oportunism. Probabil cea mai complexă problemă discutată pe marginea acestei piese este relația dintre oportunism și succesul politic. Adrian Papahagi face referire la gânditori din Renaștere precum Machiavelli și Erasmus pentru a adânci dilema morală referitoare la ambițiile Regelui Ioan. Probabil singurul personaj ce reunește paradoxal viclenia și loialitatea, interesul personal și integritatea morală, printr-un comportament tributar ambilor gânditori renascentiști menționați, este Bastardul, în viziunea lui Adrian Papahagi. Această perspectivă multi-dimensională, ce încorporează contrarii ideologice cu privire la menirea unui principe, este întru-totul admirabilă, deoarece caută să nuanțeze personajele negative, îndepărtându-se de absolutul moral, fără însă a îmbrățișa un relativism absurd. Bastardul este singurul care păstrează valorile tradiționale în piesă – iubirea de țară și spiritul de sacrificiu, după cum bine observă autorul. Animozitățile personale ale lui Faulconbridge față de rege pălesc în contextul datoriei supraindividuale. Adrian Papahagi vede în rege agentul răului, al trădării familiale prin uciderea prințului Arthur, pe când Bastardul „se dovedește moștenitorul legitim al inimii de leu” (p. 101) a lui Richard I. Shakespeare atribuie onorabilitate celor mai neașteptate personaje, iar o analiză precum cea din volumul de față este indispensabilă pentru cititorul interesat de „abilitatea negativă” a lui Shakespeare, cum numește John Keats predilecția lui Shakespeare pentru ambiguitate. Prin interpretarea lui Adrian Papahagi, descoperim un Shakespeare-istoric puțin preocupat de adevărul istoric conjunctural și, în schimb, animat de modul în care evenimentele zguduitoare ale istoriei își lasă amprenta, moral și psihologic, asupra unor destine individuale și colective, fie că vorbim de regi, baroni trădători, sau bastarzi.

Lucrurile se complică în Richard al II-lea, dar analiza își păstrează întru totul vitalitatea. Protagonistul acestei piese istorice a fost criticat în trecut pentru artificialitatea sa, pentru modul în care a „jucat” actoricește rolul unui rege uzurpat. Prin contrast, Adrian Papahagi adoptă o perspectivă mai convingătoare, susținând că regele „trăiește drama detronării împreună cu oroarea desacralizării” (p. 110). Pentru el, Richard al II-lea este un Hamlet avant la lettre, cel mai pregnant personaj tragic al lui Shakespeare la acel moment al carierei sale. Cum era de așteptat, Adrian Papahagi își începe discuția făcând referire la conceptul „celor două trupuri ale regelui” – cel natural, perisabil și cel politic și etern, purtând amprenta divinității ce îl legitimează. Astfel de observații sunt importante mai ales în ziua de astăzi, când monarhia însăși este supusă unui proces de secularizare în multe state în care aceasta încă funcționează. Dilema regelui este atent urmărită de autor, care observă cum criticii văd în Richard un tiran și o victimă deopotrivă. Adrian Papahagi este însă de părere că Shakespeare, deși problematizează artistic legitimitatea regelui, este de fapt un regalist desăvârșit, ce se opune uzurpării, chestionând moralitatea regelui și a uzurpatorului deopotrivă. În analiza sa, el face adesea referire și la alte piese din componența celor două tetralogii scrise de Shakespeare, iar acest lucru conferă coeziune și continuitate interpretării. Adrian Papahagi stăruie asupra faptului că natura poetică a regelui îl apropie de simpatiile cititorilor și spectatorilor, subliniind totodată și relația dintre înclinațiile teatrale ale personajului și contribuția pe care „tiranul” Richard al II-a a avut-o, istoric, în dezvoltarea artelor în timpul domniei sale. Pentru Richard al II-lea, monarhia este poezie. Adrian Papahagi pune în lumină poeticitatea regelui și spiritul său artistic prin glose ce reflectă farmecul incontestabil al limbajului shakespearian, dezvăluind totodată ingeniozitatea și rafinamentul exegezei. Atât în teatru, cât și în viața de zi cu zi ce însumează, până la urmă, istoria, nimic nu este ceea ce pare. După cum ne amintește autorul, monarhia, asemenea vieții și morții, presupune un dram de mister, cu care Richard al II-lea se confruntă din plin atunci când este forțat să renunțe la simbolurile regalității.

Noul volum din Seria „Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi” va fi o delectare atât pentru iubitorii teatrului, cât și pentru cei care doresc să afle mai multe despre istoria poporului englez, așa cum o filtrează Shakespeare. Cartea dispune de numeroase scheme explicative, ce clarifică aspectele dinastice, cât și de trimiteri la hărți și manuscrise ce contribuie la imersiunea lectorului în universul ficțional și istoric. Pe lângă analiza tematică, autorul realizează de asemenea o comparație între traducerile românești ale celor două piese existente la momentul de față, propunând variante de traducere ori interpretări critice utile atât cititorilor lui Shakespeare, cât și celor care îi joacă sau îi pun opera în scenă. Ca întotdeauna, analiza ideilor este dublată de o analiză stilistică asupra celor mai impresionante pasaje din piese, în original, într-un excepțional exercițiu filologic. Acest lucru confirmă încă o dată faptul că Shakespeare este nu doar un filosof subtil, ci și un adevărat „meșteșugar” al unei limbi în continuă formare. Astfel, volumul Regele Ioan. Richard al II-lea se adresează atât angliștilor, cât și publicului românesc care se întâlnește pentru prima dată cu opera lui Shakespeare în original ori în traducere. Aspectele mai complicate referitoare la ritualistica regalității sunt explicitate prin corelare cu evenimente recente, precum încoronarea Regelui Charles al III-lea. Deși tematica volumului este extrem de complexă, luciditatea analizei și pasiunea pentru Shakespeare, ce transpar din paginile cărții, oferă cititorului impresia că este martor, alături de Richard al II-lea sau Regele Ioan, la marile și micile înfrângeri ale istoriei.

 

Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi.
Regele Ioan. Richard al II-lea
,

Editura Polirom, 2024