ROMÂNIA LITERARĂ 31 / 2024
Din 26 iulie. La Eseu, Irina Petraș, „Lumea limbii române”: Limba pe care o vorbim, în care creștem (limba maternă) influențează viziunea asupra lumii, că diferențele dintre diferitele limbi se oglindesc în felul în care e înțeleasă lumea. Limba setează mintea și felul în care percepe aceasta lumea și legăturile dintre lucruri. Limba ta organizează lumea, îi conferă logică și sens… De la bănuiala (întărită controversat de o uriașă bibliografie) că, între limba pe care o vorbești, limba maternă, și modul în care privești lumea și te situezi vizavi de ea cu trăsături unice și inconfundabile, există, indiscutabil, o subtilă, surprinzătoare legătură, am ajuns la aproape-certitudinea că noi, românii, suntem așa cum suntem și fiindcă vorbim românește… Limba română e una dintre cele mai sexuate limbi ale lumii. În limba română, toate lucrurile acestei lumi sunt ori el, ori ea. Ele atrag în jurul lor contexte strict și dezinvolt sexualizate. Lucrurile cele mai importante pentru om și pentru existența sa în lume sunt exprimate de limba română cu substantive feminine. Un rol considerabil îl au în accentuarea acestei trăsături infinitivele lungi, care păstrează în ele neastâmpărul verbului, dar s-au așezat deja în tihna substantivului. Femininele au o greutate indiscutabilă, ele sunt apa vieții verbalizate. Dar și rolul ambigenului în descrierea lumii românești este uimitor. Prin el, omul românesc, femeie sau bărbat, are (ar putea avea) acces la echilibru și unitate. Cele două fețe ale ambigenului nu se neutralizează, ci se potențează. Românul se exprimă pe sine în calmul, în seninătatea femininelor, cu înțelegere, îngăduință, largă compasiune, trudă și durere, cu răbdare și rezistență, gata să-și orânduiască resemnat puținul. E înzestrat cu finețe de spirit, cu vibrare la zvonurile lumii și ale naturii. Cu ambigenele ce-i intră în descrierea de sine, se descoperă hărțuit într-o bogată nestare, în voia vânturilor și a valurilor, în voia dorurilor, între cer și pământ. Lucrarea și aleanul îi sunt deopotrivă definitorii. Se lasă furat de amândouă. Raritatea masculinelor îl descrie ca neînzestrat cu tenacitate aspră, cu neîndurarea celui ce-și urmează neabătut țelul. Nu gândește și nu lucrează în perspectivă lungă (Constantin Rădulescu-Motru). Viața sa se petrece în arderi iuți, în fulgerări de voință și căderi în lene și contemplație. El știe că în durata lungă a istoriei durarea sa e asigurată. La Cronica literară, Răzvan Voncu: E de remarcat rolul pe care măsura și gustul critic îl joacă și aici: nu metoda este cea privilegiată, ci analiza textului literar, analiză din care se alimentează sinteza. Mihai Zamfir nu este un ideolog literar, ci un critic. Unul de mare finețe și echilibru interpretativ, niciodată dispus să se piardă în teorii absconse sau în analize dogmatice, în care literatura să devină un simplu pretext pentru metodă. În mâna sa, stilistica diacronică este o floretă sensibilă, nu un paloș ideologic. În altă pagină, Angelo Mitchievici, „Blaga redescoperit”: Din inventarul realizat de Marta Petreu extrag câteva considerații: Blaga disociază stilul de estetică, recuperând în noțiunea de stil elemente extraestetice, filosofia stilului ține de un domeniu mai larg, filosofia culturii, stilul este determinat de o „năzuință formativă“, „valoarea sufletească imperativă“ într-un anumit moment istoric. În sumar (selectiv): Ioana Diaconescu, Al. Călinescu, Mircea Mihăieș, Vasile Spiridon, Toma Pavel, Ioana Ieronim, Horia Gârbea, Gh. Glodeanu, Carmen Brăgaru, Ioan Holban, Eugen Pavel, N. Tzone, Ștefan Mitroi, Dumitru Ion Dincă, Adrian Lesenciuc.
APOSTROF 7 / 2024
La ancheta „De ce (mai) scrieți?”, răspund – 1) George Vulturescu: Nu un „act de narcisism“ este scrisul meu, ci un act de autoapărare, o luptă-pe-lumină cu fantomele spaimelor mele… „Postumitate“, „notorietate“, „gustul publicului“ au alt înţeles pentru mine: aici, în Nordul meu, în provincie unde trăiesc, fac cultură şi scriu… Aici eşti obişnuit cu o altă temporalitate decât aceea a marilor oraşe unde viaţa literară este determinată de grupări canonizate după apartenenţa la „grupul X“, după „lista“ redacţiei Y… Aici ţi-au crescut, de mult, solzii singurătăţii: nu mai pot muşca din tine îngrijorările tribale ale decernării unor premii sau ale lipsei de reacţie din partea unor critici cu care n-ai fost coleg la căminul studenţesc din Z… 2) Adrian Lesenciuc: Există, cred, mult mai mult narcisism în literatură decât generozitate. Altfel nu ar exista această goană nebună după un fel de recunoaştere, pe care nu o pot lua în considerare: premiile literare… E o dispută incorectă pe premii, pe locul în istorii literare şi în manuale – în ciuda faptului că manualele şcolare au devenit anacronice –, pe diferite forme de canonizare in situ, în care nu cred. Nu resping ideea de canon literar, ci, din contră. Dar nu cred în canonizarea din timpul vieţii. Dacă nu ar exista narcisismul scriitorilor, probabil că spiritul critic ar ajuta literatura să se elibereze de lest şi să îşi ia zborul… Reprezentăm, în continuare, o literatură care cultivă enorm de multă poezie şi care propune numeroase premii naţionale de poezie (mult mai multe decât în Occident) în comparaţie cu cele din proză, o literatură care premiază doar opera omnia şi opus primum… 3) Gellu Dorian: Un aspect ţine de federalizarea literaturii române contemporane, alcătuită acum din grupări care se resping, se ignoră, se împing la margine, încât dau aspectul unei literaturi fără direcţie, fără scop. Acestea duc până la urmă la rezultatul final, cel de marginalizare a literaturii române în spaţiul larg al literaturilor lumii. Şi literatura română, luată pe individualităţi, este una care are ce arăta lumii. Însă şi aşa, acolo ajung din ce în ce mai puţini scriitori, ori scriitori care au o tenacitate de tip oportunist, încât, din păcate, tot la margine ne aflăm, când e să se facă o analiză la zi a acesteia. Acest aspect este descurajant, dar pentru un scriitor care crede în destinul său, pe bune, nu că aşa ar fi tendinţa generală, nu se lasă demoralizat de acest „val aluvionar al marginalizării literaturii române“. Ce e de făcut? Nimic. Ce e uscat, aşa cum se ştie, cade de la sine. În sumar (selectiv): Marta Petreu, N. Coande, Ion Hirghiduș, Iulian Boldea, Ștefan Melancu, Ion Pop, Simona-Grazia Dima, Ion Bogdan Lefter, Vladimir Tismăneanu, Mircea Moț, C. Cubleșan, Cristian Vasile, Al. Jurcan.
TOMISUL CULTURAL 49 / iulie 2024
Ovidiu Genaru, „Poeme”: Nu te mira că sunt un rest din seria bio-rezistentă / a șaizeciștilor / Să fi rămas doar vreo două-trei exemplare / modificate liric / îngăduite de Dumnezeu până când? până unde? (N-am fost cel ales)… Acum când urc în drumul meu anevoios spre 90 / Vreau să mă las plâns de mine însumi / cum tu m-ai sfătuit Măicuță Soartă / Să plâng / cu plânsul meu neauzit de voi și nevăzut / fiindcă rămân singur și pe toți vă pierd / și tare îmi va fi urât acolo / și tare îmi va fi milă de voi (Bună seara). În altă pagină, Constantin Călin, „Iarăși Bacovia”: „Modernismul” a fost declarat, nu o dată, de-a lungul secolului trecut, „bolnav”. Desigur, e un diagnostic pus în situații polemice. N-am de gând să le evoc. Aci, mă limitez numai la o întrebare: când și de ce literatura pare „bolnavă”? Înainte de a răspunde, aș observa că adesea pare așa când funcționează, nu când e în criză; când se scrie mult, nu când editurile stagnează. Răspunsul simplu e că pare „bolnavă” când nu merge în același pas cu societatea, când se abate de la temele pe care aceasta le consideră majore, esențiale. În atari momente, din medic, ea devine pacient, unul dificil, „lipsit cu desăvârșire de orientare”, periculos. Periculos, pentru că nu se aliniază, nu ține seama de comenzi, de indicații, de sfaturi, contaminând, „dezagregând” prin atitudinea sa. Starea lui – susțin unii din cei ce-l examinează – reflectă o mulțime de păcate, cel mai grav fiind acela că privește condescendent ori chiar exaltă „răul”. Literatura (evident cea modernistă) va fi deci asociată cu „urâtele moravuri ale vremii”, învinovățită de „tulburarea minților”, de „anarhism”, denigrări și calomnii aruncate din tabăra tradiționaliștilor, pe care „media contemporanilor” le crede. Reacțiile față de ea nu se opresc la asemenea imputări. Astfel, dacă pentru însănătoșire omului bolnav i se acordă diverse îngrijiri, pentru însănătoșirea „literaturii bolnave” recomandate sunt doar boicotarea și suprimarea ei… Pe Bacovia (contemporanii mai mult) ne-am obișnuit să-l compătimim. Un om izolat, cu o poziție socială sub meritele lui intelectuale și sociale, care, dacă nu e sărac, o duce totuși la limita de jos a decenței. Interesant, el însuși s-a complăcut în această figură. N-a aprobat-o deschis, dar nici n-a protestat vreodată împotriva ei. Și nu doar pentru că n-a avut energia s-o facă. Ea era pe cât de umilitoare, pe atât de consolatoare. Desigur, era umilitor să admită că e sub cei egali ca pregătire, coborât la rolul de șomer, de marginal. În schimb, ea îl consola prin faptul că motivul principal al suferinței sale (suferință care are ceva comun cu martiriul) era o idee: atașamentul la categoria „poeților blestemați”. În umilința sa nu e, așadar, numai slăbiciune, ci și încăpățânare. În sumar (selectiv): Ileana Mălăncioiu, I. Cocora, Ștefan Bănulescu, Kocsis Francisko, Eugen Uricaru, I. Pop, Marko Bela, Cristian Livescu, N. Sava, Traian Ștef, Andrei Marga, Marcel Mureșeanu, Doina Popa.
DISCOBOLUL 4-5-6 / 2024
Anca Sârghie, „Popasurile lui Constantin Noica la Paris”: După stingerea lui Constantin Noica în 1987, tulburat sufletește, Emil Cioran simte nevoia să facă un Scurt portret al lui Dinu Noica, unul în care răzbate obida neconcordanțelor ideatice dintre ei. Cităm din finalul textului: „Mi se va reproșa, fără îndoială, că sunt nedrept, că fac prea mult caz de contradicțiile și de subtilitățile sale aiuritoare. Dar toate acestea erau învăluite într-un farmec fără seamăn. Erai măgulit să faci parte dintre cei apropiați lui, să poți stărui îndelung asupra paradoxurilor și a observațiilor lui fin-pătrunzătoare, care îi făceau praf pe contemporanii noștri cu cea mai neîndurătoare delicatețe. Cine era el, în definitiv, ca să ne creadă niște ratați, fără să își dea seama că avea, la rându-i, această șansă, această aureolă negativă a unui popor întreg”. În alte pagini, Radu Ciobanu, „Efemeride de tinerețe” (1974): Tudor George-Ahoe îl înjură ordinar pe Anghel, în plin restaurant al Casei Scriitorilor, pentru că Anghel a luat premiul pe care-l aștepta el. Și Puiu Cotruș îmi spune că acel loc e populat de personaje care par niște suflete condamnate să ispășească într-una din bolgiile lui Dante: se urmăresc, se suspectează, se pontează (cine cu cine stă la masă, cu cine e prieten, pe cine sapă…), se înjură de la o masă la alta, beau până-și pierd „uzul rațiunii”, elucubrează. Ai fost vreodată acolo?, mă întreabă el în încheiere. Nu, n-am fost niciodată. Nici el n-a fost decât o dată și s-a lecuit. Mă invidiază că n-am fost nici măcar o dată, pentru că așa mai pot păstra niște iluzii. Dar el nu știe că eu – fără să fi vizitat restaurantul Uniunii – nu mai păstrez despre viața literară nici o iluzie… E un teritoriu din care nu te poți întoarce decât troienit de o imensă lehamite. Marasm. Singura salvare e să rămâi singur. În sumar (selectiv): Mircea Stâncel, Ion Buzași, Gh. Grigurcu, Ion Pop, N. Oprea, Iulian Boldea, Ovidiu Pecican, Al. Cistelecan, Lucian Scurtu, Marcel Vișa, M. Barbu, Mircea Bârsilă, Cornel Nistea, C. Cubleșan, Radu Andriescu, Florin Toma, Mircea Popa, C. Stancu.
NEUMA 5-6 / 2024
Număr apărut în iulie. Gheorghe Grigurcu, la Jurnal: 1) „1989 e poate mai important decât, în orice caz, 1859. Și neunite, Principatele erau totuși unite, peste sorbirea Milcovului, prin limbă, cultură, aspirații și prin aceeași viziune românească a lumii. 1989 e poate tot atât de important ca 1918. Atunci ne-am întregit hotarele, acum e momentul să ne întregim rostul, identitatea morală de popor eliberat de comunism. Poate că nu suntem conștienți, cu toții, că totalitarismul comunist înseamnă, de fapt, cea mai grea încercare istorică la care am fost supuși de la întemeiere până acum. Singura năvălire barbară care n-a trecut peste noi (ca celelalte, de manual istoric), ci s-a statornicit luându-ne totul (casa, masa, dar mai ales sufletul). O năvălire sui-generis, născătoare și de năvălitori interni, care prelungeau o ocupație din afară printr-una neaoșă, legitimând astfel aparențele seismului istoric” (Virgil Ierunca); 2) Eziți a-ți reciti propriile texte mai vechi. Din teama de-a nu te mai recunoaște în ele sau din dorința de-a ocoli trecutul ce emană din spațiul lor, ca și cum ai da o raită printr-un cimitir? 3) Senectute. Totuși un progres, de fapt cel mai important. Te simți tot mai dependent nu de tine însuți, ci de Dumnezeu. În altă pagină, Simona-Grazia Dima, „Genurile literare afine”: Preponderența socială a unor genuri și specii literare într-un anume context temporal se datorează caracterului fluid al mentalităților, în strânsă legătură cu fluctuațiile istoriei. La ora aceasta în prim-plan mi se pare că stau cărțile de nonficțiune (o categorie amplă, conținând, între multe altele, biografii ori jurnale ale unor personalități), urmate de proza de anticipație și de roman. Sunt privilegiate genurile și speciile care dau senzația de ancorare în realitatea palpabilă, un simptom al virajului înspre un materialism accentuat, odată cu izgonirea treptată din viață a elementului contemplativ, a acelei gratuități a existenței căreia îi datorăm cea mai frumoasă și mai umană parte a ei… După cum s-a mai spus, traversăm o eră de relativă derută spirituală, preferabilă totuși uneia a terorii religioase, iar literatura deținătoare de popularitate, uneori chiar și cea bine cotată, reflectă fidel situația. Publicul conține, pe lângă segmentul lectorilor avizați, o fracțiune isterizată, pradă unei viziuni ontologice subțiri și amatoristice, unei adicții față de neguros și imprecis… Voi pleda întotdeauna pentru deschiderea spre lirism și cred că intelectualii opaci la poezie suferă de un soi de infirmitate. O serioasă dezamăgire mi-a produs Adrian Marino cu afirmațiile sale superior condescendente la adresa genului liric. Vorbea ca un novice, nu ca un literat. Nu e de mirare că volumul său postum conține atâta venin și destule izbucniri nedrepte la adresa multor confrați. Dacă ar fi îndrăgit poezia, ar fi fost, cred, mai deschis și mai iubitor în genere. Un astfel de contraexemplu îmi servește doar la o mai exactă înțelegere a ceea ce consider peren și roditor în poezie, motiv al supraviețuirii ei inclusiv în societatea actuală: exercițiul de imaginație și de flexibilitate propriu unui mod de viață îmbrățișat cu toată ființa, iar nu unui tabiet birocratic practicat în scop demonstrativ. În sumar (selectiv): Andrea H. Hedeș, Horia Gârbea, Ion Cristofor, Răzvan Voncu, Gh. Glodeanu, M. Barbu, Liviu Capșa, Iulian Băicuș, Gelu Negrea, Lucia Verona, Flavia Adam, Sonia Elvireanu, Ana Dobre, Evelyne Croitoru, Sandu Frunză, Ion Cocora.
ALGORITM LITERAR 1-2 / 2024
Trimestrial, apare sub egida Uniunii Scriitorilor de 15 ani la Călan. Silviu Guga, la Editorial: Sunt un adevărat colecționar de autografe, am peste 400 de cărți cu autografe de la autorii lor; cu unele m-am lăudat și pe unele le-am făcut publice. Cum să nu te fălești cu autografele primite de la Marin Preda, Fănuș Neagu, Nichita Stănescu, Ștefan Aug. Doinaș, Mircea Ivănescu, Marin Sorescu, Emil Brumaru sau Monica Lovinescu, Ion Negoițescu, Matei Călinescu, Lucian Raicu, Romulus Rusan, Nicolae Manolescu! Și-am amintit doar câteva nume ale celor plecați să dea autografe într-o altă lume. În alte pagini, Ștefan Borbely, „Obârșia lucrurilor”: Îmi amintesc, de pildă, că am plănuit ani de-a rândul, împreună cu un prieten (cel mai bun de atunci, plecat între timp în America, unde i s-a pierdut urma), o drumeție în amonte, pe firul râului care traversa orașul meu natal, fără să o fi realizat vreodată. Ne interesa firul de apă al Berivoiului (așa se numea râul pe care îl traversam zilnic pentru a ajunge la școală) fiindcă vroiam să-i identificăm izvorul. Locul din care se trage ceva m-a fascinat dintotdeauna, sentimentul aflându-se, și azi, în subconștientul mecanismelor de regresie culturală cu care lucrez. Să mergi înapoi în timp pe firul unui lucru sau al unui om, să înțelegi obârșia a ceva și să faci, ulterior, conexiunile interpretative care se impun a constituit dintotdeauna fundamentul experienței mele intelectuale, debușeul reprezentându-l, desigur, preocuparea pentru ritualistică și universul de credințe al comunităților arhaice… Viața intelectului îi rezervă practicantului ei diferite cuantumuri de frustrări și de nefericire, în funcție de domeniul de implicare pe care și l-a ales. Dedicându-i-se politicii, ideologiei sau filosofiei, el va fi absorbit inevitabil de dihotomiile și rupturile, uneori sfâșietoare, ale acestor domenii. La fel se va întâmpla cu teologia, psihologia sau cu lucrările spiritului. Există însă, dincoace și dincolo de aceste capcane, un domeniu complex, atractiv al mirificului, și anume mitologia, ritualistica, antropologia în general sau etnografia, unde anxietatea nu-și are locul, fiecărui cercetător fiindu-i repartizată cantitatea de euforie pe care el reușește s-o excaveze. În sumar (selectiv): Ioan Barb, Radu Ciobanu, Constantina Raveca Buleu, Adrian Alui Gheorghe, I.R. Văcărescu, Carmen Secere, Felix Nicolau, Cristina Ștefan, C. Stancu, Marin Moscu, Gabriela Botici, Victor Rusu, Daniel Lăcătuș, M. Posada, Daniel Mariș.
ARCA 2 / 2024
Vasile Dan, „Criticul”: După primul deceniu postdecembrist, am ajuns să‑l întâlnesc, față în față, cum se spune, pe dl Nicolae Manolescu. Persoana sa, absolut sigură pe sine, relaxată, colocvială, iar în aprecieri nu lipsită de o ironie subțire care arde, m‑a intimidat, de ce să nu recunosc. Precum m‑a și sedus. M‑a sedus cu atât mai mult cu cit a rămas același critic literar de dinainte de 1989, neclintit în judecăți de valoare, beneficiarii fiind însă, fatalitate!, tot cei puțini, cei aleși. Celorlalți scriitori, deloc numărabili, pot spune mulți, foarte mulți, cei mai mulți, Nicolae Manolescu le‑a rămas la fel: inaccesibil. De multe ori ignorarea critică e mai dureroasă, mai parșivă decât comentariul negativ. Cu toate acestea, și aici e marele său paradox, Nicolae Manolescu a fost ales, și încă de patru ori, succesiv, de marea majoritate a scriitorilor de astăzi președinte al celei mai irascibile și tensionate comunități intelectuale din România, cea a scriitorilor: președinte al Uniunii Scriitorilor din România. Sigur, votând, fiecare spera că a venit ceasul cel bun și pentru el. Că, în sfârșit, slavă Domnului!, marele critic îl va descoperi și pe el. Nu l‑a descoperit însă. Previzibil. Fiindcă Nicolae Manolescu a refuzat să lase jos arma critică cu care despărțea imperturbabil apele de uscat, adică valoarea de nonvaloare, postura de impostură. De data asta nu atât prin cronica literară din hebdomadarul cel mai important (de nu singurul) din țară, România literară, ci prin Istoria sa critică a literaturii române și Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc. Consecința? Uniunea a supraviețuit sub mandatele sale mai multor „războaie” interne, unele în presă, altele dezagreabile și insultătoare în instanțe, mai multe decât toate la un loc de la înființarea sa (1909) și până astăzi. Criticul literar Nicolae Manolescu a rămas semeț, demn, în picioare până la sfârșit. Activ. Cicatricele murdarelor atacuri, șicane, calomnii, injurii, ingratitudini – fiindcă multe veneau chiar de la discipolii săi, lansați de el în marea literatură – le purta demn ca pe niște ignobile semne. Fără semnătură. La Colocviul Național al Revistelor de Cultură (ediția a VII‑a, Săvârșin, 2024): Gabriel Chifu a vorbit despre rolul unei reviste literare – „o instituție menită să țină în viață literatura, să o pună în ordine, o literatură vie în curs de a se face, de a stabili ierarhiile sale”… Nicolae Prelipceanu a susținut că a fi redactor este o vocație. Este nevoie de exegeze critice profesioniste, obiective (de cei care supără!). De asemenea, e nevoie să se diferențieze cronica literară de recenzie. Să păstrăm interesul general. Apoi, limba literară fără efect stilistic nu are valoare (vezi limba de lemn și prețiozitățile lexicale din unele „cronici‑recenzii”)… Gheorghe Glodeanu crede în importanța revistei literare, pe care o consideră un „seismograf literar contemporan”… Ovidiu Pecican a numit revistele adevărate „hărți ale literaturii”… Mircea Mihăieș a adăugat cu tristețe că cititorii sunt tot mai departe. Se întreabă în ce măsură un critic literar este independent și liber să scrie despre cărțile pe care le apreciază. În sumar (selectiv): Viorel Mureșan, Radu Ciobanu, Romulus Bucur, Horia Al. Căbuți, Ildiko Șerban, Iulian Negrilă, Lucia Cuciureanu.