cronica plasticii
FLORIN TOMA

RĂTĂCIRI FABULATORII PRINTRE ÎNGERI

Articol publicat în ediția 9/2024

Ne întrebam cât va mai dura până când – urmând scenariul contemporan al noilor linii progresiste ale wokismului sau ale la fel de periculoasei filozofii cancel culture – și privirea asupra operei de artă să fie afectată și să suporte, la rândul ei, tot felul de malformații abracadabrante, de mutilări, deformări și de interpretări furioase. Sunt cunoscute – și, ori de câte ori apar în fluxurile de știri, ele ne provoacă un dezgust inimaginabil (dar și frică!) – diversele manifestări agresive petrecute în unele muzee ale lumii, pe fondul acesta ideologic precar ori ca urmare a unor grave tulburări psihice.

De fapt, aici e vorba, fundamental – și, din acest punct, se poate să fi plecat și aceste inadmisibile și maladive aberații comportamentale – de poziția față de opera de artă, pe care esteticienii, istoricii de artă și filozofii încearcă s-o prefire, s-o despletească, s-o diversifice. A sta imobilizat în uluire și extaz și a te uita la Gioconda nu înseamnă doar a fantaza încă o dată pe seama zâmbetului ei misterios sau a descoperi – analizând peisajul din fundal – unde exact, în ce loc al Italiei a pictat Leonardo tabloul.

Un mare gânditor și istoric al artelor, Georges Didi-Huberman (care anul acesta împlinește 71 de ani!), susținea, într-o extrem de interesantă analiză a conceptului de imagine (Devant l`image, Les Éditions de Minuit, 2000 și, apoi, în continuare, în Devant le temps, 2010), că, dacă vrem să „intrăm” într-un tablou (aproape ca personajul din Dans le labyrinthe, de Alain Robbe-Grillet, apărut în 1959, tot în Les Éditions de Minuit și care a reprezentat unul dintre manifestele Noului Roman Francez), trebuie să înțelegem că fenomenul este biunivoc. Imaginea pe care o avem în față este nu doar o determinantă a privirii noastre, ci și ea emite, la rândul ei, o energie ce ne poate afecta. Bref! Nu doar noi schimbăm percepția asupra ei, ci și ea ne poate distorsiona modul de a privi un tablou sau o sculptură. În plus, ea este anacronică, nu aparține niciunui timp: nici timpului inițial al creației, nici timpului vizual. Opera de artă sau, mai exact, imaginea ei plutește într-un fel de supradeterminare, ceea ce face să se schimbe, pe undeva, și înseși reperele istoriei artei. A fi în fața timpului înseamnă să înțelegem că imaginea nu se subordonează unei traiectorii istorice prestabilite, că nu putem studia înscrierea imaginii în timp fără să examinăm și mișcarea inversă, adică înscrierea timpului în imagine.

Este, fără îndoială, un punct de vedere incitant, care e posibil, pe de o parte, să schimbe modul de analiză din tratatul de istoria artelor, iar, pe de altă parte, să funcționeze ca un panaceu, zăgăzuind și, eventual, eliminând influențele nefaste ale aberantelor seisme ideologice din ultimul timp.

Un lucru e sigur: din orice parte am privi-o, fie admirând-o din afară, fie substituindu-ne ei, ca și cum ne-am uita în oglindă, opera de artă este prevăzută cu un culoar emoțional secret, care ne duce spre un underground încărcat cu material inefabil. Acolo e magicul.

În luna mai a acestui an, la Galeria Romană din București, artistul LAURENȚIU MOGOȘANU a strâns în jurul său, într-o expoziție emoționantă, așa cum sunt întotdeauna expozițiile acestui mare artist, semnele unei sacralități induse într-un spațiu atipic: o galerie de artă. Dar, recunoaște chiar artistul: „Aici, în spaţiul expoziţional, lucrările s-au aşezat foarte bine, trăiesc foarte bine”. O expoziție care a durat luni bune, intitulată În Lumina Învierii, o reunire expozitivă densă, omogenă, profundă, fără umbre și cu un parcurs complex: îngeri, sfinți, heruvimi, martiri, ucenici, semnul binecuvântării divine, cu chipul lui Hristos sugerat pe materiale brute – lemn, carton, precum și Mormântul gol al Mântuitorului, cu întrebarea existențială: De ce căutați pe cel viu între cei morți? (Luca 24:5). Desenele şi sculpturile au fost alese să vorbească despre noi şi îngerii noştri, despre relicve, relicvare şi despre parcursul spre drumul Învierii. Pentru fiecare spaţiu în parte artistul a gândit o formă de lectură. Şi toate aceste lecturi puse cap la cap au reuşit să creeze unitatea şi înţelesul expoziţiei.

Laurențiu Mogoșanu, prin prisma vârstei, dar, mai ales, prin cea a extraordinarului său filon de spiritualitate, care nu e departe de magnificență, este ceea ce numim un artist al sacrului, din seria Paștina, Oravitzan, Câlția sau străluciții reprezentanți ai grupului Prolog.

Născut la 25 august 1958, în Băneasa, județul Constanța, Laurențiu Mogoșanu urmează cursurile Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, secția sculptură (1992). Densa, consistenta și valoroasa activitate artistică, derulată în cele peste trei decenii de carieră, îl situează în eșalonul de elită al sculptorilor români contemporani, dovadă fiind numeroasele premii și distincții cu care a fost omagiat.

Fire profund religioasă, Laurențiu Mogoșanu concepe arta atât ca un mod de raportare la Dumnezeu, dar și ca formă de edificare sau de împlinire personală. La el nu putem vorbi de o constantă și unică aplecare spre ortodoxie (deși, da, semnele sculpturilor sale sunt apropiate de ritul acesta), ci mai mult de o raportare continuă a conștiinței sale la Divinitate. Artistul face la scara lui ceea ce face Marele Sculptor la scara universului; modelează materia, îi dă forma dorită, o integrează unui plan superior, menit să dea „sens” sau „direcție” fericită vieții. Într-un asemenea context, arta este privită și trăită în felul unui ritual; presupune pregătire prealabilă, adică penitență, credință și rugăciune. Pepita de aur din zăcămintele de spiritualitate a fluidului său religios este, firește, credința nestrămutată în Dumnezeu. Dar un Dumnezeu pe care nu-l caută, nu-l cerșește Cerului sau Pământului, ființelor și lucrurilor, ci el, artistul, vorbește de lângă El, de acolo, din preajma luminată a Lui. Sculptorul este un ucenic al Marelui Sculptor, o prelungire, un fel de alveolă a construcției sacrului Acestuia. Laurențiu Mogoșanu nu solicită audiență la Divinitate, ci el – ca un adevărat „intermediar” – ne-o înfățișează nouă în diferitele ei forme răspândite oriunde pe pământ, în fibrele și textura plantelor, în zborul involt al păsărilor, în zăcămintele memoriale și sufletești ale oamenilor, în esența conceptelor celor mai înțelepte, în strălucirea pietrelor, în adâncul văzduhului, în misterul luminii ori în parfumul țărânei sub ploaia de după arșiță.

Artistul Laurențiu Mogoșanu e un mesager. Fiecare lucrare de-a lui are undeva în adâncul ei o „efluvionar”, o undă de îndumnezeire. În tot ceea ce face, în tot ceea ce gândește și în tot ceea ce creează, el îl „mărturisește pe Dumnezeu”, își exprimă pe lângă Crezul dogmei, și crezul său artistic. În care esențială este o estetică de factură teologică,  inspirată de textele Scripturii, de Viețile Sfinților, de scrierile Sfinților Părinți, de iconografia bizantină și de cea occidentală, ce asigură un îmbelșugat fundal speculativ.

Cu expoziția sa, Cu îngeri, de la Muzeul de Artă de la Bacău, din 2023, artistul înclină spre crearea unei „antropologii angelice”. Dispuse vertical sau orizontal, uneori pe socluri înalte, alteori direct pe podea, lucrările sfidează atât convențiile formale, cât și pe cel expozitive. Unele lucrări au ceva din hieratismul sculpturii medievale din catedralele gotice, altele par mai apropiate de canonul vizual ortodox. Ca mijlocitori între Dumnezeu și oameni, îngerii populează spațiul median, intervalul dintre Cer și Pământ, dar și pe cel dintre viață și moarte. Există mai multe feluri de îngeri, investiți cu prerogative speciale de către Creator. Textul despre Ierarhiile cerești, al lui Dionisie Areopagitul, vorbește despre nouă cete angelice, organizate în trei triade, unele mai apropiate, altele mai depărtate de Dumnezeu, fiecare primind lumina divină pe măsura propriilor puteri. Îngerii fac parte din ultimul grup, a nouălea, putând comunica oamenilor mesajele divinității. Cei „păzitori” ne îndrumă în viață, arătându-ne calea de urmat, avertizând asupra pericolului risipirii – dacă e cazul. Aceștia ne sunt dați la botez și ne însoțesc toată viața.

(Andrei Pleșu – Despre îngeri:

Îngerii convertesc abisul dintre Dumnezeu şi om într-un spaţiu al comunicării. Ei dau consistenţă şi viaţă acestui spaţiu, transmiţând omului semnele lui Dumnezeu şi lui Dumnezeu rugăciunile omului…. A spune că îngerii nu există pentru că nu se văd e la fel de neinteligent cu a spune că plantele nu există pentru că nu răspund la „bună ziua”… Îngerii ne însoţesc până la capăt şi după capăt…. Noi suntem înclinaţi în mod natural – şi educaţi în mod iresponsabil – să credem că, pentru chiverniseala destinului nostru, nu ne sunt trebuincioase decât împrejurări favorabile, bunătăţi, răsfăţuri şi noroace. Nimeni nu se roagă să capete vreo încercare aspră, vreo năpastă, vreun eşec. Şi nimeni nu crede că asemenea neajunsuri pot veni prin intermediul îngerului, consacrat, îndeobşte, ca un produs de cofetărie. Îngerul ca pedagog drastic, dispus, la nevoie, să inducă dezastrul, nu intră în iconografia noastră mentală, deşi e unul din cele mai caracteristice portrete ale sale. Preferăm varianta mămoasă, infantilizantă a unei creaturi care are ca sarcină zilnică să ne scutească de necazuri. Scripturile nu promit nicăieri aşa ceva.)

Întorcându-ne la expoziția lui de la Galeria Romană, descoperim fascinația lui Laurențiu Mogoșanu pentru heruvimi. Heruvim (sau Cherubin) face parte dintr-o clasă specială de îngeri, care urmează ierarhic după serafimi. Heruvimii sunt menționați de mai multe ori în Biblie și sunt prezentați ca făpturi cerești înaripate. Ei sunt cei care fac ordine în mișcarea începută și neîncepută a universului și lumii materiale. Ei poartă bucuria și răspândesc iubirea Ființei Atotputernice, apărând în ochii muritorilor hărăziți pentru a-i vedea sub forma unor copii cu aripi. În ciuda drăgălășeniei lor, heruvimilor le-a fost acordată puterea înțelepciunii lui Dumnezeu și cea de a păzi Cunoașterea Supremă.

Conform Vechiului Testament, două sculpturi ale unor făpturi înaripate fabuloase (heruvimi) împodobeau Chivotul Legii din Templul lui Solomon din Ierusalim. Biblia relatează că Domnul i-a arătat prorocului Ezechiel o vedenie a celor patru heruvimi. Fiecare din creaturile (heruvimii) pe care Ezechiel le-a văzut (Ezechiel 1:10) aveau chip de leu, vițel, om și vultur, reprezentând, simbolic, cele patru Evanghelii: Marcu vorbește despre Împăratul Hristos, care posedă măreția de rege a leului; Luca îl redă pe Iisus, slujitorul lui Dumnezeu care posedă puterea și slujirea răbdătoare a vițelului; Matei îl prezintă pe omul Iisus Hristos, care are toate acele calități pe care Dumnezeu le-a dat omenirii fără de păcate, iar Ioan îl prezintă pe Iisus Hristos, care posedă gloria înaltă și stăpânirea de sine a vulturului.

Fascinanta similitudine cu „îngerii-oameni” face ca heruvimii lui Laurențiu Mogoșanu să ia chipul omului, astfel încât, prin corporalitatea lor dobândită, aceștia par  materiali. Există un contrast între masivitatea soclului de lemn – desenat sau pictat – și chipul îngerului, asemănător unei măști mortuare, ce ne fixează cu privirea. Chipurile pământii ale morților, făcute din bucăți de lemn și argilă arsă, parcă sunt venite dintr-o altă lume și dintr-un alt timp.

Artistul însă nu expunea în fapt relicve, ci artefacte reprezentându-le în chip simbolic  pe acestea – mâini, picioare, capete detașate de corp – fiecare dintre ele ridicându-se la dimensiunea întregului, a biografiei plină de învățăminte pe care o evocă. Fragmentele acestea nu speriau, nu provocau anxietate privitorului, ci doar un fel de curiozitate a închipuirii solemne. Într-un mod cât se poate de firesc, acestea sunt privite „cu alți ochi”, ca atunci când întâlnim relevanța a ceva sacru. Când vizualizăm o relicvă, privirea devine una afectată, întrucât „ne privește ceea ce privim”, după expresia aceluiași Georges Didi-Huberman. Capetele retezate ale Brâncovenilor, de pildă, întinse pe podea, nu ne pot lăsa defel indiferenți, mai ales că ele se suprapun imageriei istoriciste, dar spiritul lor se ridică, ne învăluie ca un abur. La fel, corpurile suferinde ale asceților, stâlpnicilor și pustnicilor care au ales calea suferinței.

Am putea spune că opera lui Laurențiu Mogoșanu depășește semantica strictă a dogmei – fără să-și piardă însă niciun pic din seducția misterioasă, grația și delicatețea evlaviei – și pătrunde în spațiul eteric și volatil al inefabilului, ce provoacă mai întâi starea cathartică și abia apoi stupefacția confortabilă. Astfel se distinge el, în abordarea de dinlăuntru a sacrului, de congenerii săi, numiți la începutul cronicii noastre. Fiindcă, în loc să desubstanțializeze opera de conținutul său inatacabil și super-eroic, el concură la realizarea unei estetici a vulnerabilității, dublată, firește, de o alta, a exemplarității. Altfel spus, el insistă pe fragilitatea christică, dar patimile și moartea pe cruce sugerează atât precaritatea vieții, cât și sublimul gestului sacrificial.

Întreaga operă a lui Laurențiu Mogoșanu este o fabulă.