palma de nagual
(cititorului din viitor prezumat de Al. Cistelecan)
Când primești o scatoalcă după ceafă
uau!, instant apare
și-aproape că te bucuri,
o explozie de lumină în fața ta surprinsă visătoare.
Mi-aduc aminte din copilărie
palma de nagual a doamnei noastre învățătoare
Nițu Maricica – ce palmă grea;
o femeie cât ușa, când te plesnea la ora de caligrafie…
Nu i-am purtat nicio pică,
zburdălnicia unui învățăcel delăsat la visare
probabil o merita
în lumea aceea guvernată de frică –
martor mi-e stejarul roșu aproape centenar
care tot privind pe fereastră din curtea școlii a memorat
astfel de scene în foarte clar –
trec pe lângă el și astăzi rușinat.
Ce ironie pe acel viitor poetaș de subțire,
în definitiv ce uimire –
chiar dacă anii supravegherii continue
i-au străbătut viața toată,
de copilăreasca lui zburdălnicie în poezii cel puțin
nu s-a dezis nici o dată –
motiv pentru care acestea și încă altele
de care nimeni nu știe,
așa cum îți apar acum versuri poate caduce,
în sinea mea de pe urmă nădăjduiesc a se ține
de-aceeași substanță cu vântul pe o câmpie
„al cărui glas îl auzi
dar tu nu cunoști de unde vine nici încotro se duce”.
Cam atâtea de povestit obștescului nostru sfârșit,
când va să fie –
palma de nagual firește-’i va fi lipsit
ci ca să facă pasul spre un dincolo pe cât se pare
abia întrezărit
destul i-a fost explozia în față despre care vorbii,
a luminii stinse din poezii toată deodată cât ai clipi
după ani de desfrâu
„Dacă te spânzuri pe tine însuți de pleoape
înaintea lui Dumnezeu până ce ajungi poate la lacrimi,
să nu ți se pară că ai ajuns ceva în viețuirea ta.” (Sf. Isaac Sirul)
după ani de desfrâu
cuvintelor puse pe masă
într-o doară,
tăcerea și căința cresc case-ncet în ceruri, nu ne lasă
pe nici unul
pe-afară
cel ce spuse asta într-un hal de greață duhnitoare
sunt eu căpcăunul
ploii de dimineață cu mult soare.
aici în chilioara scufundată
nu e glumă sau vis
trecu prin mine ca o coasă
starea de înger probată
pe această foaie de prezență în scris.
și trecu prin mine fulgerător
retezat
fără habar
ca fantoma codrului furat printr-un silvic pândar
ori cine știe,
o vale rugoasă printr-un deal fără sat
din acelea cu dispensar.
amintirea ei între toate cea mai devreme acasă îmi face
nopțile prin golul lor enorm
oglinzi insomniace
totuși dacă apuc să adorm în acest practic infern
starea de înger îmi ia repede fața și o duce de la mine
om tern –
o spală o iartă și o lasă
departe de cel rușinat
în ceru’-n care Domnul deși nu e plecat
servii aici cu noi prin ultimul la masă.
agapè
de la bun început
toate drumurile duc pe podul acesta –
vezi până unde se-ntinde-’n nemaivăzut ?
n-o să-l străbatem ziua-ntreagă pe tot
ci numai până se-ntunecă – apoi sărim
și o luăm prin frigul mare al morții înot.
unde vom ajunge nu știm în atâta beznă deplină
dar e de presupus că la urmă se va crăpa totuși
undeva a lumină
o lumină din ce în ce mai albă suprafirească
în care până și numelui nostru de uz comun
i-ar conveni de minune să putrezească.
deci fratele meu, cititorule
în lumina aceea așa cum ni s-a dat ca singurul
lucru adevărat,
motiv de groază de-ai fi, un nemernic ce-a înșelat
așteptarea poporului, sau și mai și
frigul mare al morții definitiv instalat,
mi-aș scoate haina de pe măgar și te-aș înveli iar și iar.
numai după ce-mi văzu
numai după ce-mi văzu de sus faptele mie
de mii și miliarde de ori, luna
și-a întors cealaltă față spre cereasca ei fundătură,
nu contează dacă moartă sau vie.
tot privind-o de jos
s-a făcut cărăruia sub pașii mei bătătură
venind la tine seară de seară cu mersul omului la o fecioară
chiar de știam că ai progenitură
și-am spus atâtea în gând
că n-a mai rămas nimic de spus,
poate pe la colțuri o-njurătură,
dar și aceea plângând.
uite așa am ajuns – recunosc,
este mult de citit
și mai ales sub demnitatea unui aed să se deconspire,
să scrie
cum că, în fond
poezia nu-i literatură
ci numai început și sfârșit
cât întreaga, de necuprins, oglindire.
totuși să revenim, într-o hazlie
coregrafie
de film mut
să-nchidem noaptea sub deal se făcea că păzeam
de gaia-mațu cu pari aprinși petecul nostru de vie,
și ai văzut deslușit
Doamne, luna din vinul acela de mult cine a băut-o nu știe
nici ulcica nici smalțul ei verde ciobit.
poem de subțire
cum mierla care a cântat
în castanii fabuloși din fața școlii, acum expiați
dintr-un exces de toaletare
încă mai cântă uneori după ploaie
pe trunchiul gol retezat, în vârf la fiecare –
mierlă sau orice-ar fi, pasăre popositoare –,
în viață,
pentru a înființa un nou poem a nu știu câta oară
dar ferm, ca lumea aceasta obiectuală
atât de apăsătoare
să nu dispară totuși dintr-o bâlbă finală,
nu-mi trebuia
decât
tot cerul deschis deasupra mea.
în moarte,
tot așa.
mărturie la plecarea poetului ioan es pop
să stabilim că regele bețivilor nu este un bețiv
o dată am călătorit până la Satu Mare
închiși în același vagon-cușetă
16 ore nesfârșite încât
dacă ziua am băut o parte din drum
peste noapte vrând-nevrând ascultam
ce șopâcăiau doi bobi într-o păstaie
ca să le treacă de urât:
bobul lui că noaptea oroarea e deasă
bobul meu că lumină cât ai aprinde
un pai pe ape
totuși se mai găsește pe la doamna cu coasă.
nu s-au ciondănit
ci la capătul drumului, zdruncinat –
după 16 ore de cale ferată simțul proporțiilor se dilată
nelimitat –
am zis ca învăluit într-o boare subită de austeritate
mi se păru albastră:
„Ioanes, dacă regele bețivilor este sau nu
unul ca noi nu îmi pasă
și n-am de unde să știu
însă o dată drumul atât de lung străbătut
măcar probarăm în viu
că numai poezia noastră este mai mare ca țara noastră…“
a ascultat cu o mină tot mai atentă și fără entuziasm
a admis: „mi-a plăcut” –
iar dincolo de Satu Mare nici n-am trecut.
Ioanes
și a fost din nou seară și a fost dimineață.
atunci s-a ’ntors cu fața la perete și-a zis:
tu, moarte,
Ioanes te citește pe tine ca viață.
no,
și tocmai când să dea cu degetul udat pe limbă
sfârșită ’ntâia coală,
musca de criptă a sosit
iar cripta era goală.
încercare de portret al cititorului din viitorime
prezumat de Alcis
(„…ar fi bine să iei seama la el, indiferent cum va fi”)
și dacă va fi antiînger anticrist sofisticat la modul habarnist
cumplit de simplu conectat digitalizat virtualizat dez-
umanizat fără să știe
empatic mai ales, ca în zilele noastre după cules
un par
într-o vie
și pe deasupra dependent
de nicio
ultimă pălărie ! –
să mă aplic adică lui ca iarba în țigara timpului?