(comedie cu stil, cântec și carnețel de bal)
„LULUȚA (se apropie de Guliță):
Monsieur Guliță?… mai sunt mulți
ca d-ta în provinție?… Ha, ha, ha!”
Să deschidem balul cu Coana Chirița, personajul lui Vasile Alecsandri. Ce eroină afânată, din seria celor care copiau modele fără să priceapă fondul adevărat al lucrurilor! Un clapon în haine de păun înfoiat. Câți dintre noi nu s-au amuzat, au râs și au oftat citind comediile lui Alecsandri?
„De-ai umbla întreaga lume; De-ai călca pe rând anume: Țara englezească, Țara franțuzească, Țara spaniolească, Nemțească, leșască, Italienească, Păn’ și cea grecească, N-ai găsi chiar într-o mie / Așa târg vestit să fie, Pentru boscărie, Pentru stosărie, Pentru coțcărie, Matrapazlărie, Și rușfetărie / Și potlogărie!”
Îndelunga jinduire după cele (bune) ale Occidentului nu s-a încheiat nici azi. E o prezență constantă în reveriile românilor. Să fim ca ei, nu suntem ca ei, cum e la ei. Când e de rău, se spune deh, ca la noi la nimenea! Pe această poartă îngustă își face loc și snobismul, cel care face ca vederea să fie unidirecțională și care subțiază auzul deformând realitatea, fie ea socială (mimetismul social), politică sau artistică. Dar asta e o meteahnă general umană. Uneori, chiar dacă nu e verosimil, snobismul are și o latură pozitivă. Snobul, în dorința lui de a părea că e deasupra celorlalți, chiar se înalță pe vârfuri și poate fi un motor pentru semeni. În anumite momente ale istoriei, el poate chiar să inspire sau să fie, cum e la modă acum, influencer. Un cuțit cu două tăișuri, desigur.
Acest topos fantezist-idealizant al Occidentului și acest tip de discurs ce bântuie mințile multora tinde să umbrească o mare parte a unor savori de tip oriental. Care ne sunt specifice și care, vrem nu vrem, pricepem sau nu, sunt împământenite aici de foarte multă vreme. Să nu uităm vorbele despre România atribuite lui Raymond Poincaré: „Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère…”. Și asta nu e nepărat ceva rău, nu e o anomalie.
Cred că aparținem unui univers special, o lume în lume, așa cum sunt heterotopiile despre care vorbește Michel Foucault, spațiile ce conțin mai multe niveluri de semnificație, unde lectura nu se poate face dintr-o privire. Dintr-o privire, nu ai înțelege mai nimic. Walter Russell Mead ne lămurește, „utopia este un loc în care totul este bine; distopia este un loc în care totul este rău; heterotopia este locul în care lucrurile sunt diferite”. Aș completa cu o vorbă de duh publicată pe la 1900: „Românul e un fel de om care se supără dacă nu îl inviți, și dacă îl inviți nu vine”. O splendidă sursă de documentare pe această temă este întreaga operă a lui I.L. Caragiale.
În carnețelul meu de bal am trecut pentru început omanimască[1] acordată domnilor fanarioți.
Din perioada domnitorilor fanarioți, par să fi rămas mai mult năravurile rele (bacșis și plocon sau ploconeli sau mai neaoșul căciulire, spre exemplu) și mai puțin lucrurile bune. Pe o listă de cheltuieli din Moldova anului 1770, făcute în interesul țării după cum ni se spune, apar cu o sumă măricică „Cheltuieli secrete făcute de Domn la Constantinopol”. Apoi, caftanuri date la boieri, bairamuri, cheltuielile Doamnei și altele.
Dar să nu-i uităm pe Constantin Mavrocordat cu reformele sale, cu care încerca să îmbunătățească viața supușilor, pe Alexandru Vodă Ipsilanti, cel care a introdus un cod de legi destul de moderne în epocă. Sau pe Scarlat Callimachi (n.1773) cel cu Codul Calimach. Ceea ce doresc să fac este o pledoarie pentru finețea percepției, pentru nuanțele înțelegerii.
Aș dori să îl trec cu o polka, în carnețelul de bal, pe Mihai Eminescu, cu al său poem Ai noștri tineri… E valoroasă această atitudine ironică, dedicată celor care se „franțuzeau” cam tare și de pe urma cărora nu rămânea mai nimic. Tânjeau după o formă golită de esență, maimuțărind obiceiuri din Occident. „Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă: Stâlpi de bordel, de crâșme, cafenele”. Tare, chiar și pentru post-modernitatea noastră caustică.
Un charleston acord în carnetul meu de bal trenului de lux Orient Express, care oprea și la București. Începând cu anul 1883, pleca din Paris cu destinația finală Constantinopol, un tren ce a hrănit imaginația multor călători și care a fost o sursă de inspirație pentru scriitori. Să ne amintim doar de splendida carte a Agathei Christie, Crima din Orient Express. Era important pentru București că exista, în epocă, pe această hartă de lux și că făcea parte din această mare aventură. Ideea de a călători pe distanțe lungi se redefinea în acele momente. Poftiți în vagoane!
Există un orientalism levantin ce se referă la teritoriile Levantului, cuprinzând Mediterana de Est și zone ale Asiei de Vest. Un loc fertil, plin de savoare și splendoare, dar și de contradicții și cruzime, un leagăn al unei umanități imemoriale, profund legate de Dumnezeu, în care se vorbeau mai multe limbi, printre care limbile arabă, aramaică, armeană, ebraică, greacă, turcă.
Există și un orientalism al coloniilor, cel care derivă din zona Egiptului, Algeriei, Nordului Africii în general. Acest exotism devenise fascinant pentru Occident, chiar dacă în culisele colonialismului evenimentele erau dure, crude, agresive, nedrepte.
Din Orient veneau spre toată Europa savori condimentate, delicii și desfătări, de la cele gastronomice la cele intelectuale. Esențe ce erau apreciate și la Casele Regale. În palate exista, ca un must have al vremurilor, Salonul Oriental, unde se retrăgeau curtenii și invitații lor, pentru taclale, narghilele, taine, cozerii.
Valsul îl las pentru finalul balului și îl dedic colecționarilor de artă. Contactul cu lumile îndepărtate a produs și un stil de viață care s-a împământenit la noi în țară. În special în perioada interbelică s-au creat splendide colecții de artă cu piese ce proveneau din Japonia, Turcia, Iran și din alte țări. Putem admira la Muzeul Colecțiilor de Artă din București încăperea orientală ce găzduiește colecția „Marcu Beza – Hortensia și Vasile G. Beza”. Marcu Beza a fost un scriitor, critic literar, eseist, folclorist și diplomat român de origine aromână. A fost consul general la Londra, între anii 1920-1932 și la Ierusalim, în perioada 1933-1939.
La final, pentru ca balul să nu se transforme într-o mascaradă, aș dori să atrag atenția asupra unei atitudini sărăcăcioase, agresive și periculoase și să arăt și reversul medaliei. Manifestarea celor care se înalță pe aripile unui naționalism fantezist, pe note de Cântarea României, pavoazând hilar cu valori golite de sens și care condamnă în bloc tot ce ține de influența din afara țării. Să ne amintim că așa procedau și cei care se puseseră cârmaci la ambarcațiunile ideologiilor dezastruoase ale secolului XX. Să nu uităm niciodată! Să ne aducem mereu aminte și să încercăm calea bunei măsuri.
Poftiți la dans!
[1] dans la modă la începutul secolului al XlX-lea.