Deși filmografia sa numără deocamdată doar două lungmetraje, Ladj Ly, cineast francez originar din Mali (fostă colonie a Hexagonului din Africa Occidentală), este deja un nume de rezonanță în circuitul festivalier mondial. Regizorul s-a afirmat în 2019 cu Mizerabilii (Les Misérables, dezvoltare a scurtmetrajului său cu același titlu din 2017), care a reușit trei performanțe rar atinse de debuturi: o selecție în competiția principală a Festivalului de la Cannes (urmată de Premiul Juriului, acordat ex-aequo), o nominalizare la Oscarul pentru Cel mai bun lungmetraj internațional și Premiul César pentru Cel mai bun film. După un asemenea început fulminant, cinefilii din întreaga lumea așteptau cu interes noul film purtând semnătura lui Ladj Ly. Acesta a avut premiera mondială în septembrie 2023, în cadrul Festivalului de la Toronto, sub titlul Les Indésirables, iar după trei luni a intrat în sălile franceze ca Bâtiment 5. În România, al doilea lungmetraj al regizorului a fost lansat de Independența Film (care distribuise și Mizerabilii în 2020), sub titlul combinat Nedoriții. Blocul 5 nu se predă, pe 19 iulie 2024.
Periferia imigranților, un butoi cu pulbere
Ca și Mizerabilii, Nedoriții este plasat într-un univers periferic familiar lui Ly, continuator notabil al „cinematografului suburbiei” (cinéma de banlieue), gen ilustrat de regizori precum Mathieu Kassovitz (Ura/ La Haine, 1995), Jacques Doillon (Petits frères, 1999) sau Robert Guédiguian (Orașul este liniștit/ La Ville est tranquille, 2000). De altfel, în interviuri, Ly și-a prezentat cele două lungmetraje ca părți ale unei proiectate trilogii despre suburbiile Parisului.
Polițiștii din Mizerabilii ne purtau prin Montfermeil, municipiu din departamentul Seine-Saint-Denis, unde a crescut cineastul și unde, cu vreun secol și jumătate mai devreme, s-ar fi aflat „La sergentul de la Waterloo”, birtul infamilor soți Thénardier, din celebrul roman, purtând același titlu, de Victor Hugo (menționat în film, care se și închide cu un citat sugestiv din carte, atribuit de scriitor primarului Madeleine, adică lui Jean Valjean[1]).
În schimb, Montvilliers, unde s-ar găsi „blocul 5” din Nedoriții (filmat în același departament din aglomerația urbană ce înconjoară capitala Franței), este un municipiu fictiv. Totuși, personajele vorbesc despre cartierele Grands Bosquets (în Montfermeil, regizorul a copilărit în cvartalul Les Bosquets, prezent în lungmetrajul său de debut) și Victor Hugo. Orașul de pe ecran poate fi fictiv, dar multe evenimente sunt inspirate din realitate, din lucrurile pe care le-a întâlnit, citit sau auzit cineastul. De pildă, un prieten al adolescentului Ladj a furat un pui de leu de la circ, ca în Mizerabilii, și în „blocul 5” a locuit viitorul regizor în prima parte a vieții.
Zone urbane marginal(izat)e precum cele din filmele lui Ly au în comun faptul că sunt compuse în general din bloc-turnuri de apartamente cu chirii mici, cunoscute ca HLM (habitations à loyer modéré); asemenea clădiri fuseseră construite inițial pentru muncitorii cu venituri modeste, sosiți din provincie ca să lucreze la Paris (conceptul de locuință socială exista în Hexagon încă de la mijlocul veacului al XIX-lea), însă în prezent, printre chiriași și proprietari, este în creștere constantă procentul familiilor de imigranți, de la refugiați sirieni de dată recentă până la tineri de a treia generație (în Nedoriții sunt reprezentate toate categoriile).
Sunt, așa cum știm și din mass-media, zone greu controlabile de către autoritățile statului, cu o rată ridicată a criminalității și dese ciocniri violente, cu cauze diverse, între protestatari/ revoltați și forțele de ordine. Iar conflictele din aceste butoaie cu pulbere au ecouri până la cel mai înalt nivel al politicii franceze, unde eforturile necesare pentru a pune în balanță, pe de o parte, infracționalitatea și, pe de altă parte, sărăcia, educația precară și discriminarea socială sunt prea frecvent sortite eșecului.
Din păcate, că situația nu s-a schimbat mult în ultimele două decenii o dovedește, printre altele, 365 jours à Clichy Montfermeil, scurtmetrajul documentar realizat de Ly ca membru al colectivului artistic Kourtrajmé. În octombrie 2005, când ministru de interne era viitorul președinte Nicolas Sarkozy, în orașul cineastului au murit electrocutați doi adolescenți ce se ascundeau de o inspecție a poliției, iar, în următoarele 12 luni, Ly și colegii săi au filmat seria de evenimente declanșate de dublul deces. Comentatorii cărora story-ul din Nedoriții li se pare artificios ar trebui să vadă documentarul ieșit în 2006, deoarece unele altercații sau sloganuri de atunci se regăsesc – desigur, adaptate – în lungmetrajul de ficțiune de acum.
Protagoniști și antagoniști, dincolo de alb și negru
Nedoriții este, la fel ca Mizerabilii, un film coral, dar, tot ca și acolo, unul dintre personaje se apropie cel mai mult de statutul de protagonist și trece prin schimbările cele mai profunde pe parcursul desfășurării narative. În lungmetrajul anterior, acela era Stéphane, polițistul din Cherbourg transferat la brigada de prevenire a criminalității din Montfermeil pentru a fi mai aproape de fiul său, plasat în custodia fostei soții; în nici 36 de ore, el renunță, unul câte unul, la toate principiile sale, ca să facă față noului mediu, însă, chiar și așa, tot sfârșește într-o situație disperată.
În Nedoriții (având scenariul scris de regizor împreună cu cineastul chiliano-belgian Giordano Gederlini, cu care Ly colaborase și la Mizerabilii), în prim-plan se află Haby Keita (interpretată de revelația Anta Diaw), o tânără imigrantă de a treia generație (filmul se deschide cu un priveghi pentru bunica sa), ce trăiește, alături de familie, într-un apartament din „blocul 5”. Stagiară la arhiva primăriei, ea conduce în timpul liber o asociație ce încearcă să-i ajute pe alți imigranți din cartier cu relocarea, în contextul noilor planuri urbanistice ale oficialităților; numai că, spre exasperarea celor proaspăt sosiți, Haby nu poate comunica cu ei decât în franceză sau engleză – deși respectă tradițiile musulmane (de exemplu, are mereu părul acoperit), ea nu vorbește limba strămoșilor săi. Haby este bună prietenă cu Blaz (debutantul Aristote Luyindula) și și-ar dori să fie și mai apropiată de el (îi cere să nu i se mai adreseze cu „soră” și nu e prea încântată când Blaz îi zâmbește larg noii sale vecine siriene), dar opțiunile lor radical diferite ajung, inevitabil, să îi despartă: ea crede în puterea activismului, lui i se par inutile protestele pașnice, considerând că ticăloșiei politicienilor nu i se poate răspunde decât cu violență. În schimb, confruntându-se cu inechitatea tot mai accentuată, Haby decide să candideze la postul de primar, pentru a-și putea sprijini și mai eficient comunitatea.
Al doilea personaj, ca importanță în intriga filmului, este Pierre Forges, care la început, atunci când acceptă să devină primar interimar (după ce alesul în funcție murise într-un accident stupid), pare omul potrivit la locul potrivit, onest și mânat de cele mai bune intenții. Un medic pediatru prețuit, de o politețe exagerată, membru de trei ani în consiliul municipal, rămas deocamdată cu mâinile curate (motiv pentru care este opțiunea superiorilor săi pe linie de partid, dintre care se distinge deputata circumscripției, interpretată de apreciata actriță Jeanne Balibar, cu o apariție și în Mizerabilii), Pierre ar fi putut fi profesionistul incoruptibil de care orașul avea nevoie. Însă, pe măsură ce învinuirile și chiar agresiunile împotriva sa se înmulțesc, primarul își dezvăluie propria agendă, mai dură decât cea a partidului, refuzând totodată să revină asupra hotărârilor luate sub impulsul mâniei. Astfel, el se transformă într-un antagonist redutabil pentru Haby și colectivitatea pe care ea o reprezintă. Un rol complex, în care convinge Alexis Manenti, cum o făcuse și în Mizerabilii (unde fusese și coscenarist). Acolo, el era șeful de brigadă nu prea dus pe la biserică, mândru de porecla sa, „Porcul roz”, cel care urlă: „Eu sunt legea!” în timp ce abuzează de poziția sa. Și acolo, și aici, personajul său este acuzat că se joacă de-a cowboyul, de anterior amintitul Stéphane și, respectiv, de soția sa (Aurélia Petit). Acolo, o făcea în stradă, fără a se feri; aici, mai pervers, se ascunde în spatele ușilor închise și păzite (sau în vila sa aflată parcă la ani-lumină distanță de blocurile mizere ale imigranților), de unde decide soarta celorlalți, prea fricos ca să îi înfrunte. Asta până când este forțat s-o facă…
Un alt personaj memorabil din Nedoriții este Roger Roche, rol construit exemplar de Steve Tientcheu, remarcat și el în Mizerabilii. Acolo, era primarul purtând tricoul naționalei de fotbal a Franței, cel care se străduia să-și dirijeze comunitatea din mijlocul ei. Aici, este viceprimarul de culoare, de 15 ani în administrația publică, mâna dreaptă a edilului decedat, care ar fi meritat să-i ia locul acestuia. Totuși, Roger acceptă numirea lui Pierre și îi este loial, deși i se împotrivește – cel puțin în prima fază – atunci când consideră că greșește. Roger este politicianul „de bine”, care vrea „să miște lucrurile” (cum se exprimă chiar el) și să mulțumească pe toată lumea (inclusiv pe cei care l-au votat), dar care, din combinație în combinație, din concesie în concesie, ajunge unealta sistemului și nu mai poate scăpa de imaginea de slugă a celor ce fac jocurile. O secvență dinspre final este semnificativă în acest sens: la secția de poliție, Haby îl zărește pe Roger costumat în Moș Crăciun, distrându-i pe ofițeri și brigadieri, iar, din mimica ei, realizăm că, pentru tânără, o pagină întunecată din trecutul colonial a revenit la viață – sclavul făcând-o pe bufonul pentru cei ce i-au subjugat poporul.
Scenariștii Ly și Gederlini au fost atenți să nu șarjeze, ci să nuanțeze toate personajele, prezentând atât latura umană a celor condamnabile (în special în relație cu familiile lor), cât și slăbiciunile celor meritorii. Poate că Haby va merge în continuare pe drumul ei, poate că va deveni primar, dar nimic nu garantează că nu se va transforma într-un nou Roger, puterea fiind capabilă să corupă pe oricine. Lumea lui Ly, ca și lumea noastră, duce mare lipsă de eroi.
Totuși, mai există speranță…
Chiar dacă nu are forța brută care a asigurat succesul Mizerabililor, mai cosmetizatul Nedoriții este și el un film captivant, plin de energie, care-și absoarbe spectatorii în universul său, un film la antipodul cinematografului lent și contemplativ (așa-zisul slow cinema) preferat de selecționerii marilor festivaluri. Stilistic, Ly include și câteva planuri-secvență ambițioase, în care camera-observator urmărește câte un personaj, apoi sare la altul, sau scurte travlinguri circulare (în scena întâlnirii nocturne a politicienilor), dar optează în general pentru decupajul analitic (dialogurile, de pildă, sunt filmate în plan-contraplan).
Unele soluții regizorale sunt bătătorite: după „punctul fără întoarcere” de la mijlocul filmului, în care Haby își anunță candidatura, urmează imediat o secvență de montaj (însoțită de superba muzică extradiegetică a artistului Pink Noise) ce alternează secvențe din campaniile electorale ale celor doi aspiranți la postul de primar. Alte momente sunt antologice, precum cel din pregeneric, în care un sicriu este coborât cu greu, de mai mulți bărbați, pe scările în semiîntuneric ale „blocului 5” (lifturile nu mai funcționează de ani buni) – cadrajul și eclerajul directorului de imagine Julien Poupard sunt impecabile, la fel ca și montajul Florei Volpelière (amândoi au avut o contribuție esențială și la Mizerabilii). Sau secvențele dezolante cu clădirea în curs de evacuare și locatarii ce încearcă să mai salveze câteva obiecte, secvențe filmate mai ales din „unghiul păsării” (bird’s-eye view).
Odată pornit, lanțul acțiunilor și reacțiunilor de tip „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” nu mai poate fi oprit, asemenea bulgărelui de zăpadă care crește și devine tot mai nimicitor pe măsură ce se rostogolește, iar ura nu naște decât ură. Astfel ar putea fi rezumat – prin clișee, desigur – mesajul noului film al lui Ladj Ly.
Așadar, ar trebui oare abandonată orice speranță de mai bine? Și în Mizerabilii, și în Nedoriții, cineastul introduce ici-colo două surse de speranță. Prima ar fi copiii, cu jocurile lor inocente, impasibile la violența lumii din jur. Iar a doua e sportul (mai precis, fotbalul): indiferent de clivajele sociale sau de culoarea pielii jucătorilor, atunci când ajung seara acasă și deschid televizorul la meciul naționalei, toți francezii, fie ei din moși-strămoși sau stabiliți de curând, devin solidari, cel puțin pentru vreo două ore. Cam tot atât cât durează un film văzut în sala de cinema.
[1] „Ţineţi minte asta, prieteni: nu există nici iarbă rea şi nici oameni răi. Nu există decât cultivatori răi” (traducere în română de Lucia Demetrius și Tudor Măinescu).