La un an de la moartea lui Niculae Gheran (1929-2023), reputatul editor al celor douăzeci şi trei de volume de Opere ale lui Liviu Rebreanu, al corespondenţei şi însemnărilor sale diaristice, autor şi al unor studii de referinţă despre viaţa şi creaţia scriitorului, dar nu în ultimul rând al excelentei tetralogii memorialistice Arta de a fi păgubaş (2008 – 2021), se publică sub acest titlu la Editura Semne o importantă selecţie de scrisori adresate şi primite de el de-a lungul anilor. Îngrijitoarea amplei culegeri (peste 300 de pagini, format mare), Doamna Rodica Lăzărescu, directoarea, până nu de mult, a valoroasei reviste focșănene Pro Saeculum, publicaţie substanţială cu colaborări de prestigiu, printre care şi a lui Niculae Gheran, căreia i s-a încredinţat ansamblul de vreo trei mii de scrisori din arhiva acestuia, alege acum un număr de epistole edificatoare pentru portretul complex al celui evocat. Corespondenţii săi sunt, într-o ordine relativă, profesorul clujean Ion Vlad, Paul Cornea, Mircea Braga, Domokós Sámuel, Vasile Fanache, Dan Grigorescu, Răzvan Voncu, Mircea Mihăieş şi alţii câţiva, o secvenţă consistentă fiind cea care acoperă schimbul de mesaje cu «cei trei muschetari» clujeni, coordonatori ai Dicţionarului scriitorilor români, Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu. Sunt scrisori, în majoritate, primite, încât «oglinda» din titlu e a celor care reacţionează la misivele lui Niculae Gheran, fac aprecieri despre munca sa, se poate spune, eroică, de editor rebrenian, pun întrebări şi aşteaptă ecouri din partea omului şi scriitorului aflat atunci în poziţii administrative importante în sistemul editorial românesc; dar îl obligă şi la confesiuni ce-l angajează deopotrivă pe funcţionarul cultural şi, mai ales, pe confratele care trudeşte alături de ei la o importantă operă de (re)construcţie.
Autoarea excelent îngrijitei ediţii readuce în atenţia cititorului sintagme şi pasaje din schimbul personal de mesaje cu protagonistul acestei cărţi, care ilustrează un temperament extravertit, deschis cu o mare disponibilitate comunicării, scrie cu plăcere, se dedă unor lungi comentarii, confesiuni, observații ale lumii din jur făcute degajat, într-un stil adesea colocvial, ce nu exclude ipostaza de «privitor ca la teatru», nu o dată maliţios, cu gust pentru anecdoticul savuros, pigmentat umoristic şi ironic, într-un limbaj colorat, la rândul său, cu libertăţi de expresie recunoscute ca posibile mai degrabă în corespondenţa intimă decât în rostirile pe scena publică. Rodica Lăzărescu îl situează adecvat în «spiţa răspopitului din Humuleştii Neamţului, a lui Păcală şi (de ce nu ?) a lui Herşcu Rudel -, întrupat din plămada multietnicului Obor în care s-a născut şi a crescut.» Intră în ecuaţie şi sinceritatea sporită a corespondenţei faţă de comunicarea mai supravegheată, cu inevitabile autocenzuri, din afara spaţiului intim, cum zice şi Gheran însuşi: «adresată unui om, o epistolă este prin definiţie mai sinceră decât orice text destinat mai multor cititori». Iar această francheţe caracterizează deopotrivă câteva judecăţi de valoare exprimate de N.G. în legătură cu o scriere sau alta a confraţilor (ca în cazul lui Alecu Ivan Ghilia, care-i trimite spre apreciere un roman nereuşit), a unor opinii despre momentul istoric antonescian, analizat foarte nuanţat într-un substanţial dialog cu profesorul Paul Cornea, unul din marii săi prieteni, ori atunci când, după o corespondenţă amicală cu Aurel Sasu, nu ezită să-i demonteze unele strategii suspecte de a-şi însuşi o parte din scrisorile originale ce-i fuseseră trimise… Este o atitudine ce se regăseşte firesc şi la destinatari ai epistolelor sale, precum profesorul clujean Ion Vlad, care are nu puţine propoziţii maliţioase la adresa colegului său de catedră Mircea Zaciu, ce nu l-a cruţat nici el cu diverse ocazii; tot aşa, profesorul Vasile Fanache, nu foarte simpatizat la Filologia clujeană şi care, ajuns printre ardeleni, îi priveşte adesea ironic, pe un fond de animozităţi reciproce.
«Eu cred că atare corespondenţe din arhiva personală sunt ilustrative nu doar pentru geneza unei cărţi, dar şi pentru cunoaşterea autorului şi, implicit, a unui sistem de relaţii» – îi scria N.G. doamnei Lăzărescu în 2013. Despre «geneza unor cărţi» va fi vorba în mai multe rânduri în acest epistolar. Cel invitat să se privească în «oglinda corespondenţei» se regăseşte frecvent în ea, mai ales ca autor al ediţiei cu adevărat monumentale a Opere-lor lui Rebreanu, tipărită cu un exemplar profesionalism vreme de patru decenii, al celor două secvenţe ale biografiei scriitorului dintr-o proiectată trilogie, glosele din Rebreniene (1999), în alte două tomuri construite pe marele drum parcurs de romancier… Cu aceste realizări, N. Gheran câştigă unanima admiraţie a celor care i se adresează, recunoscându-i pasiunea de editor, istoric şi critic literar, tenacitatea cu care şi-a dus la termen uriaşa întreprindere. I se recunoaşte, subliniat, reabilitarea complexului şi controversatului roman Gorila, studiat cu lentile mărite şi situat foarte atent în contextul socio-cultural şi ideologic al unei epoci pline de contradicţii şi zguduiri a istoriei noastre, repus în circulaţie în condiţiile nu mai puţin dificile ale cenzurii comuniste. Schimbul de scrisori legate de marele şantier rebrenian evidenţiază nu doar efortul impresionant al editorului în numitul context constrângător, ci şi condamnabila nepăsare a forurilor de cultură centrale faţă de o operă de mare valoare a literaturii române, nenumăratele tribulaţii ale unui mare specialist pe calea dificilă spre împlinirea demersului său major. Ele îi vor prilejui, astfel, luări de poziţie foarte critice, pe deplin îndreptăţite, faţă de politicile culturale ale epocii post-decembriste, şi, alături de ele, numeroase amare constatări privitoare la slabul interes ale politicienilor români pentru acţiunile constructive pe plan spiritual. Toate acestea, privite cu un ochi acid-critic, de spectator care se amuză şi nu prea în faţa spectacolului dezolant al degradării valorilor şi al gravei alterări a mentalităţilor româneşti. Profesorul Paul Cornea îi aprobă în mod perfect justificat atitudinea critică: «Ai de o mie de ori dreptate în criticile aduse politicienilor panglicari şi incompetenţi, dacă nu totdeauna alergici la cultură, în orice caz fără dorinţa şi imaginaţia de a întreprinde ceva». Într-o altă epistolă, Profesorul va aprecia, scriind despre volumul al patrulea din Arta de a fi păgubaş, «spectacolul, fascinant prin poveştile şi portretele personajelor, care se exprimă, toate, într-un limbaj savuros, cu frăgezimea şi expresivitatea deja cunoscute cititorilor tăi… În ce priveşte viaţa socială, ea e evocată, la fel, cu înţelepciunea omului păţit, care nu mai crede în aparenţele sclipitoare şi ştie că trebuie să scormonim prin noroaie ca să aflăm adevărul despre unii vajnici patrioţi, cu ilustre cariere… Filozofia, pusă la bătaie, nu e a mizantropiei, ea ajunge uneori la cinism, fără a exclude însă şi admiraţia explicită sau implicită pentru omul de treabă, cel care-şi face datoria şi asigură prin munca sa cinstită permanenţa neamului. Sursele acestei filozofii au mai mult a face cu Caragiale decât cu Cioran: personajele tale nu suferă de pesimism, n-au ieşiri nihiliste, iubesc viaţa, cultivă „eternul feminin” şi se complac într-o atmosferă de convivialitate.» Este o caracterizare sintetică, excelent exprimată, în care se pot regăsi fragmentar şi alte răsfrângeri ale personalităţii scriitorului în oglinda epistolară.
Titlul primei secvenţe, care acoperă o jumătate din volum, sugerează deja o anume etajare stilistică: Prieteni, rude şi paparude, după categorisirea făcută de protagonistul scrisorilor. Cei câţiva prieteni din copilărie şi anii de liceu ori de mai târziu, precum Vlad Muşatescu şi Şerban Zoner, îi scriu (mai ales primul) într-un limbaj degajat-familiar, «slobod» pe alocuri, ca nişte afini ce sunt ai destinatarului. Vlad Muşatescu vede în el, «pitit» un romancier. Şi-ncă mare. Cu umor satiric, personaje insolite, fapte de basm. Şi adaugă : «Cred în tine…»; iar Zoner, cercetător istoric, ex-deţinut politic, autor, la începutul anilor 2000, al unui volum de amintiri (A fost un destin), declară pur şi simplu că pentru el N.G. a fost «o revelaţie, o dovadă că viaţa îi schimbă adesea radical pe oameni, uneori în bine, precum în cazul fostului meu coleg de clasă», apreciat şi ca «autentic exeget al operei lui Liviu Rebreanu». Şi alte misive au «pitorescul» lor, ca în cazul celei trimise de profesorul George Munteanu, care refuză prezenţa în dicţionarul scriitorilor români coordonat, între alţii, de Mircea Zaciu, pe motiv că acesta este un «spirit neobiectiv»…; apoi schimbul ironic de scrisori între N. Gheran şi Ion Bălu, căruia i se adaugă şi cam infantilele mici scrisori în versuri ale bătrânului poet Camil Baltazar; sau cele cu Răzvan Voncu, cu iritări şi scuze reciproce… O suită de epistole Gheran – Mircea Mihăieş înregistrează, între altele, nemulţumirea, cu ironii relativizante, a celui dintâi, nominalizat în 2017 ca «scriitor al lunii august», după ce nu se bucurase de niciun premiu pentru marea ediţie Rebreanu. Un CV solicitat de Uniunea Scriitorilor în legătură cu această nominalizare e redactat în acelaşi stil jucăuş-ironic, al cuiva care aleargă «hors concours, neîndeplinind canoanele regulamentului» ce conţinea obligaţia (evident, absurdă) a eventualului beneficiar al premiului de a fi prezent la respectiva festivitate, «infirmitatea picioarelor» împiedicându-l să se deplaseze la Iaşi… Aflasem, ceva mai devreme, dintr-o scrisoare a lui Mircea Mihăieş, cu precizări despre regulamentele de funcţionare ale juriului Uniunii Scriitorilor, şi despre conflictul provocat de câţiva disidenţi cu Uniunea, cu nenumărate procese pe rol, stinse abia de curând, finanţate de cine ştie cine… Nu lipsesc, aici, nici câteva trimiteri sarcastice la Eugen Simion, căruia i se anagramează caricatural numele în câteva rânduri, ca replică la atitudinea acestuia faţă de «rebrenienele», predate şi tergiversate la Editura Academiei… Tot în această secvenţă a cărţii se publică scrisorile lu Sámuel Domokós, traducător şi critic de la Budapesta, interesat de scrierile de început ale lui Rebreanu în limba maghiară şi de apariţia unui studiu al său mereu amânat la Bucureşti, chiar de către un editor ungur, despre Octavian Goga.
Cu epistolele puse sub titlul Ars poetica, pătrundem în lumea personajelor, evocate cu nume reale ori mascate fictional, din Arta de a fi păgubaş. Ne întoarcem spre începuturile scriitorului, internat în 1954 la sanatoriul Moroeni, cu documente epistolare care certifică şi efectuarea, cu întreruperi justificate, a studiilor universitare, contestată de unii «amici» răuvoitori. Schiţa unei adevărate ars poetica se face, mozaical, în paginile următoare, când Are cuvântul autorul, în pasaje bine alese. Sunt spicuite aici mici fragmente de confesiune, edificatoare însă pentru starea de spirit a unui Niculae Gheran care, încheindu-şi, practic opera de editor rebrenian, se poate bucura în sfârşit de libertatea pe care i-o dă prozatorul din el, constatând cu vădită satisfacţie că a reuşit să creeze personaje „care se mişcă din proprie iniţativă”. Două dintre ele sunt ipostaze fictive ale eului, deconspirate în atmosfera senină creată de receptarea elogioasă a memoriilor din cele patru cărţi amintite, nu fără a trimite încă o dată la contextul social românesc de după Decembrie 1989: „Azi am veşti bune despre capitolul cu care închei tetralogia – considerat de mai mulţi final apoteotic – cel care trage cortina fiind Herşcu Rudel, întors din Ţara Sfântă, prilej de a face un bilanţ: ce-a lăsat la Revoluţie şi ce-a mai găsit din ‘odioasa moştenire’. Despre Herşcu, prin gura căruia vorbesc (ca şi în cazul lui Puiu Matache), se spune că-i ‘fabulos’, ‘uriaş’, ‘formidabil’ etc. Îmi place că prin el izbutesc să mă despart râzând de cititor, de viaţă. E bine aşa, fiindcă, într-un capitol precedent, jalea de-acum exclude orice zâmbet. La înmormântări nu se râde!” De notat e şi părerea, exprimată într-o scrisoare către bistriţeanul Andrei Moldovan, despre gesturile şi rostirile deşuchiate ale unei poete, altminteri talentate, ca Medeea Iancu, valabilă, aş zice, şi despre versurile ce se scriu acum de către unii poeţi tineri: «Personal, nu sunt pudibond şi, în pofida anilor, nici zaharisit. Nu mă îndoiesc asupra celor zise de tine, dar, crede-mă, obscenitatea din poezia citată, fie şi pasageră, umbreşte protestul poetei. Toţi folosim la nevoie şi latrina, dar nu ne face plăcere să dea buzna nimeni peste noi». Câteva «fâşii de biografie» apar în scrisori de familie, vorbind despre slăbiciunile vârstei, dar şi despre spiritul rămas treaz şi atent la lume. Umorul nu-i lipseşte nici când, mai departe, vorbeşte despre căutarea unui loc de veci, nici ea fără peripeţii, cu dorinţa ca epitaful de pe mormânt să sune aşa: «Fereşte-mă, Doamne, de mai rău!». A sfârşit prin a fi înmormântat într-un cimitir bucureşten periferic, şi nu «la picioarele lui Rebreanu», cum s-ar fi cuvenit.
Un document literar substanţial oferă ultima parte a volumului, sub titlul Cei trei muschetari (Zaciu, Sasu, Papahagi, în care ponderea majoră o au scrisorile primite de la Mircea Zaciu, – din păcate, cele trimise de N. Gheran nu s-au găsit încă. Sunt pagini în care principalul coordonator al Dicţionarului scriitorilor români, relatează dificultăţile foarte greu de învins cu care s-au confrunt cei trei clujeni. Vreo cincizeci de scrisori constituie schimbul epistolar dintre Mircea Zaciu şi N. Gheran, între anii 1973-2000. Aprecieri ale profesorului de la Cluj pentru ediţia Rebreanu, invitaţii de colaborare la colecţia «Restituiri» dirijată de M.Z. la Editura Dacia, dar mai ales relele aventuri ale dicţionarelor (mai întâi, cel proiectat sub titlul 111 scriitori români, apoi volumele mari care apar, în fine, în anul 1995). Dificultăţi de colaborare cu bucureştenii, editori sau contributori, «haosul de informaţie ce domneşte în sfânta noastră literatură», relaţiile dificile, şi ele, cu Uniunea Scriitorilor, chiar întârzierile unor răspunsuri din partea lui N. Gheran însuşi şi ale funcţionarilor din jur, altele privind plata colaborărilor, momentul «topirii» primului volum cu care ameninţau organele de cenzură partinică… Într-un mesaj din 1980, se scriu următoarele fraze ce pot rezuma parcursul întreg al marii întreprinderi lexicografice: «Supravieţuim totuşi prin ceva, supravieţuim, uneori şi numai râzând, trecând mai departe, văzându-ne de treabă etc., împotriva meschinăriei, neînţelegerii, ostilităţii şi atâtor altor necazuri.” Iar după, 1990, confruntări cu «bătaia de joc» din partea noilor membri ai organismelor culturale responsabile, de mai multe ori descurajatoare. La rândul său, N. Gheran scrie în 1999: «Trăim vremuri urâte, domnule profesor. Nu-i suficient să fii capabil, să fii cinstit, să vrei să realizezi o operă a vieţii tale, să fi dovedit că o poţi înfăptui. Trebuie să fii şi escroc sau măcar să dai de înţeles cu ce se alege în buzunar cel ce are în mână pâinea şi cuţitul». Bulibăşeală, incompetenţă, lipsă de interes – notate şi în legătură cu greutăţile întâmpinate în editarea ultimelor volume şi documente Rebreanu…
Am oferit aici doar câteva elemente din acest ansamblu documentar definitoriu deopotrivă pentru portretul «în oglindă» al scriitorului şi pentru o epocă ce înregistrează încă, din nefericire, multe din păcatele perpetuate dinspre regimul comunist spre anii după Decembrie 1989. Publicându-l, cu pricepere de literat avizat, dar şi cu empatia şi înţelegerea pe care Niculae Gheran o merita din plin, Doamna Rodica Lăzărescu readuce în memoria noastră o figură majoră de scriitor şi intelectual, proiectată expresiv pe fundalul ultimelor vreo cinci decenii de cultură românească.
Rodica Lăzărescu, Niculae Gheran în oglinda corespondenţei,
Editura Semne, Bucureşti, 1924