studia
LIVIU BORDAȘ

MIRCEA ELIADE ȘI CONTEMPORANII SĂI. ADRIAN PĂUNESCU (I)

Articol publicat în ediția 9/2024

Mai mulți dintre susținătorii și admiratorii lui Mircea Eliade au încercat să facă ceva împotriva noii prohibiții impuse odată cu articolul lui Miron Constantinescu. Epopeea acestor încercări merită reconstituită integral, căci e un moment important nu doar al receptării lui Eliade, ci și al istoriei culturii române sub comunism. Ea va fi posibilă atunci când se vor publica, pe de o parte, întreaga corespondență (emisă și primită) a lui Eliade și jurnalul lui manuscris, iar pe de alta, mărturiile celor implicați (memorii, jurnale, corespondență etc.) și ale apropiaților lor.

Unul dintre primii, dacă nu chiar primul, a fost Dumitru Micu. Dar fără succes. La începutul anului 1971, încearcă ceva nou: publicarea unui inedit. Primise, cu titlu consultativ, versiunea primă a piesei Coloana fără sfârșit, pentru a comunica autorului eventuale observații în vederea revizuirii ei. În primăvara anului 1970, Micu i-o împărtășise, pentru delectare personală, lui Aurel Rău (n. 1930), redactorul-șef al revistei Steaua, care, în noul context al dispariției lui Eliade din periodicele românești, a luat hotărârea de a o publica. Micu încearcă să obțină acceptul lui Eliade: „Publicarea piesei ar fi încă un punct câștigat în lupta pe viață și pe moarte dintre adevărații patrioți și forțele oribile ale obscurantismului neostalinist.” (25 ianuarie 1971). „Vă rog cu insistență să nu interziceți tipărirea piesei; aceasta în interesul luptei crâncene (deși nespectaculoase) pe care oameni cu reală dragoste pentru cultura română o duc împotriva exponenților dogmatismului și primitivismului, pe de o parte, împotriva falșilor liberali, pe de alta. Dezbinați în toate privințele, alde Miron Constantinescu, C. Ionescu-Gulian și alți rinoceri staliniști fac front comun cu «subtilii» Z. Stancu, E. Jebeleanu, Geo Bogza, M.R. Paraschivescu, atunci când e vorba de a împiedica difuzarea literaturii Dvs. Cei dintâi vă detestă fiindcă sunt fiare anticulturale, ceilalți pentru că le e teamă să nu fie eclipsați. Anul trecut, Stancu aduna semnături pe o cerere adresată guvernului de a-i susține candidatura la premiul «Nobel», iar lumea vorbea că și Dvs. ați fi unul dintre candidați. Deci trebuia întreprins orice spre a nu fi cunoscut de publicul român, ca și cum asta putea influența decizia juriului de la Stockholm.” (5 februarie 1971). După alte destăinuiri despre „anumite uneltiri împotriva operei Dvs., puse la cale, pe de o parte de rinocerii staliniști, pe de alta de marii «democrați» și «occidentalizanți» de felul lui Stancu și Jebeleanu”,[1] îi mărturisește: „Vă divulg asemenea chestiuni, nu fiindcă aș avea personal ceva contra cuiva, ci pentru a-mi argumenta opinia că nu Ceaușescu, nu conducerea supremă organizează conspirația tăcerii contra Dvs., ci o seamă de scriitori și alți intelectuali sau pseudo-intelectuali, pe care numele Dvs. îi deranjează. Însă nu cred că trebuie să pedepsiți Țara pentru ticăloșia câtorva inconștienți.” (2 aprilie 1971).

Eliade îi răspunde: „Stancu şi neo-staliniştii se opun din răsputeri reintegrării mele în prezenţa culturală, dar nu cred că ei sunt responsabili de «conspiraţia tăcerii» (evident, nici Ceauşescu nu e responsabil!). Oricum aş privi lucrurile, această anathema este ordonată «de sus» şi are un sens politic.”[2] Știa deja mai multe decât îi putea spune Micu, căci între timp Adrian Păunescu îi povestise ceea ce cunoștea el: „Am aflat multe, am înțeles încă și mai multe”.[3]

Ce însemna „sus” și cine erau cei situați acolo? Foarte sus în aparatul de control ideologic se afla vechiul tovarăș de front propagandistic al lui Miron Constantinescu: Leonte Răutu (1910-1993), cooptat din februarie 1970 în Academia condusă de acesta. Era viceprim-ministru cu probleme de educație (până în 24 aprilie 1972, când a devenit rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu”), vicepreședinte al Consiliului de Miniștri (până în 28 februarie 1972), membru al Secretariatului Comitetului Central și membru al Comitetului Executiv (până în 28 noiembrie 1974). La fel de sus era Gogu Rădulescu (1914-1991), și el vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, vicepreședinte al Consiliului de Stat, membru al Comitetului Central și al Comitetului Politic Executiv. Alături de ei, în alte poziții de putere, ideologi precum Ștefan Voicu (1906-1992) sau Constantin Ionescu-Gulian (1914-2011), membri ai prezidiului Academiei conduse de tovarășul Miron. Dar și alții aflați „sus” prin autoritate ideologică, cum erau, de pildă, Valter Roman (1913-1983), apropiat al lui Leonte Răutu, sau Radu Florian (1927-1997) și Nicolae Tertulian (1929-2019), protejați de-ai lui Voicu, sau Pavel Apostol (1919-1983), colaborator apropiat al lui Miron, care, în anii ’50, furnizase cea mai masivă dintre agresiunile „filosofice” (dogmatic marxiste) asupra lui Eliade. Niciunul dintre ei nu s-a „expus” în această perioadă. Tovarășul Miron era exponentul tuturor și își jucase rolul cu o eficacitate care le permitea să-și păstreze imaginea de oameni eliberați de vechile lor păcate staliniste, ba chiar să pară contrariul a ceea ce erau.[4]

Cel care a reușit să spargă blocada a fost Adrian Păunescu (1943-2010), a cărui poziție în raport cu puterea ceaușistă îi oferea atât suprafața necesară, cât și scutul obligatoriu. Trebuie însă spus, de la bun început, că era doar o chestiune de timp: receptarea lui Eliade în cultura română nu putea fi blocată la nesfârșit. Răuvoitorii sau malițioșii care s-ar grăbi să spună că Eliade a fost „relansat” de Păunescu ar greși în mod fundamental. Dacă nu era el cel care să facă breșa, ar fi făcut-o altcineva mai târziu; cu siguranță după moartea lui Constantinescu, care survine în iulie 1974. Se întâmpla că Păunescu, realizator al unei cunoscute serii de convorbiri cu scriitori și oameni de cultură (dar și cu câțiva politruci), a ajuns cu o bursă în America și a reușit să-l convingă pe Eliade să-i acorde un amplu interviu. Întors în țară, nu s-a dat bătut până când a obținut publicarea lui, chiar și într-o formă cenzurată. Aceasta nu-i diminuează meritul și curajul de-a înfrunta un nomenclaturist din prima linie a intelectualilor partidului. Era nevoie de un „derbedeu” tânăr pentru a-l contracara pe unul bătrân.

La fel de dedicat politicii comuniste și naționaliste a P.C.R. precum Miron Constantinescu, dar de pe alte poziții generaționale și culturale (chiar și Basarabia în care se născuseră nu era aceeași), Păunescu e suficient de apropiat de noi pentru a ne scuti de-ai face portretul. Peste alte patru decenii s-ar putea să fie și el necesar. Se cuvine însă a aminti că, în vremea în care se consuma această confruntare, el era doar un tânăr poet iconoclast (de 27-28 de ani), care primise de două ori premiul Uniunii Scriitorilor. Cea mai mare parte din ceea ce știm că a făcut, scris și spus nu exista decât ca potențialitate. Publicase deja deliruri lirice la adresa partidului și a conducătorului suprem, dar acel Păunescu pe care îl cunoaștem azi începe cu adevărat în februarie 1973, odată cu preluarea conducerii revistei Flacăra și cu cenaclul omonim.

În noiembrie 1970, când îl întâlnește pe Eliade, abia ieșise de doi ani de pe băncile universității. Fiu al unui membru al partidului liberal băgat la închisoare de către staliniști, a cunoscut el însuși repercusiunile atunci când i s-a respins, de trei ori, înscrierea la facultate. În chestiunea de care ne ocupăm, acest fapt e mai definitoriu pentru Păunescu de atunci, decât ceea ce știm despre el cu începere din 1973. Pentru o parte a operei sale a fost descris ca „mărturisitor alegoric al dramei poporului său căzut sub robia unui stalinism ce părea fără de sfârșit”.

Interviul fusese plănuit mai demult, înaintea publicării articolelor lui Dumitru Micu și Miron Constantinescu. Hotărârea lui Păunescu de a-l realiza venise în urma unei vizite a lui Micu în redacția Luceafărului, despre care îl informa pe Eliade la 6 mai 1970. (Se dusese pe la sfârșitul lui aprilie sau începutul lui mai, cu scopul de a se lămuri dacă există o „conspirație a tăcerii” în jurul primului său volum tipărit în România socialistă.) Era însă vorba de un interviu prin corespondență, care nu s-a mai materializat. Micu, care era în relații cordiale cu Păunescu, îi scrie despre el lui Eliade, îndemnându-l să aibă încredere în el și în posibilitățile lui de influență culturală.

Înainte de plecare, Păunescu i-a cerut lui Nicolae Ceaușescu acordul de a-l vizita pe Eliade. L-a primit și a făcut să se știe bine acest lucru.[5] Evident, n-ar fi avut nevoie de el. Atâția alți scriitori importanți îl vizitaseră deja fără permisiune (nici chiar de la Securitate, cum spun azi unii comentatori). Dar, faptul că a cerut permisiune „sus”, deasupra celor care nu-l voiau pe Eliade, arată că pornise cu un plan hotărât, tot atât de curajos pe cât de riscant, de a-l readuce printre autorii publicabili. Și, așa cum vom vedea, chiar mai mult decât atât.

Ajuns la Iowa City, primul lucru pe care l-a făcut a fost să-i telefoneze lui Eliade. Cea dintâi vizită la Chicago, în după-amiaza zilei de 8 noiembrie 1970 – împreună cu soția sa, Constanța Buzea, și cu Aurel Dragoș Munteanu –, a decurs foarte bine. Oricât ni s-ar părea de ciudat nouă care nu l-am cunoscut pe tânărul Țuțea, atât de îndrăgit de Eliade, Păunescu îi amintea de el.[6] Poezia lui îi amintea probabil de cea a lui Aron Cotruș. I-a plăcut și proiectul lui de a reveni pentru a sta în preajmă-i o perioadă mai lungă și l-a susținut pe deplin. L-a invitat, de fapt. Nu a răspuns însă propunerii de a face un „dialog ale cărui șanse de tipărire în țară sunt incomparabile cu ale oricărui dialog anterior”, așa cum îi reamintește Păunescu într-o scrisoare inedită din 10 noiembrie.

Însemnările lui Eliade despre vizitele lui Păunescu nu au fost incluse printre fragmentele de jurnal publicate. Merită așadar redate integral. Iată cea dintâi întâlnire:

„Adrian Păunescu și soția lui Constanța Buzea: au venit la 3.30 și au stat până la 6.00. El e înalt, gros și pare dezarticulat, dar îndată ce începe să vorbească te fascinează. Ea – timidă, tăcută (nu știu dacă a scos o singură vorbă în după-amiaza aceasta).

A.P. ne povestește anecdote despre Ceaușescu, pe care de altfel (așa cum ne mărturisește) îl admiră sincer, îl iubește chiar: căci e cu adevărat «român». Anecdote (în relație cu faimosul discurs din august 1968, după ocuparea Cehoslovaciei). Hamlet a spus «A fi sau a nu fi». Ceaușescu: «Ce-o fi o fi!».

A vorbit cu Ceaușescu despre mine. Ceilalți – «șefii» – sunt supărați pentru că aș fi «criticat politica internă a țării la Radio Free Europe».

A.P. insistă să vin în țară. Apoi să-i dau un interviu. Îi spun povestea cu interviul dat, acum un an, lui Ovidiu Cotruș.” (8 noiembrie 1970).

Cu ocazia celei de-a doua vizite a soților Păunescu-Buzea, între 10 ianuarie și 10 februarie 1971, Eliade a acceptat cu greu ideea interviului, însă după aceea totul s-a derulat perfect.[7] Îl încânta gândul că va putea comunica astfel cu cei din țară, deși știa cât de dificil se va dovedi, iar scepticismul lui reușește să-i strecoare îndoieli chiar și lui Păunescu.[8] În jurnal face numai două însemnări, una, foarte lungă, sintetică, după trei săptămâni, și alta, foarte scurtă, în ziua plecării oaspeților. Cea dintâi, din 30 ianuarie – probabil, noaptea târziu –, în urma primei runde de înregistrări, va surprinde pentru lumina neașteptată pe care o proiectează asupra lui Păunescu.

„N-am mai deschis de mult caietul acesta. Să încerc a găsi o scuză «detașării» mele de Jurnal? De la 10 ianuarie se află aici, vecinii noștri, invitați de noi, Adrian Păunescu și Constanța Buzea. Locuiesc apartamentul de alături, unde am stat și noi din octombrie 1956 până în iunie 1957. I-am invitat pentru că ne-au fost simpatici, dar mai ales pentru că sunt amândoi poeți și se plictisesc în sihăstria din Iowa City. A.P. îmi plăcuse de asemenea pentru interviurile sale – curajoase și inteligente.

Ne vedem în fiecare zi – adică, mai precis, Christinel îi vede în timpul zilei, iar eu aproape numai serile; mâncăm împreună și stăm de vorbă până târziu după miezul nopții. A.P. e neobosit și verva lui îmi amintește pe a lui Petre Țuțea. Nu știu încă ce crede el cu adevărat. Este anti-comunist (Și cât suferă întâlnind americani naivi, filo-comuniști, cripto- sau comuniști pe față! Și uneori se ia cu ei la harță, cu câtă englezească a apucat să învețe în câteva luni.), anti-comunist, zic, și totuși, îl admiră pe Ceaușescu. (E drept, îl socotește «naționalist».) Îl admiră, dar e inepuizabil în anecdote anti-ceauștiene.

Inutil să încerc un bilanț sau măcar o serie de observații în legătură cu ce-mi spune despre țară. Lucruri știute – alături de alte detalii, unele tragice, de care nu aflasem niciodată. Insistă și el (ca toți ceilalți) să vin în țară, ca să mi se poată publica opera și traduce cărțile apărute după 1948. Etc. etc. Am acceptat să înregistrăm un foarte lung interviu, dar va trebui să-l revăd, căci, ca de obicei, către miezul nopții sunt obosit, și vorbesc «neinspirat» în fața aparatului. Am acceptat pentru că A.P. are 29 de ani, iar eu mă apropii de 65. Mi-am spus: e bine ca un scriitor tânăr să-mi asculte amintirile și observațiile asupra «epocii» mele, să înregistreze chiar câteva convorbiri, pentru că nu cred că «experiența» aceasta a mai fost făcută. Mai târziu, când eu n-oi mai fi, și nu va mai fi nici cenzură, aceste convorbiri și amintiri vor constitui un document important și util. În orice caz, de pe acum A.P. va putea transmite colegilor lui, opiniile mele despre cultura românească, despre anumiți scriitori și cărturari (și poate chiar amintirile despre Nae Ionescu!).

Am aranjat de mai multe ori să întâlnească scriitori (Bellow, Richard Stern, Erich Heller etc.) și critici, filosofi, istorici, românizanți. Și pentru că se tot plângea că nu au bani, le-am făcut daruri (cărți etc. – iar Christinel i-a dăruit cea mai frumoasă fustă a ei; prea o impresionase exclamația Constanței Buzea: că nu a văzut niciodată o fustă atât de elegantă!…).

Dar suntem amândoi obosiți; serile și nopțile petrecute în discuții despre țară, scriitori români, Ambasada română de la Washington etc. etc.

Să notez totuși cele câteva poeme pe care mi le-a dedicat Adrian, în special Eliada. Le voi trimite lui Ierunca, pentru «arhiva» lui.

(Alte notițe, din carnetul de buzunar, cu detalii precise și utile, le voi prinde cu un ac într-una din paginile acestea, fără să le mai transcriu.)”

Într-o notă, adăugată în luna noiembrie, preciza: „Notițele s-au rătăcit, poate au rămas într-una din cutiile pierdute la Albion. Sau poate voi da de ele mai târziu…”

În fine, în ultima zi: „Astă seară au plecat soții Păunescu. Prea obosit ca să notez ultimele discuții. Mi-a lăsat o parte din «convorbiri», dar atât de imperfect transcrise (de soția lui), încât va trebui să le refac și să le dactilografieze din nou Christinel.” (10 februarie 1971).

Înregistrarea convorbirilor a fost transpusă de pe casete pe hârtie de către poet, ajutat de soața lui. Eliade urma să dea „formă definitivă răspunsurilor sale”.[9] După cum se înțeleseseră, transcrierea slujea doar ca „îndreptar”, asupra căruia savantul „a stăruit ulterior, cu modificările pe care le-a dorit, unele previzibile, altele deloc previzibile”.[10]

Pentru Păunescu, interviul era mai mult decât un instrument de a ridica blocajul impus de vechea stângă. Devine un instrument pentru a convinge autoritățile, mari și mici, să îmbrățișeze ideea unei vizite oficiale a lui Eliade. Căci, asemenea marilor scriitori români din secolul al XIX-lea, el se afla într-o desăvârșită postumitate. Una de natură geografică: „Dar acest spațiu e atât de larg încât devine uneori timp și absența dumneavoastră este de trei decenii postumitate.” (11 februarie 1971). „Dacă vă nășteați aici, aveați trei statui în fiecare oraș.” (aprilie 1971). Pentru aceasta începe să scrie frenetic diverselor personalități din țară care puteau avea o influență. Însă, deși departamentul „drumuri și poduri” dorea să întreprindă o reparație completă și o rapidă punere în folosință, diverse comitete de inspecție ad-hoc voiau, dimpotrivă, să-l păstreze închis, sub atenționarea „Pericol de prăbușire!”.

Versiunea finală a interviului a fost dactilografiată de Christinel, dar evenimente neprevăzute au amânat finalizarea până în luna aprilie.[11] Trimițând o primă parte a lui, Eliade precizează: „Rămânem bine înţeleşi: numai acest text revizuit şi «editat» poate fi prezentat publicului (sau cenzurii, cum vrei s-o iei). Înregistrarea prezintă doar o încercare de pre-dialog; eram prea obosit ca să mă pot concentra. Evident, anumite fragmente orale rămân valabile (ai să vezi că nu toate paginile au necesitat eliminări sau corecturi). Dar te-aş ruga, chiar asemenea fragmente valabile nu le comunica decât prietenilor.”[12] Cu prilejul celei de-a treia întâlniri, în luna aprilie, la Albion, au lucrat ultima parte a interviului.[13] Eliade îi scrie acum lui Noica că s-a „împrietenit mult” cu Păunescu.

Fără teama de a exagera, se poate spune că acesta e cel mai reușit și mai interesant dintre toate interviurile românești ale lui Eliade. Și nu întâmplător: spontaneitatea inițială a fost bine șlefuită, precizată, dezvoltată, ceea ce nu s-a întâmplat în celelalte cazuri. Apoi, e și cel mai masiv; se discută despre foarte multe subiecte. Sunt reluate și temele tratate în De Zalmoxis à Genghis Khan și, foarte probabil, nu fără legătură cu episodul contra-recenziei lui Constantinescu.

Impresionat de Păunescu și ca o sursă privilegiată de informații (mai ales de culise) din România socialistă, Eliade i-l recomandă lui Emil Cioran, lui Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. „Să-l primești pentru că vei afla lucruri senzaționale”, îi scrie el lui Cioran (14 aprilie). Ajuns la Paris în luna mai, în drum spre țară, Păunescu l-a evitat pe Cioran (pentru că nu voia să vorbească românește) și i-a vizitat – „confidențial”, cum va spune – doar pe „Ierunci”. Cordialitatea dintre ei s-a înnegurat însă atunci când poetul le-a vorbit despre interviu. După cum bine se știe, cele două vigilențe etico-politice din capitala Franței nu priveau cu ochi buni recuperarea selectivă a exilului românesc, considerând astfel de momente drept o colaborare cu regimul comunist.[14] Micul episod are o importanță în schema mare a desfășurării „afacerii” interviului, căci, după cum vom vedea, Lovinescu și Ierunca vor juca un rol central în receptarea acestuia în mediile exilului.

Epopeea publicării lui și a reacțiilor pe care le-a stârnit în țară va trebui – cu absolută necesitate – reconstituită critic pe temelii documentare cât mai complete posibil: arhivele Partidului și ale Securității, corespondențe și mărturii contemporane etc. Suntem încă departe de a avea acces ușor și complet la ele. Ceea ce avem deocamdată sunt mărturii târzii de pe o singură parte a baricadei, cea a lui Păunescu și a aliaților săi din acel moment.

La sfârșitul lunii mai, Păunescu s-a întors în țară. În iunie propune deja tipărirea interviului, dar a fost energic respinsă de către „cenzura de partid și de stat”.[15] Problema publicării lui s-a discutat chiar și în „conducerea superioară de partid”. În fruntea „vechilor comuniști” care s-au opus se afla Miron Constantinescu. După cum aflase Păunescu, acesta „îl dușmănea personal” pe Mircea Eliade. „Se pare că fuseseră dispute între ei, în vremea studenției, și Miron Constantinescu susținea că tinerii de dreapta, între care și Mircea Eliade, i-ar fi ciomăgit pe tinerii comuniști și pe tinerii democrați și asta nu se poate ierta.”[16] Trebuie să fie vorba despre episodul care l-a avut ca victimă pe Gogu Rădulescu și care a dobândit o dezvoltare folclorică, cu variante și subvariante. Chiar și cei fericiți să poată aduna, necritic, orice informație incriminantă pentru Eliade au ignorat această postură de bătăuș legionar. În ceea ce-l privește pe Gogu, Păunescu înclina să creadă că, deși avea mereu de spus câte ceva contra lui Eliade, nu ar fi avut un rol activ în respingerea propunerilor pe care le făcea în legătură cu reacceptarea savantului de la Chicago. Vom vedea însă că nu a fost chiar așa; îi făcea o concesie dictată de context.

În foarte scurt timp au apărut infamele Teze din iulie, iar problema publicării interviului devenise și mai dificilă. Avantajul pe care Păunescu credea că-l avea în atragerea lui Ceaușescu de partea lui dispăruse într-o bună măsură. Nici la Luceafărul, unde era redactor-șef adjunct, iar în redacție se aflau admiratori ai lui Eliade, precum Ștefan Bănulescu și Cezar Baltag, nu se putea face nimic. Așa cum va scrie puțin mai târziu, simțea „C-aveam o piedică la gleznă și pe condei aveam o lesă.”[17] De câte ori deschidea vorba despre Eliade cu exponenții vechii stângi, i se răspundea că „a purtat cămașă verde”.[18] Pe la mijlocul lunii octombrie credea că era pe punctul de a reuși în Luceafărul, dar se va dovedi o altă speranță deșartă.[19]

Văzând că Păunescu suferă în imposibilitatea de a tipări interviul așa cum promisese, Sorin Alexandrescu, cu care avea bune relații, i-a promis că va vorbi cu Mircea Eliade și-l va informa dacă dorința lui „ca interviul să apară așa cum l-a dat, rămâne la fel de drastică, în condițiile strângerii șurubului de după iulie 1971”.[20] Probabil, exemplarul subliniat de cenzură cu creionul roșu care se păstrează în arhiva lui Eliade îi fusese trimis prin Sorin Alexandrescu. După ce l-a întâlnit pe Eliade la Paris, i-a scris din Amsterdam că, în noile condiții, acesta „ar fi fericit ca măcar numele să i se audă în țară”[21] și, prin urmare, să publice atunci cât se putea din interviu.[22] Iată și litera scrisorii: „Mircea e foarte fericit că există, chiar și teoretice, șanse pentru ca interviul să fie publicat; dacă se poate integral, cu atât mai bine, dacă se poate numai parțial, tot e bine, pentru că important este (îl citez) ca preocupările și scrierile lui să fie cunoscute.” Păunescu reluase și vechiul proiect al lui Dumitru Micu de a publica piesa Coloana fără sfârșit, dar, în cazul ei, Eliade e mai inflexibil: „În ceea ce privește Coloana, te roagă să-l ierți că nu ți-o poate «pasa» pentru că a condiționat[-o de] publicarea prealabilă a unui interviu dat lui Puiu Cotruș.”[23]

Primind acest semnal din partea lui Eliade, Păunescu a început din nou lupta – comparată mai târziu cu o veritabilă „gherilă”[24] – și de această dată va izbândi. Trebuie totuși precizat că, în spatele publicării interviului, nu stă doar persoana lui, deși ea a fost factorul cel mai dinamic. El apărea cu învoirea și susținerea unei părți a puterii față de care Miron Constantinescu și acoliții lui nu puteau face nimic.

Mai întâi și cu greutate, a reușit să-l convingă pe Constantin Mitea (1920-2002), redactor-șef al Contemporanului și membru supleant al C.C. al P.C.R., să publice interviul în revista lui. După ce acesta l-a supus aprobării Direcției Presei, „toți cenzorii de meserie au cășunat pe text”. În cele din urmă a ajuns la Dumitru Popescu (n. 1928), membru al Secretariatului și al C.C. al P.C.R, dar mai ales om de încredere al lui Ceaușescu. El a privit cu bunăvoință proiectul lui Păunescu, fiind dispus să ajute navigarea printre meandrele cenzurii pentru a obține bunul de tipar. La propunerea acesteia, a acceptat tăierea unor fragmente. „Din numeroasele observații pe care le făcuseră cenzorii de meserie, Dumitru Popescu a încuviințat câteva, pe cele care priveau filiația lui Mircea Eliade față de Nae Ionescu.”[25] S-ar părea că factorul cheie în înlăturarea tuturor piedicilor a fost Dumitru Popescu, din pozițiile în care se afla.

Despre logica aseptizării interviului avem mai multe mărturii provenind de la cei doi. Păunescu: „Dumitru Popescu mi-a spus: «Uite ce este. Toți cei din conducerea partidului, care îl atacă pe Mircea Eliade, spun că a fost cu legionarii.» Spuneau că Eliade e urmașul lui Nae Ionescu și, deci, cum să aducem noi extrema dreaptă în România, pe ideologul legionar? Și din interviu s-a tăiat partea aceasta în care Eliade îl lăuda pe Nae Ionescu.”[26] Altă dată: „Țin minte ce mi-a cerut: trebuie să fim atenți, dacă vrem să-l readucem acasă pe marele scriitor, întrucât diverși tovarăși din conducerea P.C.R., cominterniștii, îndeobște ilegaliști comuniști, vor specula relația lui Eliade, mărturisită de acesta, cu profesorul său Nae Ionescu și vor pretinde că Păunescu pledează pentru întoarcerea unui cunoscut legionar acasă.”[27] Sau: „Măcar la începutul unei noi cariere a numelui lui Mircea Eliade, în presa română, trebuie să-l ferim de ceea ce cominterniștii din conducerea partidului îi tot spun lui Nicolae Ceaușescu despre Mircea Eliade, pe care îl acuză că a fost elevul lui Nae Ionescu și că a frecventat mișcarea legionară.”[28] Nu a fost un capriciu al lui Popescu – ne asigură Păunescu –, ci o „stare de spirit generală”, care nu permitea atunci să se vorbească liber și integral asupra unui subiect precum Nae Ionescu. Cât despre el însuși, s-a revoltat, a protestat, s-a „zbătut”, dar fără rezultat.[29]

Din perspectiva lui Dumitru Popescu n-ar fi fost vorba de o cenzurare propriu-zisă a spuselor lui Eliade, ci mai degrabă de o protejare a lui de posibile atacuri: „Găsind în interviu referiri ale filosofului religiilor la vechile sale poziții de dreapta, făcute cu o anumită infatuare parcă, i-am spus lui Adrian Păunescu că aceasta va da apă la moară «criticilor neiertători». Poetul a înțeles logica observațiilor și a operat simplificări.”[30] Chiar dacă, în fapt, e vorba de același lucru – cenzură –, în intenție era ceva diferit, în favoarea lui Eliade. Așa cum am văzut, acesta înțelesese deja și acceptase.

Ceea ce se va publica în paginile Contemporanului, în martie 1972, e prezentat de Păunescu ca „fragmentele esențiale ale dialogului”.[31] Erau lăsate de-o parte și alte lucruri, nu doar acelea care îl priveau pe Nae Ionescu. E adevărat că numele lui și tot ce se lega de el suferă cea mai masivă cenzurare. Dar nu a fost singura victimă.

Cuvintele, expresiile și pasajele marcate cu roșu în exemplarul subliniat de cenzură păstrat în arhiva lui Eliade corespund integral cu ceea ce lipsește din interviul publicat. De exemplu, toate referirile la Dan Botta, Constantin Noica, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Ștefan Baciu, Horia Stamatu, ba chiar și ocazionala pomenire a numelui lui Giovanni Papini. Sunt des subliniate referiri la ceea ce era românesc: „spiritualitatea românească”, până și cuvântul „etnic” („creații etnice românești”), faptul că în toate operele lui Eliade revin mereu „motive românești” (pe care le integrează în ordine universală) etc. Suferă chiar și „strămoșii” românilor din epoca pietrei. Apoi, faptul că Eliade lipsește de mult timp din România, că producția sa literară din exil era necunoscută în țară și speranța lui că, într-o zi, atât opera literară, cât și cea științifică, îi vor fi citite de către români. Evident, nu putea rămâne periculoasa consolare cu gândul că va fi un „scriitor postum” în propria-i țară. Mai deranjează referirea la scara de valori a literaturii române în 1940, opiniile lui despre „tineretul din Est” și faptul că cultura europeană „se pregătește să devină minoritară”. Alte cuvinte periculoase: „libertate” (în contextul exilului), „călătorie” („motivul eternei plecări”), „situația prezentului” sau o formulare ca „astăzi, după ce-am trecut prin tot ce-am trecut”. Se mai și schimbă câte un cuvânt pe ici și colo, ba chiar se și adaugă, precum în afirmația lui Eliade „toate ideologiile vechi și-au epuizat posibilitățile”.

Probabil, pentru că i s-a cerut ca acesta să nu aibă ultimul cuvânt, Păunescu a adăugat la final o frază care lipsește în dactilogramă: „Chipul pe care-l va avea ziua de mâine îl văd, desigur, aceia care – așa cum înșivă spuneați – cred în răspunsul pozitiv pe care l-a dat și îl dă ființa umană solicitării și apăsării.” Deși era o transparentă „șopârlă”, care putea fi citită (și) în legătură cu oprimarea din regimurile comuniste, a trecut; cât timp e vorba de un răspuns pozitiv, constructiv, optimist…

Interviul era precedat, pe prima pagină a revistei, de un articol de prezentare intitulat „Un român în America”. Nu știm dacă-l însoțise de la prima încercare, în iunie 1971. Într-un document din 29 ianuarie 1972, prin care Securitatea comunica oamenilor de decizie politică o lungă listă a activităților necomuniste ale lui Păunescu, se preciza că „a scris chiar și un articol apologetic despre Mircea Eliade, în care făcea complet abstracție de convingerile politice antinaționale ale acestuia, dar care nu i-a fost publicat”.[32] Cu altă ocazie se sesiza că Păunescu „furniza informații” despre legăturile sale cu Mircea Eliade atașatului militar al S.U.A. la București (cu care era în legătură încă din 1969).[33]

Articolul lui Păunescu era menit să aibă pentru cititorii potrivnici lui Eliade același rol pe care-l aveau tăieturile pentru cenzură. El e prezentat, în mod strategic, ca nutrind o atitudine binevoitoare față de vechii stângiști interbelici, precum Geo Bogza, Eugen Jebeleanu, Miron Radu Paraschivescu, cei care nu erau tocmai entuziasmați de „întoarcerea” lui, fie și numai în paginile revistelor românești. (Ciudată absența lui Zaharia Stancu, de care Eliade, într-adevăr, se interesase.) Dar și față de noi scriitori ai regimului, precum Eugen Barbu și D.R. Popescu. Deși gândirea lui nu este marxistă – spune Păunescu –, ea e pe deplin umanistă, raționalistă și, mai ales, românească. Eliade ar fi negat chiar că și-a „denigrat” țara la un post de radio străin, adică că ar fi „atacat politica de azi a României”, după cum șușoteau unii, ba chiar ar fi fost „mândru de viul prestigiu internațional al României” din acei ani. Într-adevăr, interviurile acordate Europei Libere nu conțin nimic ce ar putea fi interpretat ca o critică explicită a politicii României lui Ceaușescu. Deci tăgăduirea lui Eliade era corectă, dar el se abținea de la critici politice din motive care nu aveau nimic de-a face cu o presupusă susținere a conducerii României. Nici măcar în privința politicii ei internaționale.

Piesa de greutate în pledoaria lui Păunescu – și cea care-i va turba cel mai mult pe anticomuniștii din exil – e reprezentată de următoarea frază: „Într-o zi, în faţa lui Mircea Mitran, ataşatul nostru cultural la Washington, a mea şi a soţiei mele, a spus că pentru activitatea demnă a României pe arena internaţională, el crede că preşedintele Ceauşescu ar merita Premiul Nobel pentru Pace.”[34] În alte contexte, Păunescu va preciza că era vorba de politica sa în Europa[35] sau de felul în care se opusese rușilor[36] și va insista că afirmația îi aparținea într-adevăr lui Eliade.[37]

Pledoaria era parte a unei strategii amorsate după prima sa vizită la Chicago, când pornește o campanie de lobby pe lângă diverse figuri din țară în vederea invitării oficiale a lui Mircea Eliade. Iată, de pildă, ce-i scria, la 2 decembrie 1970, lui Zaharia Stancu, președinte al Uniunii Scriitorilor: „În urma unei discuții pe care o avusesem cu tov. Ceaușescu, înainte de plecare, cu privire la posibilitatea de a-i vedea și apropia pe românii valoroși și onești din străinătate, am încercat să aflu ce e, de fapt, cu Mircea Eliade. Am fost bucuros să-mi dau seama că el trăiește pasionat alături de noi, că-l interesează personal ce se întâmplă cu țara, că are o privire lucidă față de scriitorii din România, că, de pildă, îi prețuiește pe Eugen Jebeleanu sau pe Zaharia Stancu, despre a căror tinerețe i-a făcut plăcere să ne povestească, mie și Constanței, lucruri frumoase. Nu vă mai spun ce interes și – să risc cuvântul – ce dragoste arată pentru Nicolae Ceaușescu, ca simbol al României.”[38]

S-a spus că afirmațiile lui Păunescu despre atitudinea lui Eliade față de Ceaușescu erau fie simple invenții, fie grosolane deformări sau, în cel mai bun caz, supralicitări. În privința Premiului Nobel, nu avem niciun motiv să credem că putea merge până la inventarea acestei piese din pledoaria sa. Concesiile și joaca cu înțelesurile erau una, iar punerea în gura lui Eliade a unui lucru pe care nu-l spusese – mai ales unul de o asemenea importanță – era cu totul alta. Așa cum vom vedea, Eliade va recunoaște față de apropiații săi din exil că a făcut această afirmație. Trebuie să ținem cont de data la care s-a petrecut: 4 februarie 1971.[39] E vorba de Ceaușescu de după declarația din august 1968, care – spune el – „ne impresionase pe toți”. De cel despre care toată marea presă occidentală scria atunci laudativ. De poziția României în războiul arabo-israelian. De medierea apropierii dintre S.U.A. și China.

Cu numai trei luni în urmă, Ceaușescu fusese primit la Washington de către președintele Richard Nixon, care i-a spus următoarele: „It happens that in the world today because of the divisions, there are times when the leader of one nation does not have adequate communication with the leader of another. But as I was saying to the President earlier today, he is in a rather unique position. He heads a government which is one of the few in the world which has good relations with the United States, good relations with the Soviet Union, and good relations with the People’s Republic of China. Under those circumstances it is extremely valuable for the President of the United States to have the opportunity to speak to the President of Romania to discuss the problems, not only that we have between ourselves, but also these broader world problems in which Romania, because of its special position, can make a very constructive contribution to the eventual peaceful world we all want to share together.” (26 octombrie 1970) E doar unul dintre lucrurile spuse despre Ceaușescu ca „peacemaker”, în cursul acelei istorice vizite, poate nici cel mai apăsat.

Nu e ușor azi să ne eliberăm judecata de un intrinsec prezentism, dar n-ar trebui să ne mirăm prea mult și cu atât mai puțin să ne scandalizăm. (Cu excepția celor binecunoscuți, desigur.) Eliade făcuse o asemenea afirmație într-un moment când aproape toată lumea credea că Ceaușescu va continua, poate chiar ascendent, în aceeași direcție. Nu avea cum să prevadă ce se va întâmpla. Apoi, era un lucru comunicat în mod strict privat, nicidecum o „declarație” pe care o dorea divulgată public. Și nici nu era singurul lucru pe care l-a spus despre Ceaușescu.

În mod evident, intenția prefeței lui Păunescu era de a furniza forurilor decizionale suficiente – și suficient de variate – motive pentru care Eliade putea fi considerat un autor acceptabil în România socialistă. Faptul că demersul a reușit pe deplin și că nici Miron Constantinescu, nici altcineva nu a mai putut răsturna procesul reasimilării treptate, gradate a lui Eliade în cultura română e o dovadă că mutarea fusese bine și îndelung cântărită. Chiar și ceea ce poate părea un exces evitabil trebuie să fi făcut parte din calcul.

Oricum, după o astfel de introducere, care preîntâmpina și aplana posibilele obiecții, rețineri și opreliști, dinspre toate formele de relief ale peisajului cultural-politic, drumul lui Eliade spre publicațiile României socialiste nu mai putea fi stăvilit. Păunescu sperase că nici drumul lui personal spre țara de baștină. De aceea se zbătuse atât: pe el să-l convingă să viziteze România, iar pe reprezentanții culturali și politici ai României să-l invite în mod oficial. Tot acest efort izvora dintr-o convingere și o certitudine: cultura română și, mai ales, generația tânără, avea nevoie de Eliade. N-a intrat niciodată în detaliile confruntării dintre generația tânără de atunci și cele mai bătrâne, care nu-l „doreau”, mărturisind și după căderea comunismului că înțelege să păstreze autocenzura. Dar, din câteva detalii care i-au scăpat, putem vedea cu ușurință de ce Eliade slujea ca o armă a tinerilor. Mai ales atunci când se referă la tinerii intelectuali avându-l pe Eliade drept model ca „noi, apologeții vechii drepte”, iar pe el ca „un scriitor întru totul contestat de ideologii oficiali”.[40] Nici nu era nevoie să ne spună cine erau aceștia din urmă.

În scrisorile lui Constantin Noica, chiar cele trimise după publicarea interviului, vom găsi aceeași înțelegere a puterii formative pe care scrisul lui Eliade, oricât de filtrat și cenzurat ar fi fost, o avea asupra noilor generații din România socialistă. Cred că destui dintre cei care au trăit acei ani pot depune mărturie, iar unii au și făcut-o deja.


[1] Între altele: „Un redactor de la Cronica din Iași mi-a destăinuit anul trecut că se scrisese cronică la Maitreyi îndată după apariție și, dacă aceasta n-a apărut decât prin mai, faptul se datorează lui Stancu. El ar fi rugat pe redactorul-șef să nu publice nimic despre Dvs. (aceasta, neoficial). Când cronica a văzut lumina tiparului, redactorul-șef era altul.”

[2] Dumitru Micu, „Scrisori de la Mircea Eliade” (I), Caiete critice (București), nr. 5-6, 1993, pp. 46-60 (60 – 14 aprilie 1971).

[3] Ibidem, p. 59 (25 februarie 1971).

[4] Unii dintre ei vor reveni după reapariția semnăturii lui Eliade. Un exemplu, neînregistrat până acum, cu ocazia publicări unui articol al său în Revista de filosofie, când imperativul respingerii autorului acestuia e abil împachetat de un apropiat prieten al lui Leonte Răutu: „Valorificare, cunoaştere înseamnă nu numai preluare şi adaptare, dar şi respingere argumentată, justificată teoretic, cu recunoaşterea cuvenită a actului de cultură, a meritelor omului de cultură.” Șt[efan] V[oicu], „Cu privire la «unele neclarități»”, Era socialistă (București), LIV, nr. 2, ianuarie 1974, pp. 57-58. În 1979 scrie, pentru aceeași revistă, un articol deosebit de critic despre Eliade, care a fost oprit prin intervenția lui Petru Comarnescu la Cornel Burtică. M. Pelin, Genii și analfabeți. Militari și intelectuali sub lupa Securității, Universal Dalsi, București, 2002, pp. 114-144 (140).

[5] Adrian Păunescu, „Linșaj stereo. Atacat și pentru Eliade”, Flacăra lui Adrian Păunescu (București), VIII, nr. 14, 21-27 martie 2008, pp, 1, 16 (1).

[6] Constanța Buzea, Creștetul ghețarului. Jurnal 1969-1971, Humanitas, București, 2009, p. 152 (16 ianuarie 1971).

[7] Ibidem, pp. 158, 168, 169, 178, 188 (22-23, 29 și 30 ianuarie, 4 și 8 februarie 1981).

[8] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (I-IV), Vremea – Totuși iubirea (București), II, nr. 12, martie 1991, pp. 8-9; nr. 13, martie 1991, pp. 8-9; nr. 14, aprilie 1991, p. 8; nr. 15, aprilie 1991, p. 8 (aici, II, p. 8).

[9] A. Păunescu, „Un român în America”, Contemporanul (București), XXV, nr. 11, 10 martie 1972, p. 1; C. Buzea, op. cit., pp. 178, 188 (4 și 8 februarie 1971).

[10] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (I), op. cit., p. 8.

[11] Scrisorile lui Eliade din 26 februarie și 31 martie 1971, Vremea – Totuși iubirea (București), II, nr. 14, aprilie 1991, p. 8; nr. 15, aprilie 1991, p. 9.

[12] Ibidem, p. 9.

[13] C. Buzea, op. cit., pp. 208 (17 aprilie 1971).

[14] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (III), op. cit., p. 8.

[15] A. Păunescu, „Linșaj stereo…”, op. cit., p. 16.

[16] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (II), op. cit., p. 8.

[17] A. Păunescu, „Veche și inutilă scrisoare lui Mircea Eliade” [1980], Flacăra (București), I, nr. 11, 15 noiembrie 2001, p. 32.

[18] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (II), op. cit., p. 8.

[19] C. Buzea, op. cit., pp. 255, 256, 261 (15, 16 și 18 octombrie 1971). Revista publica atunci memoriile lui Zaharia Stancu, iar în paginile ei semnau adversari ai lui Eliade, precum Ovid S. Crohmălniceanu și N. Tertulian.

[20] A. Păunescu, „Linșaj stereo…”, op. cit., p. 16.

[21] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (II), op. cit., p. 8.

[22] Ibidem (III), op. cit., p. 8. V. și Jean Dumitrașcu, „În România e timpul, locul profesorilor de română”, interviu cu poetul Adrian Păunescu, Argeș (Pitești), 23 mai 1997, p. 3.

[23] Scrisoare din 19 octombrie 1971, în A. Păunescu, „Linșaj stereo…”, op. cit., p. 16.

[24] A. Păunescu, „Mereu vinovat”, Flacăra lui Adrian Păunescu (București), VIII, nr. 15-16, 28 martie-11 aprilie 2008, pp. 1, 24 (1).

[25] Ibidem, p. 24.

[26] J. Dumitrașcu, op. cit.

[27] A. Păunescu, „Mereu vinovat”, op. cit., p. 24.

[28] A. Păunescu, „Linșaj stereo…”, op. cit., p. 16.

[29] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (III), op. cit. p. 8.

[30] Dumitru Popescu, Cronos autodevorându-se… Memorii, vol. II, Curtea Veche, București, 2006, pp. 169-170.

[31] A. Păunescu, „Mircea Eliade: «Scriu în limba română, limba în care visez» (29-30 ianuarie 1971, Chicago)”, Contemporanul (București), XXV, nr. 11, 10 martie 1972, p. 2; „Mircea Eliade: «Când spun România, văd în mintea mea ceea ce vedeam în fiecare vară de pe Muntele Omul» (6-7 februarie 1971)”, ibidem, nr. 12, 17 martie 1972, p. 2.

[32] A. Păunescu, „Linșaj stereo…”, op. cit., p. 16.

[33] Florica Dobre (coord.), Securitatea. Structuri – cadre. Obiective și metode, vol. II (1967-1989), Ed. Enciclopedică, București, 2006, pp. 726-727.

[34] A. Păunescu, „Un român în America”, op. cit.

[35] „Stenograma întâlnirii tovarășului Nicolae Ceaușescu cu activul Uniunii Scriitorilor, 21 septembrie 1971”, în Ceaușescu critic literar, ed. de Liviu Malița, Vremea, București, 2007, pp. 67-181 (121-122).

[36] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (III), op. cit., p. 8.

[37] J. Dumitrașcu, op. cit.

[38] Mihai Pelin, Opisul emigraţiei politice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii, Compania, București, 2002, pp. 119-122 (121).

[39] C. Buzea, op. cit., p. 178.

[40] A. Păunescu, „L-am cunoscut pe Mircea Eliade” (I), op. cit., p. 8.