Nimeni nu ştia cum o cheamă. Toţi îi ziceau „Gheboasa”. Se născuse pe un grind numit „Pocorăşti”, după numele primului om care îl locuise, un străbunic al ei.
Pe fiecare grind erau câteva case. Oamenii îşi împărţeau fâneaţa, creşteau animale, pescuiau. Pe lângă colibe aveau şi câte o grădină cu zarzavaturi. Când venise prigoana colectivizării, acele terenuri trecuseră în „patrimoniul C.A.P.” şi oamenii fuseseră alungaţi şi cârduiţi în sat, obligaţi să se angajeze la „ferma piscicolă” nou înfiinţată. Totuşi, C.A.P.-ul lăsase acele terenuri în paragină, fiind locuri prea izolate ca să poată fi muncite. Autorităţile mai toleraseră acolo doar câţiva bătrâni, care trudiseră mai departe pământurile, neputându-se despărţi de acestea, până muriseră.
Acum, pe acest grind nu mai trăia decât Gheboasa.
Astăzi veni în sat la sora ei Gherghina, măritată cu un pescar.
Nimic deosebit. Cu excepţia timpului de iarnă, când canalele îngheţau, ea venea cu barca în sat sau se ducea la Sulina trăgând la rame, la fiecare trei-patru luni, fie ca să vândă, fie ca să cumpere câte ceva. Uneori oamenii o ocoleau în piaţă, refuzau să cumpere verzele ei mari, ori pepenii, numai pentru că era gheboasă. Se ruşinau să le ia pe ale ei, de parcă s-ar fi făcut de râs.
De dimineaţă, când ajunse la soră-sa, îi spuse că veni să cumpere marmeladă. Dar uită să se mai ducă la magazin. O ajută pe soră-sa la depănuşat, cărară dovlecii în cămară ca să nu-i prindă bruma, mâncară „malasolcă” – peşte sărat cu cartofi fierţi şi mujdei de usturoi, băură câte o cană de lut cu „tulburel”, se închinară şi se culcară.
Bărbatul Gherghinei e paznic la „Piscicola”, acum în tură de noapte. Gherghina, trudită, adormi repede.
Afară e lună. Fereastra e un chenar galben, strălucitor, aurit. Gheboasei i se păruse că, pe vremuri, nicăieri luna nu fusese mai frumoasă decât la ea pe grind. Acolo fâneaţa fuse de aur. De atâta singurătate, chiar şi năpârcile îi plăceau. Le auzea şuierând, furişându-se prin crăpăturile cocioabei care arunca umbre negre ca petele de catran din pricina opaiţului de pe masă – uneori se ferea, să nu se mânjească pe tălpi. Gârlele străluceau argintii de parcă le-ar fi azvârlit cineva sare în ochi. Ici şi colo, când luna ieşea brusc de după norii călători, nuferii, sub puterea luminii, se deschideau aproape brutal, ca nişte mici umbreluţe, iar floarea-soarelui din grădina ei se întorcea vizibil după astrul nopţii. Iar păsările, nu numai cele de noapte, zburau peste ghioluri, ca nişte fulgere și ţipete care brăzdau bolta. Iar cântecul broaştelor, înainte şi după ploaie, îi provoca insomnii, părându-i-se a fi zgomotul intens al traficului dintr-o mare arteră de circulaţie.
Cu timpul, poate de plictiseală şi de atâta singurătate, începu să simtă, să înţeleagă aceste mari sărbători ale bălţii, singurele ei desfătări după truda nemiloasă de peste zi.
Mai erau şi braconierii! Departe, pe celelalte maluri, întindeau plase peste ape, se îmbătau şi făceau borş de peşte în toiul nopţii, aprindeau focuri uriaşe din sălcii întregi şi cântau melodii lipoveneşti până în zori! Aceştia nu se temeau de ea. De fapt, nici oamenii legii n-o întrebau niciodată nimic.
Iarna, tot pe lună, oameni călări vânau, cu câinii lor arţăgoşi, enoţi, mistreţi ori vidre. Parcă îi vedea urcând pe dunele albe, înzăpezite. Atunci stătea afară, până îi amorţeau picioarele, privind şi ascultând larma şi încăierările cu fiarele.
Dar şi aceste nopţi erau puţine, căci viforniţa urla şi lătra, şi-şi înfigea colţii reci în colibă!
Dar, de la o vreme, până şi luna începuse s-o plictisească! Nu-i mai plăcea. Munca i se părea din ce în ce mai grea, de la an la an, ca o tortură. Avea riduri adânci la treizeci şi trei de ani, şi şuviţe de păr alb.
Nu era de tot singură, căci se ruga neîncetat, zi şi noapte, ani în şir; „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!”… şi, parcă simţea o prezenţă binefăcătoare, vindecătoare, care o mângâia. Asta o ţinuse în viaţă!
Gheboasa avea câteva vintire care stăteau de ani şi ani în aceleaşi locuri pe la coturile canalelor, cu peşti putreziți în ele. Îi alegea din când în când pe cei vii şi mai mari, îi săra şi-i usca la soare pentru iarnă.
Toate zilele, toţi anii ei erau la fel. Dacă se gândea la vremea care a trecut, nu-şi aducea aminte aproape de nimic. Într-o primăvară i se dărâmase cuibul de berze de pe acoperiş. Se îngreunase de atâtea ploi. Într-o zi au venit nişte oameni care s-au urcat în plopul înalt din mijlocul grindului şi au însemnat oul de vultur şi au fotografiat codalbul. Pe ea nici n-au băgat-o în seamă, de parcă nici nu exista.
Gheboasa se ridică din pat, trecu grijulie pe lângă soră-sa, care dormea la marginea patului, dar aceasta se trezi:
– Ce faci?!
– Mă duc pân’ afară!…
Îndată, Gherghina adormi din nou. Gheboasa o auzi cum sforăie. Deschise încet uşa. Ieşi. Lumina lunii o făcu să strângă ochii. Cu paşi repezi se îndreptă spre staul. Intră. Vinereana rumega liniştită. Gheboasa se trânti în iesle. Stele.
În nesfârşitele nopţi de iarnă, pe grind, era silită să gândească, să cumpănească, neavând altceva mai bun de făcut, într-o stare mai aproape de hibernare decât de meditaţie. Aşa observase că începuse să i se lumineze mintea, să înţeleagă ceea ce ceilalţi oameni, hărţuiţi de griji şi de nevoi în toate anotimpurile, nu mai aveau răgazul să vadă şi să înţeleagă. Şi mai băgase de seamă că, pe măsură ce înţelegea lumea mai bine, viaţa ei i se părea fără noimă, fără rost.
Acum, răsturnată peste fânul din iesle, Gheboasa îşi aminti de o întâmplare pe care o auzise cu mai bine de douăzeci de ani în urmă de la tatăl său.
Pe timpul războiului se născuse o fetiţă care se îmbolnăvise de „samka”, o boală ciudată adusă de un duh al bălţii şi smârcurilor, care bântuie prin deltă, şi care face ca pruncii să devină gheboşi. Ca să se vindece de această meteahnă, părinţii trebuie să-l ducă pe micuţ la o babă meşteroaie să-i descânte nopţile şi să-i desfacă vraja cea rea, oferindu-i sacrificiu, drept ofrandă duhului bălţilor, un animal, de regulă o juncă. Dar, cum părinţii acestei fetiţe nu credeau în farmece, au dus-o în pădurea Letea, unde se adăposteau trupele române şi unde erau nişte doctori renumiţi, veniţi de la oraş. Aceştia ar fi spus că fetiţa poate fi salvată, dar că ar fi mai bine s-o lase să moară, decât să-şi poarte gheba. Şi părinţii îndureraţi au lăsat-o să moară. Tatăl ei, însă, îi spusese că viaţa e un dar ceresc din care şi ea trebuie să guste!, să mulţumească în fiecare zi Domnului pentru că trăieşte! Gândindu-se la această poveste, uneori Gheboasei îi părea rău că bătrânii ei nu fuseseră atât de tari şi înţelepţi şi o lăsaseră să trăiască!
Apoi, stând în iesle şi privind Steaua Polară prin leţurile grajdului, ea îşi aminti de soarta unei căţeluşe de vânătoare, Juga. Aceasta, deşi de rasă, nu vâna. Dăduse naştere la nenumărate generaţii de câini care ştiuseră cum să atace sălbăticiunile, dar ea, Juga, se părea că stă rău cu mirosul, sau că îi e frică! Îmbătrânise. Stăpânul o dusese în pădure şi o împuşcase, trăgând asupra ei două cartuşe cu alice. După trei zile, Juga se târa înapoi prin sat, însângerată, chelălăind spre casa stăpânului său. Tremura ca o zdreanță în vânt şi se speria de orice zgomot care ar fi putut semăna cu un pocnet de armă. Când o văzuse, omul o legase cu o funie şi, supărat, o dusese din nou în pădure, dar, de data asta o spânzurase, ca să nu mai cheltuiască pe alte cartuşe.
O forţă necruţătoare, potrivit căreia tot ce e de prisos în lumea asta trebuie să piară, o pierduse pe Juga. Gheboasa se gândea mereu la această forţă care o împresura ca un vârtej în ultima vreme şi pe ea…
În noaptea asta ciobul de lună de printre bulumacii grajdului pare albastru. Fulgerător îi mai trecură prin minte Gheboasei, stând pe un cot în iesle, câteva amintiri.
Iarna, oamenii dădeau foc la stuf, ca să crească altul, verde, primăvara. Sute de hectare ardeau de-a lungul şi de-a latul deltei. Săptămâni în şir, nopţile erau roşii, norii de sânge. În aceste vremuri, Gheboasa dormea iepureşte. Vântul aducea frunze aprinse şi răsucite în apropierea colibei sale. Uneori simţea pe perete o pală de foc şi sărea speriată din somn. Dar bătea doar luna. Avea mereu pregătite chiar în camera ei, ca să nu îngheţe, butoaie cu apă. O dată arsese jumătate din grajd şi, dacă nu se întorcea vântul de la nord, cu viscol, putea să-i ardă şi coliba.
Primăverile îi aduceau aproape totdeauna inundaţii. Apa venea până în prag şi ea trebuia să meargă cu barca pe deasupra grindului, priponind-o chiar lângă uşa colibei. În anii răi, apele se trăgeau târziu şi nu mai era timp cald suficient ca să se coacă zarzavaturile.
Verile dormea mai mult afară, în foişor, ca să alunge porcii mistreţi care stricau tot. O dată, un gligan bătrân îi sfârtecase piciorul cu colţii. Se vindecase greu, singură, cu buruieni. Nici nu-i trecuse prin minte să se ducă cu barca la oraş, la spital, ori măcar la dispensarul din sat. I se păruse absurd, ca şi când un şobolan s-ar duce la doctor.
Pe vremuri îi era frică de ierni. Nervii nu-i mai puteau îndura atâta beznă, atâta singurătate, atâta viforniţă care-i acopereau coliba şi grajdul. Trebuia să facă tuneluri prin zăpadă, cărând apă din copca gârlei să adape văcuţa. În acele ierni care nu mai aveau sfârşit cumpănea mereu, compara viaţa ei şi vieţile celorlalţi oameni din sat. Dar, mai ales, se gândea la moarte.
Acum toate acestea o lăsau rece. Nici măcar nepăsarea ei la toate n-o mai mira. Mai băga de seamă că doar puterile îi mai slăbeau, după unele lucruri pe care le lăsa nefăcute. De pildă, pentru iarna trecută nu mai tăiase sălcii pentru foc, adunase doar două stoguri de stuf şi papură bine uscate. Iar pentru iarna care abia trebuia să înceapă, nici ea nu ştia bine de ce, abia dacă mai tăiase câţiva maldări – tot mereu amânase!… Dar acum n-o mai speriau, ca pe vremuri, iernile! Chiar de-ar mai fi trăit o mie de ani, ştia cu exactitate dinainte ce-ar fi făcut, lună de lună, zi de zi. De asta venise în sat! Era mai bine aşa: soră-sa avea s-o îngroape. Iar oamenii îşi vor aduce aminte de ea… Acolo, pe grind, putea să putrezească. Nimeni nu venea la ea. Ar fi ros-o şobolanii! Mai ales de aceştia se temea. Dacă nu trăise printre oameni, care ei îi erau aşa de dragi, măcar să moară printre ei… Se bucura că, vrând-nevrând, sătenii o vor îngropa în cimitirul satului, în rând cu lumea… Ştia că e cumva păgân să-şi ia singură zilele ce-i mai rămăseseră, dar spera că o s-o ierte măcar Dumnezeu: Gheboasa îndurase destul în pustietatea acelui grind, credea că-şi ispăşise toate păcatele, chiar şi pe acela de a se fi născut!…
O, n-o făcea din disperare, nu! Mai degrabă dintr-un calcul rece! Nimeni nu trebuia s-o plângă, dacă ea însăşi nu se plângea! Se ruga la Dumnezeu doar să-i dea putere şi curaj! Frica îi trecuse, iarnă de iarnă, zi cu zi! Era perfect liniştită. Nimic nu i se părea mai neînsemnat. Era ca o socoteală rece, simplă, ca şi când unu şi cu unu era, în mod firesc, egal cu doi.
Gheboasa se ridică. Dintr-un ungher scoase o sticlă pe care o pregătise încă de cu ziuă. Căscă şi îşi duse mâna la gură. Se gândi că, atunci când va cădea, sticla s-ar putea vărsa şi soră-sii i-ar mai trebui pentru dihorii care-i împuţinează puii de găină, şi apoi, Vinereana, care o privi cu ochi mari şi blânzi în bătaia lunii, ar putea mânca din fânul acela… Bâjbâi prin întuneric. Într-un ungher găsi o cutie de conserve, ruginită. Turnă. Nu stătu pe gânduri, era pregătită. Îşi făcu o cruce scurtă. Apoi, cu un gest firesc, de parcă ar duce la gură o cană cu apă, Gheboasa bău…
Căzu în iesle, cu braţele încrucişate pe piept, de parcă s-ar fi rugat Celui care, cu două mii de ani în urmă, se născuse tot într-o iesle.