Una dintre cele mai potrivite numiri din politica românească postdecembristă a fost cea a profesorului și gânditorului politic american originar din România, Vladimir Tismăneanu în fruntea Comisiei prezidențiale care a analizat dictatura comunistă din România. Nu știu dacă ideea i-a aparținut fostului președinte Traian Băsescu sau unor oameni cu influență din jurul său, dar ea a fost una genială. Vladimir Tismăneanu era, probabil, singura persoană de pe radare care ar fi putut da credibilitate unui asemenea demers. Născut în România într-o familie de true belivers ai regimului comunist, Vladimir Tismăneanu este stabilit de mulți ani în Statele Unite ale Americii. Este un respectat profesor al Universității Maryland și un specialist de nivel internațional în problematica comunismului european. El cunoaște, ca nimeni altul, istoria comunismului românesc, inclusiv din povești spuse în casă și din frecventarea acelorași școli, simultan cu descendenții liderilor PCR din anii ’60; a avut acces și a citit toate cărțile care contează în politologia occidentală, a participat la cele mai prestigioase dezbateri de idei privind democrația și totalitarismele. Pentru realizarea Raportului a capacitat cei mai importanți istorici și politologi din țară și din diaspora, iar concluziile acestuia, potrivit cărora regimul comunist din România a fost „ilegitim și criminal” nu a putut fi combătută de nimeni cu argumente științifice. În ziua prezentării Raportului, partidele extremiste din Parlamentul României în frunte cu inenarabilul Corneliu Vadim Tudor, s-au pretat la un circ grotesc, culminând cu amenințarea aruncării lui Horia-Roman Patapievici din balconul sălii, în prezența unor simboluri ale rezistenței anticomuniste precum Lech Wałęsa și Jelio Jelev, foștii președinți ai Poloniei și Bulgariei.
Cum spuneam, Raportul nu a fost contestat de nimeni cu argumente științifice, nemulțumirile rezumându-se la înjurături mustoase, urlete, amenințări grobiene și bârfe de tot felul la adresa coordonatorului și a colaboratorilor la proiect. Adversarii lui Vladimir Tismăneanu au drept argument în a-l denigra doar istoria familiei sale, pe care o dezgroapă, periodic. Ei prezintă de fiecare dată acest trecut ca pe o mare descoperire a lor, făcând abstracție de faptul că profesorul însuși a spus, cu o franchețe, destul de neobișnuită la noi, tot ce era de spus. A recunoscut faptul că în contextul holocaustului, părinții săi au fost seduși, ca mulți intelectuali de mare forță din Occident de propaganda Kremlinului, au luptat ca voluntari pe frontul din Spania (unde tatăl său și-a pierdut un braț), apoi reveniți în țară au servit regimul instalat în București după abdicarea Regelui Mihai. Firește, Vladimir Tismăneanu (n. 1951) nu avea cum să înțeleagă întreaga grozăvie a sistemului penitenciar românesc și dramele petrecute între zidurile închisorilor, iar din momentul în care a avut maturitatea de a înțelege și a avut acces la cărți (inițial ca student la sociologie la București), a studiat cu precădere textele revizioniștilor marxiști, iar apoi, după plecarea sa în Occident, marile texte ale gândirii anticomuniste. Uman, el nu și-a renegat niciodată părinții, a făcut eforturi de a înțelege elementele din propaganda mincinoasă și cinică, elaborată în laboratoarele de la Kremlin, care i-a vrăjit, a pus-o în corelație cu discuțiile auzite în casă, știe că nu au fost niște ticăloși oportuniști, dar gândirea sa este cu totul alta. Fără patimă, se desparte de lumea lor, de idealurile lor, de speranțele lor înșelate într-o lume mai bună și pariază cu toată convingerea pe democrația de tip liberal. Impresionante în scrisul lui Vladimir Tismăneanu sunt lipsa de patimă și cinstea cu care analizează toate situațiile, inclusiv cele care se petrec în imediata sa apropiere. Folosește întotdeauna măsura justă a lucrurilor, nu ascunde nimic, mintea sa își păstrează întotdeauna limpezimea. Categoric, își iubește părinții și, uman, are multă compasiune pentru speranțele lor pline de umanism, de care s-a ales praful. Dar nu face nicio concesie judecății sale despre regimul comunist în numele acestei iubiri filiale. Iar dovada supremă este chiar concluzia Raportului Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, potrivit căruia idealul politic al părinților săi a avut un caracter „ilegitim și criminal”. Este constatarea rece, cumva aseptică a omului de știință, cinstit cu sine însuși și cu obiectivitatea. Ea nu îi face nicio plăcere și nu îi produce nicio durere.
Cartea Aventura ideilor. Cum ne putem elibera din mrejele ideologiilor totalitare este o colecție de eseuri relativ scurte (rareori vreunul conține mai mult de trei pagini) despre chestiuni legate de comunism și fascism, cele două totalitarisme ale secolului XX. Majoritatea textelor sunt la origine articole pentru postul de radio Europa Liberă Moldova, de unde dimensiunile lor oarecum standardizate. Conținutul propriu-zis este destul de diversificat, de la mici recenzii de carte, comentarea unor documente istorice sau declarații ale unor lideri comuniști sau fasciști, analize asupra totalitarismului și ale lumii contemporane, punerea în paralel a celor două totalitarisme ale secolului XX, comunismul și nazismul tendințele iliberale ale unor lideri ai lumii de azi. Elementul de legătură este, așa cum ușor se poate deduce din titlu, legătura cu ideologiile totalitare.
Principalele calități ale scrisului lui Vladimir Tismăneanu sunt claritatea, expresivitatea și soliditatea argumentației. El te face să înțelegi nu numai specificitatea unui regim ci pe a tuturor celor care au urmat aceleași principii de guvernare și chiar formele perpetuate de falșii democrați de după căderea comunismului: „Pentru Lenin, dictatura proletariatului însemna guvernarea prin forță și neîngrădit de vreo lege. Dușmanul de clasă trebuia eliminat, distrus, strivit fără nici o urmă de remușcare, Andrei Vîșinski, procurorul isteric al lui Stalin în timpul proceselor spectacol din anii ‘30 a împins această macabră logică la extrem atunci când a transformat mărturiile acuzaților în principalul argument al acuzării lor la moarte. Cu alte cuvinte, prezumția de nevinovăție a fost înlocuită de o universalizată prezumție de vinovăție” (p. 240).
Foarte interesantă este distincția pe care o face Vladimir Tismăneanu pe urmele lui Raymond Aron între fascism și comunism, cele două totalitarisme ale secolului XX, între care mulți sunt tentați să pună semnul egalității. Citându-l pe gânditorul politic care se recomanda „spectator angajat”, Vladimir Tismăneanu observă o nuanță de gândire relevantă: „ideea care inspiră cele două inițiative: într-un caz, rezultatul final este lagărul de muncă, în vreme ce în celălalt este camera de gazare. Într-un caz avem de-a face cu voința de a construi omul nou și posibil un om, prin orice mijloace, în celălalt, există literalmente o voință demonică de a anihila o pseudo-rasă.” Repet ideea îi aparține lui Raymond Aron și este reprodusă de Vladimir Tismăneanu. Pornind de aici politologul american originar din România mai enunță o idee foarte subtilă. Dușmanul comunismului nu este fascismul așa cum se vehiculează în propaganda oficială a celor două regimuri aparent antagonice, care au fost coșmarul a milioane de oameni la mijlocul secolului trecut. În realitate, ambele regimuri totalitare au același dușman: democrația de tip liberal.
Printre zecile de eseuri de istorie și politologie incluse în volum există și unul cu tentă autobiografică, mai mult decât necesar celor care preferă să speculeze comod pe marginea biografiei și concepțiilor lui Vladimir Tismăneanu despre lumea contemporană. Scrie Vladimir Tismăneanu, printre altele: „Asemeni lui Kolakowski mă simt atras mai degrabă de un eclectism prudent, nu însă timid. Când sunt întrebat la ce formulă ideologică ader, declar, în consens cu marele filosof polonez, că sunt un liberal conservator socialist anticomunist. Îmi propun să continuăm discuția pe această temă a necesității depășirii formulelor intelectuale încremenite în polarizări sclerozate. Sunt de acord, astfel, cu Andrei Pleșu, care a vorbit adeseori despre riscurile căderii în capcana ideologiilor. Václav Havel, încă din anii disidenței, a arătat că ideologiile sunt în ultimă instanță forme de schilodire a libertății spiritului. Probabil că nu putem trăi complet fără ele, însă rolul intelectualilor este să le demistifice, să le critice mereu și fără inutile rețineri.” (pp. 232-233)
Din felul în care sunt citați în carte, putem schița o listă a autorilor preferați ai lui Vladimir Tismăneanu. De pe ea nu trebuie să lipsească nume precum Leszek Kolakovski, Agnes Heller, Ferenc Feher, Hannah Arendt, Tonny Judt, Robert Conquest, Adam Michnik, Milovan Djilas, Raymond Aron.
Ca toate cărțile lui Vladimir Tismăneanu, Aventura ideilor. Cum ne putem elibera din mrejele ideologiilor totalitare este un fel de drum ghidat printre fake news și interpretări aberante atât de familiare în peisajul comunicațional actual. Un profesor de școală veche, instruit și talentat de care lumea de azi, care pare a-și fi rătăcit busola, are atâta nevoie. Mulțumim, Vladimir Tismăneanu.
Vladimir Tismăneanu, Aventura ideilor.
Cum ne putem elibera din mrejele ideologiilor totalitare,
selecția textelor și prefață Monica Got,
Editura Humanitas, București, 2024