Întrebare: de câte ori citiți ce mare e cutare autor care – la o lectură liberă – nu e chiar așa, nu vă puneți întrebarea clasică „ce-i mâna pe ei în luptă”, pardon în compunerea ditirambilor? Pe lăudători, vreau să zic. Întrebare devenită și ea clasică într-o țară unde prea adesea mobilul unor asemenea exagerări nu e adevărata valoare a ceea ce e ditirambizat, ci (nu) te miri ce altceva. Interesul pentru valoarea artistică se conjugă până la dispariție (cum își intitula Vintilă Ivănceanu fantezistul său roman) cu alte celea, vreun favor din partea autorului ce devine idol egal cu clasicii momentului, favor care poate deveni un vot, ori un alt avantaj. În politică, lucrurile sunt clare, se dezvăluie periodic, degeaba; românescul cui îi pasă l-a înlocuit demult pe clasicul latin cui prodest și mergem înainte (?).
Așa că atunci când aflăm că intervin (non)criterii de tip sociologic, politic, etnic sau erotic n-ar trebui să ne mai mirăm, din moment ce înghițim și alte hapuri dintre cele mai grețoase al căror mobil e oarecum diferit de cel normal. Cafeaua cu înlocuitori a fost unul dintre felurile de băutură ale vremurilor trecute – comuniste, mie-mi spui? – care ne-au obișnuit să înghițim mai mult decât am fi crezut. Dintr-un celebru monolog al și mai celebrului Constantin Tănase, auzit, firește, post festum, rețin totuși ceva semnificativ: „am mâncat și-eu ce-am putut/ am mâncat și ce n-am vrut…”, ceea ce indică felul de exerciții pe care le au de repetat pentru călirea mușchilor supușii diverselor dictaturi. Or, gata obișnuiți cu aceste triste performanțe, câți dintre cei care scriu reușesc să se abțină de la compunerea unor ditirambi nemotivați de obiectul cărora le e dedicat, însă motivați, în afara lui, de interese străine vreunei valori reale?
În gazetele construite pe principiul micului grup care trebuie să se afirme, faute de mieux, vorba ceea, de obicei de prin provincii, veți întâlni poeți mai mari decât Nichita Stănescu, critici mai mari decât G. Călinescu sau E. Lovinescu, prozatori mai mari decât Marin Preda sau Nicolae Breban și așa mai departe. (Aici ar trebui un emoticon, care să semnaleze îndoiala.) Dar când aceste clasamente ies la lumina zilei, adică prin gazete mai centrale (la noi încă mai e în vigoare „centralismul democratic”), atunci lucrurile încep să se schimbe. Pare un declin, pare o decădere, pare o coborâre (nu „în Maelström”) periculoasă. Sigur că scriitorii, sigur că artiștii, în goană după notorietate, care acum a devenit, mai pragmatic vorbind, rating, sunt dispuși deseori la compromisuri care le… compromit chiar competența (și asta re-denumită: expertiză!). Căci cum să mai crezi diagnosticul pus de un critic vreunei valori literare, chiar dacă, poate, a reușit și el să se smulgă odată din ghearele altor considerente decât cele dictate de inteligența și cunoștințele sale acumulate în anii de autentic doctorat, dacă până atunci n-a făcut-o decât din motive extranee valorii operelor pe care le-a comentat. Un singur derapaj și gata, creditul său devine zero.
Cât despre doctorate, chiar cei care au trecut unul de reală valoare ajung să fie priviți asemenea plagiatorilor, după ce aceștia din urmă încercaseră să fie ei asemenea adevăraților competenți. Încă o lovitură dată valorii, dinspre partea cealaltă! (În anii socialismului pe cale de a deveni victorios, dar nu prea, când se găseau, de pildă, portocale, sau de-o altă pildă carne de vânzare, cineva avea ideea de a anunța asta cu un final triumfal: „Azi avem portocale (sau carne): încă o lovitură dată imperialismului!”)
Și uite-așa, din lovitură în lovitură, o lume se prăbușește încet-încet, și, culmea, nu cea pretins lovită, ci chiar aceea care, de fapt, lansează un bumerang a cărui funcționare îi e necunoscută. Vorba ceea: „Un australian și-a cumpărat un bumerang nou, dar n-a putut să scape de cel vechi.” Ditirambii își fac datoria. În loc de a aștepta funeraliile, când sunt nu doar permiși, ci chiar obligatorii, apar prematur. Că, vorba unui clasic uitat, „Nimenea nu știe până mâine/ Ce se mai alege și din noi”…
Cui prodest derivă din latinescul „Cui prodest scelus/ It fecit” (Seneca), tradus: „cui îi folosește crima, acela a făcut-o”. E drept, fără înțelesul complet, deseori se mai găsesc și profitori suplimentari ai unei crime pe care o fac alții. Care? Mai gândiți-vă.