Singura libertate care ne-a fost lăsată în pandemie a fost cea a internetului. Nu libertatea informării, ci a informației. În stare de regresie, orice adult devine un copil aflat în nevoie. În stare de regresie, un popor are, și el, nevoie de un părinte curajos și capabil să inspire încredere. Doar că părintele (singurul) la care se închină lumea „civilizată” este, azi, internetul. Pentru că refugiul în ecrane este refugiul în informație, care dă falsul sentiment al informării, iar a te simți informat înseamnă a te simți în siguranță. De unde și nevoia de a te informa continuu. Mistificarea post-pandemie a căpătat forme noi.
Poate că acceptul de a ne fi fost suprimată libertatea a fost obținut nu doar prin frica de moarte ce ne-a fost indusă, ci și pentru că aveam deja la dispoziție o altă viață – refugiul în virtual, în volatilitatea și aparența unei alte lumi, care există atâta vreme cât ecranul e deschis. Odată ce am închis telefoanele sau televizoarele, sau în cazul unei pene de curent, iluzia devine realitate și aflăm că, în fapt, lumea virtuală nu există. Căci unde e ea acum, când am rămas fără baterie la telefon, de vreme ce ea a dispărut? Dincolo de ecrane, alternativa e întoarcerea în realitate. În viață. Iar viața nu e deloc ceva ce să ne dorim. Pentru că viața este spațiul în care ne mișcăm între certitudini și incertitudini, și cu toții urâm incertitudinile, pentru că ele înseamnă nesiguranță. Viața a devenit spațiul dintre teamă, frică și spaimă. Ca să te miști bine prin viață, ai nevoie de un oarecare exercițiu al ei. Care, de când cu zeul suprem – internetul –, a devenit un spațiu perisabil. Nu-ți pot întări musculatura când stai pe scaun 20 de ore pe zi. Deficitul de azi se va adăuga celui de mâine și, la un moment dat, vei ajunge prizonier al scaunului cu rotile. Iar noi toți, azi, suntem în scaune cu rotile și, pentru că suntem toți la fel, habar n-avem. Căci alteritatea a dispărut. Reperul contrariului a fost anulat. Fără el, suntem fără busolă. Nu mai putem cunoaște ce e binele, în lipsa răului. Sau invers.
Ecranul este noua realitate în care nu doar copiii trăiesc. Ei s-au născut în ea, pe când noi ne-am cuplat și adaptat la ea. Dar ecranul nu creează identitate. Mintea nu e făcută să crească în contact cu ecranul, ci numai și numai (condiție necesară și suficientă, ca în matematică) în contact cu altă minte umană, așa încât, conectată la device, ia naștere o nouă formă de minte, iar ea va produce noile patologii. Care deja există, neprinse încă în etichete psihiatrice, cu atât mai mult cu cât boala psihică s-a democratizat, fiind scoasă de sub imperiul discriminatoriu al etichetei. A devenit normalitate. În numele dreptului la nediscriminare, nu mai avem „patologii”, avem tulburări și sindroame. Adică ceva light, ușor de înghițit pentru că nu ne mai sperie. Ceva ce, de altfel, „are” toată lumea. De ce să ne speriem, așadar? Cel mai probabil, însă, nu vor fi etichetate nici un fel de patologii ale internetului, pentru că toți vom fi/ suntem la fel. Noua normă este boala mentală, care va fi – este deja – luată drept normalitate.
Cantitatea de informație transmisă de ecran poate fi doar privită, nu și procesată mental. Iluzia – și marketingul – este că ecranul ar obliga creierul să funcționeze mai repede, creând legături neuronale acolo unde ele nu există. Dezvoltând, altfel spus, creierul. Și cine nu-și dorește un creier mai deștept, mai ales părinții pentru copiii lor? Doar că lucrurile stau exact invers, creierul nu lucrează, ci stă în loc, prostit, „încremenit în proiect”, nefiind capabil să proceseze cantitatea de informație primită, nu doar pentru că nu are capacitatea necesară – niciun creier nu e infinit –, ci și pentru că între imaginile oferite de device nu există relații logice. Or, creierul are nevoie de o cât de firavă logică, pentru a înțelege. În spatele aparenței upgrade-ului de inteligență stă, în fapt, reducerea ei. Cu cât mai multă tehnologie, cu atât un IQ mai mic.
Un studiu longitudinal (23 ani) făcut pe copii cu vârste cuprinse între 6 luni și 12 ani demonstrează modificări în cortexul prefrontal al creierului, care stă la baza memoriei de lucru, a capacității de a planifica sau de a răspunde diferitelor situații. Același studiu constată un impact negativ asupra lobului parietal (procesarea atingerii, presiunii, căldurii, frigului și durerii), a celui temporal (memorie, auz și limbaj) și a lobului occipital (interpretarea informațiilor vizuale).
Când părintele prezintă copilului lumea, ajutându-l s-o cunoască, o face din cadrul unui sistem de semnificații care e preexistent în mintea lui și care e deprins prin experiența de viață, prin cunoașterea ei. Din acumularea și depunerea de cunoștințe (și cunoaștere, la unii dintre noi) strat cu strat, pe măsură ce experiența se adună în timp. Mintea umană crește în interiorul unui spațiu limitat care-i asigură accesul, încetul cu încetul, la atât cât va putea să încapă în acea minte mică, ce abia se formează și care abia urmează să crească. Virtualul, însă, e nelimitat. Dintru început nelimitat. E bomba atomică ce lovește mintea imatură a copilului, explodând-o într-un noian de plăcere: culori, sunete, mișcare. Adicția e, de la început, asigurată. Nimic din realitatea obiectivă nu-i va putea oferi atâta stimulare. Și atâta încântare. (Vă amintiți întâlnirea cu prima gură de ciocolată Mars, imediat după revoluție?) Iar realitatea obiectivă nu e altceva decât viața în realul acesta, care ne plictisește de moarte. Sau măcar preț de-o depresie. Device-ul este o permanentă suprastimulare care nu o minte sănătoasă construiește, ci una de la început dereglată. Bietul copil nici nu a intrat în contact conștient cu substanțialitatea lumii, că ea e primită deja sub formă dezmembrată. Nici n-a apucat să fie. Și dezmembrat va fi și creierul lui, precum și mintea al cărui suport este.
Suntem cu toții sclavi ai ecranelor, oricât am vrea să ne amăgim. Plăcerea de acolo ne-o luăm, sub apărarea că… ne informăm. Nu ne informăm, ci ne drogăm cu plăcere. Suntem maeștri ai amăgirii. Așa încât am devenit niște copii mici care abia așteaptă să dispară mama cu tata de-acasă, ca să ne „suim” în virtual. Ne luăm borcanul cu cremă de arahide și cu ciocolată și, dând drumul la desene animate, nu ne lăsăm până nu le epuizăm. Pentru că plăcerile sunt irezistibile. Ca și sexul. Libertatea e totul! Chiar așa se și spune: „mă urc pe net”... Doar avem drepturi, nu? Iar singurătatea dispare ca prin minune, odată ce ne-am „conectat” nicăieri. Căci virtualul e un nicăieri, un niciunde, un nimeni. E singurătate pură, care oferă – impune – iluzia Celuilalt.
Mintea nu doar că e păcălită, ci se și păcălește singură, prin mecanisme de apărare inconștiente și care sunt – nu ne-nvață nimeni! – universale. Mintea inconștientă se află într-un raport de aproximativ 70-80% cu cea conștientă, spun specialiștii. Personal, o văd în cabinet zi de zi, de aproape 20 de ani. Așa încât nu am nicio îndoială asupra veridicității acestui lucru (am fost mereu – și sunt în continuare – fascinată și încântată când am descoperit în cabinet ceea ce învățasem, teoretic, în formarea mea de psihanalist). Dar tot a fost de-a dreptul șocant să descopăr, într-o zi, că oamenii nu gândesc. Ceea ce e scandalos pentru oricare dintre noi, dacă ni s-ar spune acest lucru. Oamenii folosesc clișee, crezând că gândesc. Indiferent de cât de educați și instruiți suntem, majoritatea folosim clișee și habar nu avem că nu gândim. Dar, pentru noi, lumea arată minunat, doar avem libertate și avem de toate. Dar nu avem, în fapt, nimic. Avem sclavia pe care ne-o autoadministrăm, confundând-o cu libertatea. Suntem sclavi ai ecranelor (crezând că noi alegem să stăm pe device-uri), suntem sclavi ai alegerilor (oferta este nelimitată, indiferent despre ce este vorba, iar asta ne consumă toată viața). Ca s-o spun scurt: suntem sclavii plăcerilor autoadministrate, căci sunt la-ndemână permanent. Ne administrăm doza de drog de zeci de ori pe zi. Există în noi toți nevoia de plăcere și nu e nimic rău în asta. E un dat. Odată ce o nevoie ne-a fost satisfăcută, bebeluși fiind, o vrem perpetuată, sub toate formele posibile, întreaga viață. Pentru că senzația plăcerii satisfacerii ne-a fost amprentată în trup și în minte pentru totdeauna. Ca adulți, însă, confundăm dorința cu nevoia. Și niciunul nu știm cât de puțin ne-ar trebui ca să fim fericiți. Pentru că societatea, prin explozia ei de ofertă, nu ne lasă s-o aflăm. (Prin asta nu vreau să spun că este greșit să existe ofertă.) Și de aceea vrem mai mult și mai mult, mai des și mai des din ceea ce, de fapt, nu avem nevoie. Am devenit compulsivi. Așa ne-a învățat societatea. Și așa ne educăm și noi copiii, oferindu-ne drept exemplu. Reușita vieții constă în a avea, nu în a fi. Singurătatea, lipsa alterității, se mistifică prin a avea. La o adică, supraoferta poate fi privită pe de o parte ca risipă (cifre cutremurătoare stau dovadă), pe de alta, ca investiție în dependența noastră. Și cum să nu alegi, de vreme ce ți-e la îndemână și, mai ales, de vreme ce a alege oferă atâta plăcere? Pentru că numai despre plăcere este vorba, nu despre nevoie. E adicție. Doar că tocmai în asta stă pierderea de viață. Disoluția în alegeri fără nicio noimă, nenecesare, dar calate pe principiul plăcerii, care se cere a fi satisfăcut la infinit. Și doar copilul trăiește după principiul plăcerii, iar acesta e dreptul lui și e sănătos să fie așa, la vârsta lui. E un soi de struggle for life. Principiul realității, cel al adultului, nu interzice plăcerea, ci doar cere amânarea ei pentru ceea ce e necesar să fie făcut acum și aici. Altfel spus, frustrarea optimă introduce copilul în principiul realității. Și, în acest fel, copilul devine adult. Învățând frustrarea optimă.
Copilul, însă, nu mai are loc în viața părinților, căci ei sunt plecați la muncă, iar, când nu sunt la muncă, sunt prinși în rețelele sociale. Când nu sunt prinși în rețele, sunt plecați la mall sau la supermarket. Și, chiar dacă întreaga familie este la mall, supermarket sau, pur și simplu, în vacanță, fiecare este singur cu sine, centrat pe oferta inepuizabilă care i se oferă. A fi om înseamnă, azi, a fi consumator. A alege. Iar alegerea însingurează, căci acolo, în nesfârșirea (juisanța) clipei în care alegi, nu poți fi decât tu cu gusturile, curiozitățile și, mai ales, cu dorințele tale, care sunt altele decât cele ale celuilalt. Celălalt nu are loc și, oricum, și el e prins în alegerile lui. A fi împreună nu mai există altfel decât prin a cheltui bani împreună. „Eu” l-a înlocuit pe „noi”, conservându-ne iluzia că suntem împreună. După care, plecând din mall și întorcându-ne acasă, ne întoarcem, cu toții, în fața ecranelor. Iar de acolo lipsește tocmai celălalt. Lipsește „tu”. Suntem doar noi, eu cu mine însumi, imersați într-un ocean de informație și plăcere. Iar absența lui „tu” este motivul pentru care smartphone-ul ne face să fim singuri. Însă ceea ce primim în schimbul absenței celuilalt este senzația. Entuziasmul senzației.
Repetabilitatea nesfârșită cere un preț. În cele din urmă, adicția. Iar adicția este, mereu, dependență de senzație. De plăcere. Altfel spus, suntem bolnavi cu toții. Căci dependența e o boală, indiferentă la obiectul ei: jocuri, droguri etc. Iar ea abolește timpul, fiind perpetuă. Nu mai există ieri, azi, mâine, există permanentizarea prezentului. Carpe diem este ceva ce, în societatea noastră, nu sfârșește niciodată. (Într-un singur an, 8,5 miliarde dolari au fost investite în upgrade-ul jocurilor online.) Frenezia împrospătării continue a plăcerii. Iar plăcerea astfel obținută – informația, căci totul e informație – înseamnă suspendarea capacității cognitive. Nu mai există memorie, există doar percepție a informației din „aici și acum”, care dispare în clipa imediat următoare, căci altă, și altă, și altă informație ne solicită și ocupă atenția. Ea nu se mai depune nicăieri, mintea nu poate stoca nimic din uriașa cantitate de informație ilogică la care o supunem. Apărându-se de prea multul cu care o bombardăm, memoria rămâne goală, iar golul devenim noi înșine. Eul. Internetul – ecranele – devine „minunata lume nouă”, infinit permisivă și, de aceea, permanent seducătoare, căci este reînnoibilă la nesfârșit. Cum spune filozoful german de origine coreeană Byung-Chul Han, „Ne exploatăm voluntar și cu pasiune, crezând că ne împlinim.” Progresismul „exploatează libertatea”. Confundăm libertatea (căci putem alege orice) cu meritocrația. Cu o vorbă a lui Musil, luăm biciul din mâna stăpânului și ne biciuim singuri, încercând să devenim stăpânul. Cam asta înseamnă exploatarea libertății, în care exploatatul nu știe că își este sieși exploatator, făcând-o în folosul altuia, a celui care a știut să se păstreze în umbră și care este adevăratul exploatator.
Dar copilul? Cum adică, „copilul volatil”? Cum adică, „copilul obiect” și „copilul informație”? Dacă majoritatea ne folosim copilul drept obiect al dorințelor noastre fără să avem, vreo clipă, conștiința că îl instrumentăm, în numele iubirii pentru el, drept vector al împlinirii nevoilor noastre, în epoca digitală el devine simplă informație. Așa cum informație este tot ce deprindem din mediu. Stăm – trebuie să fim de acord, măcar în conștiința noastră ultimă – atât de mult timp pe device-uri. Avem, acolo, Facebook, Instagram, Twitter, Tik-tok, Google etc. Navigăm, disperați, de pe un val pe altul, ca și cum viața noastră depinde de ceea ce s-a mai postat între timp. Totul este, așadar, informație. Nu cunoaștere, în nici un caz creație – de unde atâta creație, câtă vreme suntem doar consumatori? Având în vedere cât de mult timp petrecem la job, pe device-uri și dormind, oare cam cât timp acordăm, pe zi, copilului nostru? Și, din acel timp, cam cât, efectiv, suntem cuplați/ conectați la el?
La mine în cabinet (și nu cred că tocmai eu sunt excepția), majoritatea cererilor de terapie ale părinților pentru copiii lor se enunță în termeni de reparație: copilul nu performează/ nu devine ceea ce părintele își dorește. Sigur că bieții oameni nu știu că enunță propriile lor dorințe, care nu au nicio legătură cu copilul real, ci cu cel ideal, cel din mintea lor, față de care cel real va fi întotdeauna în deficit. Sigur că nu știu că doar felul în care ei își doresc copilul este reperul absolut al cântăririi gradului de „dereglare” al copilului real, care nu e deloc dereglat, ci doar nu oferă părintelui satisfacția de a se conforma dorințelor lui. Diferența dintre dorință și realitate introduce gradientul, iar gradientul este insuportabil, căci el denudează altceva-ul în raport cu dorința. Și tot ce e diferit față de ceea ce ne dorim e resimțit, frustrant, drept defect. Iar defectul se cere reparat. Ajustat. Adus pe calea cea bună. Compensat. Mai ales când e vorba despre copil, căci el e, cu totul, în puterea noastră. Iar datoria lui este să ne gratifice, că doar de aia ne „sacrificăm” pentru el. De parcă ne-ar cere el ceva și nu noi am fi, tot mereu, cei care alegem. Până la urmă, relația cu propriul copil spune ceva despre societatea în care trăim. Spune ceva despre cum suntem învățați să ne raportăm la el. Iar felul în care suntem învățați să ne raportăm azi este, înainte de toate, nelimitatul.
Ni se spune că ne traumatizăm copilul dacă spunem „nu”. Ni se spune că trebuie lăsat să se dezvolte liber, ceea ce înseamnă fără a-l limita. Ni se spune că e ceva greșit dacă-i dăm să bea apă atunci când e bebeluș, că apa e ceva rău și că laptele e suficient. Ni se spune că trebuie hrănit „la cerere”, și nu după un orar, așa cum a fost hrănit în maternitate. Totul, azi, e fără limite. Ceea ce puericultura și psihologia au constatat, de atâtea zeci de ani încoace, că dezvoltă un copil sănătos, ei bine, azi e considerat a fi greșit. Doar că niciun copil de pe lume nu se poate dezvolta și structura psihologic sănătos în lipsa unor limite. Este o crimă să nu spui copilului tău „nu” atunci când e necesar să-l spui. Căci de unde va ști el care sunt limitele de siguranță, de care doar părinții sunt responsabili? Este inuman să nu-ți hidratezi copilul, când singurul lucru de care orice ființă are nevoie, în stare de boală, nu hrana este, ci hidratarea? Este aberant, din punct de vedere al bunului simț, să nu înscrii în copil o minimă temporalitate, prin a limita momentele hrănirii, lăsând la dispoziția lui – lăsând la dispoziția cărei conștiințe? – să decidă când are nevoie de hrană, de vreme ce hrănirea este ceva studiat de zeci de ani? Dar tocmai a ni se induce ideea că a spune „nu” este ceva traumatizant e, de fapt, modul în care suntem învățați să ne traumatizăm copilul. Copilul crescut fără limite va fi tiranul de mâine. Neadaptatul, cel care va avea pretenția ca lumea să i se conformeze, și nu el să se conformeze lumii. Căci el nu a fost frustrat într-un spațiu al optimului, ci i s-a pus la dispoziție totul, conform dorințelor lui de moment. Iar, fără a fi frustrat într-un mod optim, orice copil devine, datorită parentingului care ne învață, de fapt, cum să greșim, un soi de monstru. Omnipotentul, dumnezeul. Cui folosește așa ceva? De ce suntem astfel învățați, de vreme ce dezvoltarea copilului este atât de bine studiată și cunoscută? Ce se vrea? Nu pot să nu mă întreb.
Așa încât, nu în contact cu copilul nostru suntem, ci cu informațiile despre cum să ne creștem copilul. Nu pe el îl privim, încercând să-l cunoaștem, ci preferăm așa-zise rețete care promit obținerea perfecțiunii, punând între paranteze relația cu copilul. De parcă am fi dat naștere unui mecanism care trebuie să devină ceea ce ne dorim, și nu unui viitor om. Căci copilul nu e un om la naștere, ci un om în curs de devenire doar dacă are norocul de a fi întâmpinat de un mediu potrivit. Aruncat pe lumea asta în condiția de obiect al dorințelor noastre, imediat după aceea copilul devine, pentru noi, informație despre el. Și, curând, el însuși va deveni informație, pentru că îi vom da acces la device-uri imediat ce va fi în stare să urmărească cu privirea un ecran.
La o adică, copilul devine un simbol al vremurilor noastre. Parentingul devine o măsură a devianței/ adaptării de/ la normalitate. Doar că imaginea normalității suferă contorsiuni considerabile. Iar rezultatul este invazia noii cazuistici infantile din cabinetele de psihoterapie. Semn că ceva e defect în noul parenting. Nu doar părinții sunt din ce în ce mai narcisici, ci și parentingul e din ce în ce mai bolnav. Iar parenting înseamnă, înainte de orice, psihologie. Care a trecut de la o paradigmă (a negativului intricat cu pozitivul) considerată drept normalitate, la una a pozitivului, unde negativul devine patologic, deci trebuie evitat. „Gândirea pozitivă”, găselniță pur și simplu jignitoare la adresa nu doar a inteligenței umane, ci, în primul rând, la adresa condiției umane, este noul standard al normalității. Nu gândești pozitiv, ești defect. De parcă viața e făcută numai din pozitiv. Deci nu o adaptare a omului la viața așa cum e ea, ci o mistificare a omului, încercând să supună viața nevoilor fericirii livrate nu doar ca deziderat, ci și ca normă. Între cele două realități – copilul așa cum e el de la natură și copilul așa cum trebuie să devină conform nu doar dorințelor părinților, ci și conform normei – copilul nu poate decât să se volatilizeze. Pentru că el nu-și poate singur găsi o bună așezare între cele două repere. El e dependent de mediu, nu de propria-i alegere. El devine ceea ce mediul face din el. Iar mediul zilei de azi e informația, deci device-ul. Însinguratul. Ciudatul de mâine. Dar nu poți fi atât de ciudat într-o lume de ciudați. Ești… normal. Un alt fel de a spune că monstruosul devine decorativ prin simplul fapt de a-l redenumi.
Heideggeriana „stare de ascundere” este încifrarea adevărului „stării de neascundere”. Care mai este starea de neascundere a copilului nostru, în epoca zilelor noastre? Unde mai e de găsit adevărul lui, care, copil fiind, e doar o ființă în curs de devenire, totalmente dependentă de ceea ce noi, părinții, suntem în stare să-i oferim? Mi se pare că ne refuzăm orice acces la propriul copil, alegând să ne petrecem timpul pe ecrane și dându-i și lui acces la ecrane, în același timp în care, fără să le interogăm, aplicăm rețete pe care le considerăm bune doar pentru că aparțin prezentului. Între noi și el se cască, în fiecare zi, o prăpastie ce ne va refuza accesul unuia la celălalt. Și nici nu prea contează, de vreme ce pe celălalt versant nu e nimeni altcineva decât… străinul.