Aflat mereu sub reflectoare, „vedetă” a scenei noastre scriitoricești și culturale, chiar și a celei politice în anii 1990, Nicolae Manolescu ne-a lăsat o operă vastă. Atent urmărit, citit și comentat de-a lungul vieții sale, i s-au consacrat sute și sute de articole, cronici, „profiluri” de autor și câteva monografii, încât s-ar zice că activitatea sa e cunoscută în toate detaliile. Critic mare, unul dintre cei mai importanți ai literaturii române, după T. Maiorescu și E. Lovinescu. Dar bine înțeles?!
De subliniat deocamdată că avem de-a face cu una dintre cele mai ample contribuții din istoria autohtonă a genului, probabil în competiție și cu operele celor mai prolifici colegi poeți și prozatori, cu Arghezi sau Sadoveanu, bunăoară. Cuprinderea, sistematizarea și interpretarea unei producții atât de abundente nu e deloc ușoară.
Contează și longevitatea, și constanța. Stins din viață la 84 de ani și aproape jumătate, Manolescu a trăit cu 7 mai mult decât Maiorescu, acesta din urmă lăsând pagini critice mult mai puține, într-o perioadă în care el însuși „fonda” genul, în contul său adăugându-se – e-adevărat! – jurnalul sau discursurile parlamentare. Față de Lovinescu, dispărut la mai puțin de 62 de ani, Manolescu a marcat un plus de 22 și jumătate. Predecesorul modernist constituise probabil primul etalon local al continuității în lectura, explorarea și evaluarea literaturii curente și a celei naționale în genere. Prin comparație, aș estima că opera lui Manolescu, activ cât întreaga viață a lui Lovinescu, cu „avantajul” celor peste două decenii în plus de carieră, fără perioade de slăbire a ritmului de lucru, se va dovedi considerabil mai voluminoasă. Dacă ne imaginăm doar câte un volum-culegere a cronicilor sale anuale din cele 3 decenii de „întâmpinare” neîntreruptă a noutăților editoriale (1962-1992, în Contemporanul între 1962 și 1972, după prime recenzii în Viaţa Românească, în 1961, și-apoi în România literară, până în 1992, cu doar scurte reveniri și alte recidive pasagere), ar fi de adăugat un set masiv de 30 de volume la cele deja publicate. Și mai sunt multe alte texte de recuperat dintr-o publicistică luxuriantă.
Vasăzică, iată o sarcină complicată: editarea operei manolesciene integrale!
Cu excepții precum cele ale criticilor care au optat pentru tematici restrânse sau pentru metodologii foarte clare, pentru câte un tip oarecare de analiză, și Nicolae Manolescu, și ceilalți profesioniști importanți ai exegeticii noastre literare, nu doar cei mai mari, sunt de obicei comentați în funcție de câteva criterii descriptive așa-zicând „imediate”, foarte simple, cantitative sau de tipologie a speciilor domeniului: formulele de text pe care le-au cultivat, etapele de lucru și editoriale, plus principiile generale urmărite de-a lungul carierei.
În ce-l privește pe Nicolae Manolescu, în ordine cvasi-cronologică: cronicar literar, monograf al lui Maiorescu, al lui Sadoveanu și-al lui Odobescu, istoric și teoretician al romanului și-al poeziei, autor al unei panorame integrale a scrisului românesc; iar metodologic: impresionist, cu anumite elaborări conceptuale, promotor al „autonomiei esteticului”, deci al „valorii intrinseci” a textelor literare (nu intru aici și acum în detalii, nu discut diferențele semantice dintre cele două, „autonomia…” și „valoarea…” etc.). Formule și etape destul de clar delimitate, deși – firește – și cu interferențe, prelungiri, într-o continuitate unificatoare a operei.
Lupa interpretării ar trebui – însă – mutată asupra poeticii critice, într-o înțelegere mai complexă a personalității celui în cauză și a evoluțiilor sale într-o atât de lungă carieră.
Ipostaza de la start, cea de cronicar, îl face cunoscut mai întâi ca practicant al speciei recenzistice, după care a trecut spre formulele dezvoltate în cărți. În realitate, acțiunea de triere a fluxului editorial a continuat în paralel cu ocupațiunile monografului, ale teoreticianului literar și chiar și cu travaliul pe șantierul Istoriei critice…, al cărei prim tom (vol. I, 1990) datează din partea a doua a anilor ’80, ca și o parte dintre studiile culese la un moment dat în Poeți romantici (1999), la care va fi lucrat și-n zorii atât de agitați ai perioadei postcomuniste, până să dedice, din vara lui 1991, mult timp activității politice, după fondarea Partidului Alianței Civice (pe care l-a condus, cu episoadele ulterioare: mandatul de senator din 1992-1996, candidatura la șefia statului în 1996, fuziunea PAC cu PNL în 1998, sub numele istoric al liberalilor, Manolescu preluând președinția Consiliului Național al partidului, până la retragerea din viața politică în anul 2000). Restul Istoriei…, cam patru cincimi din întreg, avea să fie scris sau asamblat din cronici și studii mai vechi în intervalul 2006-2008, la Paris, în cursul mandatului său de ambasador al României pe lângă UNESCO.
În 1962-1965, își face mâna pe fundalul „dezghețului” politic deocamdată timid, încă în epoca proletcultistă, dar cu simptome de relaxare, de acceptare treptată a subiectivismului auctorial, a „idilismului” și-a unor mici îndrăzneli pentru care cu câțiva ani înainte s-ar fi dictat interdicții de publicare sau pedepse și mai drastice. Are o dezinvoltură nefirească în relație cu literatura încă rigidă pe care o comenta. „Liberalizarea” internă a regimului comunist de după 1965, limitată, dar considerabilă, fără alte restricții decât atacarea explicită a regimului, dă aripi noii generații scriitoricești a momentului, ca și seriilor anterioare, care revin cu aplomb în arenă.
Junimea critică optează în masă pentru „călinescianism”, urmare a seducției pe care după 1947 a exercitat-o asupra publicului intelectual autorul Vieții… și al Operei lui Mihai Eminescu, hotărât să facă echilibristică între enormul său orgoliu auctorial și presiunea dictaturii de extremă stânga, între exhibiționismul cu poză genialoidă și compromisurile morale și profesionale colaboraționiste. Drept urmare, a putut publica fără pauze, a susținut rubrici în revistele perioadei, a devenit deputat al Marii Adunări Naționale, parlamentul comunist, și membru al Academiei, i s-a permis să fondeze și să conducă Institutul de Istorie Literară și Folclor, ulterior Institutul de Istorie și Teorie Literară, și, după ce fusese scos o vreme de la catedră, s-a întors în ultimii săi ani la Literele bucureștene, exercitând și prin cursuri o mare influență asupra studenților filologi și a celorlalți admiratori care umpleau amfiteatrul. Stilul său – spectaculos și-n același timp ușor de imitat: aer de superioritate isteț-arogantă, plutire superficială pe deasupra textelor comentate, frazare ușoară, volute bruște, cultivare a paradoxurilor și-a comparațiilor șocante, asocieri improvizate între autori și opere din epoci și culturi diferite, cu câte o trăsătură comună corect invocată, altfel aiuritoare, mizând pe epatarea cititorilor și auditorilor, pe contrastul uimitor față de propaganda comunistă cvasi-generală, în absența majorității scriitorilor importanți de dinainte, cenzurați ca autori sau eliminați fizic, trimiși în pușcării.
Conjunctură în care „călinescianismul” a fost practicat de mai-toți criticii tineri lansați în anii de „liberalizare”, în grade – firește – diferite, după capacități și versatilități. Începuturile manolesciene au oferit poate cea mai frapantă preluare, aproape de pastișă. Situația n-a fost percepută ca un minus, ci ca merit. Fenomenul avea să se prelungească până către mijlocul deceniului următor, când, avansând spre maturitate, vârfurile generației și-au precizat strategii și tematici personale și și-au găsit stiluri proprii, debarasându-se treptat de mimetismul prim – nu neapărat complet, căci reverberații ale „călinescianismului” s-au menținut la unii reprezentanți ai eșalonului, contaminând și seriile următoare, până și câțiva colegi din „valurile” critice recente.
Însă, examinând etapa de coagulare a personalității lui Nicolae Manolescu, trebuie să privim și dincolo de módele momentului, de jocul de scenă, de frazarea voit-„artistă”, paradoxală și iute-asociativă, în căutare de efecte acroșante. Tânărul critic avea calități evidente: inteligență, bune intuiții, „gust” literar, perspicacitate interpretativă, carismă măcar parțial diferită de a modelului, fără infatuarea marii autorități care ține morțiș să epateze, înlocuită cu o gesticulație mai „populară”, într-o relație mai apropiată cu cititorii, de agreabilă complicitate.
Cronica îl va fi ajutat serios: pe măsură ce anii au trecut, scrisul săptămânal l-a obligat să fie dinamic și pragmatic, să frazeze prompt, bazându-se pe observațiile spontane, căci n-a avut la dispoziție mult timp de reflecție între lectură și comentariu. Viteza de reacție l-a făcut să se exprime direct, „sincer” (cu ghilimele, dat fiind că orice exprimare verbală este – nu-i așa?! – o „traducere” inerent „trădătoare”, imperfectă preluare a „formei minții”, rezultatul fiind nu chiar o devoalare a „ființei critice”, ci o „retorică a sincerității”…). Acumulând prestigiu, sporindu-și mereu autoritatea și influența, Nicolae Manolescu a știut să cultive și un aer prietenos, încurajator, de „parteneriat” cu cititorii săi, intelectuali interesați de literatură, doritori să citească și critică, și cronici!
În afara șantierului recenzistic, în constantă expansiune, practic al unei panorame a literaturii contemporane in progress (în sensul folosit mai ales în artele plastice: revelare a procesului creator „în desfășurare”, „sub ochii noștri”…), s-au adunat și cărțile publicate în paralel, contribuții istorico-literare semnificative, care au consolidat reputația criticului. Pas cu pas, junele promițător s-a maturizat, devenind el însuși. „Călinescianismul” stilistic s-a tot diminuat și el, mai ales după 1970, „scuturându-se” aproape complet până către sfârșitul deceniului al 8-lea. Manolescu a utilizat în continuare tehnici ale seducției, recurgând la expresivități identificabile drept „manolesciene”, cu câteva „protocoale” de avans textual, cu anumite reluări și tipare analitice caracteristice și chiar cu „ticuri” de sine inventate, „mărci înregistrate”. Toate – mulate pe gândirea proprie, care-și construise formulele de construcție spectaculară, de „scenarizare” a raționamentelor critice. Pe lângă stereotipiile meseriei, de la informațiile introductive despre noua carte recenzată, trecând prin rezumat, ilustrarea cu citate și până la cele câteva variante de evaluare finală, și-a alcătuit și un repertoriu de recurențe particularizante: sistematizări istorico-literare sau de teorie a genurilor și speciilor, dar și cu aer de eseistică divagantă, de „răsfăț” speculativ, uneori în articole întregi, popasuri recapitulative între seriile de cronici, ca niște pauze calculate pe un traseu care, în tactul cel săptămânal, putea lăsa și impresia unei obligații sâcâitoare.
În asemenea pasaje eseistice din cronici sau intercalate printre ele, Manolescu schița sinteze de epocă sau ale unor perioade mai restrânse, făcea și bilanțuri de moment, privind fie către întreaga literatură, fie doar spre câte o categorie, cu preocupare insistentă pentru domeniul său profesional și strict pentru acțiunea de „întâmpinare” a noutăților editoriale: metacritică și metarecenzistică, așadar! Putem adăuga aici și textele în care a comentat sistematic cărțile publicate de colegii de exegetică de-a lungul anilor și deceniilor. Prinse laolaltă, extrase din fluxul mare al cronicilor, articolele și secvențele panoramice și sintetice ni s-ar înfățișa ca un montaj cronologic de reflecții programatice, ca „dosar de evoluție” a poeticii unui mare critic.
Trimit aici încă o dată (căci am mai făcut-o…) la un articol-cheie din 1982 în care, înțelepțit, se declara de partea modelului Vianu în detrimentul celui călinescian (Reîntâlnire cu Tudor Vianu, în România literară nr. 52/ 1982, p. 9; reluat în Teme 4, Editura Cartea Românească, 1983, combinat cu un articol din România literară nr. 40/ 1980). Disocia astfel între concentrarea asupra substanței și cochetăria formală. Opțiunea pentru autorul Artei prozatorilor români (1941), pe care propria Arcă a lui Noe (3 vol., 1980, 1981, 1983) a reluat-o pe altă spirală istorică a temei, nu însemna o preferință pentru retorica austeră a lui Vianu, ci pentru seriozitatea și profunzimea aceluia. Ajuns la rândul său la statura celui mai important și mai influent critic al anilor 1960-70-80, Nicolae Manolescu își putea permite să se „despartă” de influența tiranică a începuturilor. Avea să rămână până la sfârșit o „vedetă” seducătoare și prin stil, însă se angajase de mult într-o construcție complexă, ramificată, în care expresivitatea n-are altă șansă decât să servească desfășurarea raționamentelor, articularea demonstrațiilor, adevăratul spectacol intelectual, al ideilor, al conceptelor, al gândirii critice și larg-umaniste.
Despre cronicile lui Nicolae Manolescu se vorbește de obicei în termeni „mitizanți”: articolele sale săptămânale ar fi fost admirate fără rezerve, exercitând o fascinație fără limite, nici măcar „dușmanii” nereușind să ofere decât aparent excepții, căci, atacându-l, urându-l, denigrându-l, îi confirmau prin contrareacțiile lor magnetismul și autoritatea; criticul ar fi fost un „superstar”, un soi de „solist solitar” al criticii din epocă (în utilă variație etimologică!), adulat și creditat cu o intuiție și un bun-gust infailibile, drept care ar fi fost ascultat fără crâcnire de cititorii său și apoi confirmat de restul recenzenților din presa culturală a perioadei; cu alte cuvinte, ar fi făcut și-ar fi desfăcut jocurile în literatura română; nu în etapa în care și-a publicat cronicile în Contemporanul, ci după mutarea la România literară, fiecare nou număr al revistei ar fi fost deschis direct la pagina 9, a rubricii sale; iar scriitorii ar fi așteptat, la fiecare carte publicată, „ce va spune Manolescu”, de unde fericirea celor lăudați și supărările celorlalți, evaluați mai modest ori ignorați, fie dezertori, prin basculare psihologică, de partea contestatarilor, fie, în ciuda frustrărilor, resemnați și rămași în așteptare, în speranța unei viitoare „reparații”, la următoarele lor cărți.
Corecții necesare: da!, Nicolae Manolescu a fost „vedetă”, admirat, influent ș.a.m.d., însă într-o structură de câmp literar și cultural complicată, într-o rețea deasă de autori, grupări, tendințe, în care nimeni nu putea exista „solitar”; în zona criticii, n-a jucat într-un „one man show”, ci într-o echipă numeroasă de excelenți profesioniști congeneri și și de alte vârste, predecesori și succesori, într-adevăr ca „prim-solist”, dar membru de vârf al unei trupe; faptul că a fost confirmat de colegi de cele mai multe ori nu e deloc excepțional, de vreme ce filtra producția editorială rațional și cu gust; i-au fost uneori contrazise exagerările laudative și completate lacunele, atunci când i-au scăpat cărți bune și autori valoroși, câțiva mari; și sigur că l-am citit constant, săptămână de săptămână, de pe la sfârșitul anilor 1970, însă nu-mi amintesc să fi deschis România literară direct la pagina 9, o răsfoiam toată, încât să-mi fac o imagine asupra întregului număr, apoi citeam cursiv, poate că dând câteodată prioritate unor articole, nu doar ale lui Manolescu, în funcție de atractivitatea subiectelor…
Ceva „demitizant” și despre calitatea cronicilor manolesciene: poate că nu s-a observat și cred că nu s-a formulat niciodată explicit că, parcurse la destul timp după ce-au fost scrise, ele dau o senzație de oarecare superficialitate (i s-a mai reproșat într-un fel ori într-altul, în diverse situații, în anumite polemici…). Rămânând sprintene, cu toate celelalte trăsături știute și apreciate.
O primă circumstanță atenuantă e valabilă în general pentru specia cronicii săptămânale: redactarea grăbită e impusă de ritmul „întâmpinării” cvasi-instantanee a principalelor cărți noi, citite într-o zi-două-trei, apoi recenzate sub presiunea termenului de predare a articolelor către redacție.
Însă lecturile ulterioare conduc la impresii diferite de cele inițiale mai ales ca urmare a decontextualizării: au contat mult la prima publicare conjunctura, atmosfera culturală, presiunea politicului, a cenzurii asupra autorilor și a statului totalitar asupra lumii literare, esențiale fiind verdictele criticului.
Se cuvine să ținem cont și de situația multiplu-privilegiată în care s-a aflat Nicolae Manolescu până în 1989. Întâi – ca titular al principalelor rubrici recenzistice din Contemporanul și România literară, cele mai influente reviste culturale ale deceniilor de după „liberalizarea” din anii 1960 și până la prăbușirea regimului comunist, conduse succesiv de George Ivașcu. Tânăr critic literar și publicist în anii ’30-’40, asistent universitar la Iași, dar și membru al Partidului Comunist, interzis atunci, deci „ilegalist”, Ivașcu a fost și deținut politic după instalarea dictaturii de extremă stângă, condamnat în procesul „lotului” Lucrețiu Pătrășcanu, apoi „reabilitat” și plasat în funcții culturale de conducere, ca „tovarăș de încredere”. Devenit profesor la Universitatea din București, l-a „ochit” pe studentul Manolescu și, mizând pe o… carte care s-a dovedit câștigătoare, l-a distribuit în respectivul rol „vedetistic” și i-a rămas protector à la longue, menținându-l titular de rubrică, garant și scut împotriva oricăror presiuni politice.
În al doilea rând, consecință a poziției rezervate numai și numai lui Manolescu, privilegiul primei pronunțări s-a sprijinit și pe accesul rapid la cărțile abia ieșite de sub tipar. Le primea imediat, fie direct de la autori, fie de la colegii din edituri, dintre așa-numitele „exemplare de semnal” sau dintre cele „de autor”, încât publicul intelectual citea cronicile înainte de-a putea cumpăra noutățile și de a-și contura o idee în cunoștință de cauză.
De-aici, în al treilea rând – amintitul privilegiu de a da tonul receptării critice. Cum am spus deja, punând la bătaie combinația sa caracteristică de inteligență, talent, fler în evaluare și șarm stilistic, de fapt și personal, rolul de „vedetă” potrivindu-i-se, Manolescu își câștigase rapid prestigiul și autoritatea nu doar în ochii cititorilor, ci și într-ai colegilor scriitori, inclusiv ai celorlalți comentatori profesioniști de literatură. Evaluările sale nu vor fi fost impecabile, însă era evident că sunt plauzibile. Și el, și comilitonii cunoșteau bine domeniul, cotațiile de la „bursa de valori” a lumii culturale, la a cărei dinamică participase din plin și Manolescu sau în primul rând el, contribuind la constituirea ierarhiilor la zi. De regulă le-a confirmat pe măsură ce autorii semnificativi dădeau la iveală cărți proaspete. A semnalat și surprize datorate noilor veniți sau unor nume cu starturi șovăitoare, dar cu continuări relevabile, contribuind la continua recalibrare a scării de valori. Chiar și când a scris, nu foarte des, cronici „în contra curentului”, n-a fost arbitrar, a avansat argumente, a fost de cele mai multe ori convingător și când le-a făcut dreptate unor autori, și când a constatat inconsistența altora. Încât, dacă Manolescu a fost în linii mari un critic „de întâmpinare” rezonabil, spunând primul ceea ce-ar fi gândit oricum și-al doilea, și-al treilea, și ceilalți tovarăși de meserie, rămâne că el „a dat tonul”.
Revenind la diferența dintre contextele inițiale ale apariției cronicilor și ulterioritatea decontextualizată: „vedetă” a lumii intelectuale, cu o mare capacitate de seducție, cu autoritate și influență, știindu-se și favorit al unui protector care l-a putut apăra mai-mereu de pericolele politice, Nicolae Manolescu și-a asumat cu mult curaj condiția de lider și, cu „superbia” care l-a caracterizat toată viața, poate și cu „inconștiența” unui răsfățat al soartei, a formulat limpede ce-a gândit despre literatură, despre scriitori și despre cărți, fără să țină cont de principiile propagandistice ale perioadei sau de eventuala ostilitate a regimului față de cei pe care-i recenza. În articole – altfel – strict literare la suprafață, principalele criterii folosite fiind spiritul critic și valoarea estetică, însă în context cronicile erau încărcate și de puternice semnificații morale și politice, de „rezistență” culturală, de „dizidență” nemanifestată efectiv, dar înțeleasă ca atare de toată lumea. Această formidabilă independență, nu foarte departe de insurgență, n-a caracterizat doar articolele lui Manolescu, manifestându-se în întreaga evoluție de câmp de după „liberalizarea” de la mijlocul anilor ’80. Cu un merit suplimentar al primului evaluator al actualității editoriale, purtător de stindard al criticii cu criterii estetice, implicit-subversive față de un regim anti-meritocratic. Neînfricat, sfidător, neintimidat de perspectiva unor eventuale penalizări, Manolescu și-a jucat rolul cu brio.
După 1989, pe măsură ce anii și deceniile s-au scurs și istoria noastră comunistă a rămas în urmă, semnificațiile contextuale s-au efasat. În cazul special al recenzisticii manolesciene, cu calitățile sale intrinseci și cu tot cu simptomele de grabă ale maratonistului cu termene săptămânale de predare, rămâne un ansamblu foarte valoros, o veritabilă – spuneam – istorie „in progress” a literaturii autohtone din cele 3 decenii, dar și ce s-a pierdut prin decontextualizare se cuvine explicat, neapărat!
(Apropo de presiunile sistemului comunist asupra mediilor intelectuale și artistice, sunt de reamintit câteva lucruri.
Întâi, că mai înainte, în anii ’50, o pățiseră amândoi, nu doar Ivașcu, ci și Manolescu: studentul pe care profesorul „reabilitat” avea să-l remarce și să-l lanseze a fost și el exmatriculat la un moment dat din motive politice, permițându-i-se să revină în Universitate doar după un an.
Pe de altă parte, în deceniile următoare regimul s-a „muiat”, transformându-se dintr-o dictatură „tare”, violent-represivă, într-una „moale”, mai puțin severă. N-au lipsit – totuși – pusee care au atins în câteva rânduri și presa culturală, și pe titularul rubricii „de întâmpinare”, Ivașcu găsind de fiecare dată soluții de compromis: schimbarea genericului Cronica literară în Actualitatea literară, ținerea lui Manolescu pe tușă pentru scurte intervale, apoi reintroducerea lui „pe șest” în pagină, alternativ cu alți critici din redacție, după care protectorul și-a lăsat iarăși favoritul să semneze număr de număr, tolerat de „foruri”, nu știm dacă tacit ori în urma negocierilor pe care Ivașcu a știut cu cine și cum să le poarte…)
În ce privește „mitul” unui Nicolae Manolescu adulat de lumea literară și de publicul intelectual, mărturia mea nu-l confirmă: e o proiecție retrospectivă. Scrisul său era atașant, nu impozant. Și la fel se prezenta și omul, firesc, deschis, zâmbitor, comunicativ (până la un punct – însă nu-mi propun să psihologizez mai mult aici…). Între – pe de o parte – prețuire, recunoaștere, admirație și – pe de alta – adulație e o diferență! Cititorii-parteneri pe care Manolescu a știut să și-i cultive i-au putut parcurge cronicile și toată opera cu încântare, cu delicii, dar nu în extaz, adică fără discernământ. Le-a oferit o inteligență în desfășurare, cerându-le să și-o investească pe-a lor în „pactul” lecturii asupra cărora conveniseră și el scriind, și ei citindu-l. Iar literatorii l-au simțit mereu ca pe unul „de-al lor”, indiferent de atitudinile inerent-variabile, de la respect la prietenie ori de la supărare la adversitate…