Aflat la un moment de bilanț, Nicolae Panaite ne propune o antologie extrem de selectivă a operei sale poetice care cuprinde șapte volume, începând cu Norul de marmură (1981), la care adaugă un consistent ciclu de inedite, toate adunate sub titlul de Mîna scriitoare (Editura Junimea, 2024, 378 p.). În prefața pe care o semnează Al. Cistelecan, acesta remarcă prezența, în poezia lui Nicolae Panaite, a unui dialog între două poetici, cea erotică și cea ardentă, care se manifestă „ca o linie continuă, ca și cum poetul n-ar putea opta între ipostaza simțualistă și cea spiritualistă. Juisanță și jertfă sunt însă amândouă – și dragostea și scrisul”. Lectura antologiei, în care volumele sunt dispuse în sensul invers al apariției, ne dau imaginea unui poet care optează pentru o poziție distinctă, de actor și spectator deopotrivă, situat într-un fel de interregnum definitoriu, altfel spus „între real și himeric”, cum sublinia tot Al. Cistelecan. Există la Nicolae Panaite o intuiție fulgurantă a timpului în dualitatea sa continuă finit/ infinit, singurătatea este locuită de umbre, de amintiri, de o lume care nu ține să își definească un chip, care mai degrabă se ascunde, care își șterge urmele trăind, al cărei preț absolut îl reprezintă voluptatea de a deveni anonimă.
Câteva obsesii, câteva teme unesc volumele, etapele, vârstele poetului, viața este ca o poveste în care acționează semnele și sensul, acesta din urmă ca deziderat sau chiar ca țintă atinsă într-o virtualitate spiritualizată. Dumnezeu, moartea, dragostea, umbra, poetul ca inspirat purtător de mesaj, de viziune, de stare sunt conlocuitorii lumii poetice pe care ne-o propune Nicolae Panaite. Contactul cu lumea trece printr-un filtru care spiritualizează materia, Dumnezeu însuși este cel care ia forma luminoasă recurentă, imprimă clipei revelația. Dumnezeu mătură cerul, iar „zăpada ce ne acoperă acum/ e tocmai gunoiul/ pe care l-a aruncat Dumnezeu”, o altă variantă fiind aceea că „zăpada ce cade pe noi/ e tocmai colbul ce vine de la ariile lui Dumnezeu”, muzica fiind expresia purității absolute. În altă parte, „oamenii se aseamănă cu niște ciuturi pline cu timp/ ce urcă și coboară din Dumnezeu”, „mâna lui Dumnezeu zugrăvește-Nviere”, iar casa veche, bătrână, este ținută în picioare, în ciuda tuturor vicisitudinilor, fiindcă acționează „din lăuntru mama/ din afară degetul mare al lui Dumnezeu”, cu forțe relativ egale. Dumnezeu nu este moarte ci viață continuă, de aceea moartea nu are în poezia lui Nicolae Panaite nimic înfiorător, mai mult „moartea se recuperează prin noi înșine”, „moartea apare și iubește/ pînă la sînge”, „îmi trăiesc moartea/ îmi trăiesc învierea”, iar omul este, într-un fel de concluzie, „între noapte și zi/ între viață și moarte/ un aprinzător de felinare”. Umbra este substitutul unei realități paralele, atunci când nu este atributul unei lumi anistorice: „La umbra norului de marmură/ Numai acolo/ Cuvintele vor fi scrise/ Cu litere de purpură/ (…) Incendiul, da, mărețul incendiu/ Al amăgitoarelor laude! El/ ne va desăvîrși frumusețea bănuitoare.” Deși este conștient că dragostea este liantul dintre oameni, dintre lumi, dintre lucruri, poetul are viziunea hăului care se deschide sub ceea ce dragostea înlocuiește: „Laiceon înalță grămada de cenușă; își zidește noua bibliotecă, trăind într-o totală libertate. Crede în dragoste tot atât cât crede în bijuteriile false și se așază la masa de joc ca un rege pe tron, gata să trișeze și destinul. A devenit, poate, suspect. Însă n-aș putea să-l evit. Locuiește ca un sfânt într-un imens bordel, plin de parfumuri și lemne fosforescente” (Lunetă II, din volumul Alergarea copacului roșu, 1985). Alteritatea poetică acționează în poezia lui Nicolae Panaite ca o înclinație către zona obscură a eului care presupune o intuire confuză și în orice caz sceptică a condiției omului, asemănătoare binecunoscutei alegații a lui Maurice Blanchot: „Cineva este acolo, unde sunt singur. Faptul de a fi singur înseamnă că aparțin acestui timp mort care nu este timpul meu, nici al tău, nici timpul comun, ci timpul Cuiva. Cineva este ceea ce este încă prezent unde nu se află nimeni. Acolo unde sunt singur, nu sunt acolo, nu se află nimeni, dar impersonalul este acolo: exterioritatea ca lucru ce previne, precedă, dizolvă orice posibilitate de raport personal”. Astfel, în poezia lui Nicolae Panaite, singurătatea, sub toate formele ei, este atât persoană cât și factor impersonalizator: „Singurătatea-mi s-a-ndoit/ pînă ajuns-a ca un cerc,/ din care eu, ca dintr-un schit,/ să ies de-o viață tot încerc!”, cu variantele: „singurătatea dată în floare”, „diadema de bal a singurătății”, „aburii singurătății îi curg șiroaie de pe trup”, până la concupiscențele dintr-o erotică ipostază când „rătăcești singur într-un amurg/ iar toamna își lasă sînii pe fața ta/ ca-ntr-o îmbălsămare sacră”.
În poezia lui Nicolae Panaite întâlnim și ceea ce George Călinescu numea, în Universul poeziei, o „audiție colorată”, atunci când culorile iau expresia cuvântului. „Vine verdele și ne îmbrățișează/ prin trîmbițele lui”, apoi „în colțul roșu/ în veșminte de gală/ stau sentimentele și așteaptă”, „arborii sunt galbeni”, „parfumul este negru”, iar pe sub pământ „câinele albastru/ se aude lătrînd”.
Ce este de observat la poezia din această antologie, este că există o unitate de stare între vârstele poetice, între obsesiile definitorii, cu o oarecare
detașare care ține de superbia tinereții în primele volume. În poemul „În amintirea nașterii” de exemplu, din volumul de debut, Norul de marmură, din anul 1981, luarea în posesie a lumii se face prin admirație, adevărurile mici se cuprind treptat în lucruri mai mari, în perspective mai largi, un aer de Federico Garcia Lorca, cu acele asprimi ale cântecului care aglutinează tot ce prinde pare să-l fi inspirat pe poetul nostru, aflat la vârsta marilor lecturi: „Superb este mînerul spadei./ Superb este tăișul./ Gura Îngerului arde –/ tăișul îi umblă pe limbă:/ Sărutările i-au mărit Răscumpărarea…// Icoanele nu mai ajung…/ Femeia și azi le șterge/ în amintirea nașterii/ care n-a mai fost.// Superb este mînerul spadei./ Superb este tăișul.// Îngerul cu tălpile goale/ înaintează printre săbii,/ tăișul cade în palme, înfrunzind.// Superb este mînerul spadei./ Superb este tăișul;// Femeia îl lustruiește/ În amintirea nașterii/ Ce nu a mai fost.” Cu aceeași stare, domolită de astă dată pare-se de încercările vieții și ale poeziei, regăsim obsesiile inițiale în poemul „Intrarea” din volumul Ziua verde, apărut în anul 2019. Deși pare că avem parte de o adevărată auto-dezarmare, când spada este lăsată pradă unei păci consimțite, poezia câștigă în amplitudine: „La poartă stau cerberii;/ nu au nici arcuri, nici săbii,/ nici flinte, nici… doar ei, atît,/ și sunt greu de văzut,/ atît de greu că, într-o viață de om,/ e posibil să nu-i vezi vreodată.// Intrarea este tare anevoioasă,/ încît cei mai mulți au abandonat!/ Rareori, o trâmbiță de mărimea unei scoici/ se aude; de mă aflu pe acolo,/ intru ca duhul dimineții/ prin crăpăturile unei case vechi,/ deși, atunci, cerberii sunt mai mulți,/ mai vigilenți și mai aprigi”. Senzația că te afli „la poarta legii”, a lui Franz Kafka, este efectul sapiențializării trăirilor și afectelor, după ce mare parte din misterul vârstelor a fost descifrat.
Antologia de față, Mîna scriitoare, rod al unei perioade de peste patru decenii de la debut, ni-l prezintă pe Nicolae Panaite capabil să treacă orice judecată critică a poeților și să acceadă pe rafturile cele mai accesibile, mai vizibile, pentru cititorul de poezie de astăzi.
Nicolae Panaite, Mîna scriitoare,
Editura Junimea, 2024, 378 p.