În impresionanta lui operă literară alcătuită din treizeci de ample compuneri narative cărora António Lobo Antunes ezită să le spună „romane”, Fado Alexandrino este cea de a cincea carte publicată de acest mare autor portughez, probabil cea mai ambițioasă, într-o carieră literară care a continuat permanent să se diversifice și să se impună în întreaga lume. Ni se prezintă ca o masivă compoziție polifonică centrată pe momentul Revoluției Garoafelor, etalată pe șase sute de pagini, și cuprinde, în fundal, zece ani din istoria Portugaliei (între 1972 și 1982, evocați haotic și fragmentar de foști protagoniști ai acelei perioade, în timpul unui chef de pomină. Dar scrierea continuă, de fapt, pe dimensiuni mai ample, tema războiului colonial cu care debutase Lobo Antunes și care va fi prezentă în mai toate cărțile sale ulterioare. Pariul riscant al autorului îl antrenează pe cititor într-un tip de narațiune halucinantă, care tocmai începând cu această capodoperă avea să devină principala trăsătură identitară a operei sale de maturitate: o strategie estetică de seducție ce rezultă din marea densitate a frazei și dă prioritate emoției, deseori cu elanuri lirice care sporesc aspectul baroc al întregului, dar procedând la reținerea și dispersarea permanentă a informației, ceea ce creează tensiunea așteptării. Chiar dacă la început aderăm cu dificultate la structura extrem de fragmentată a acestei materii, cu episoade narative ce trec dintr-o epocă în alta, fără să anunțe schimbările de situație, și de la un personaj la altul, fără să precizeze totdeauna identitatea vocilor, cu evocări supraetajate și alternanțe bruște de ton, de lexic și de stiluri, se degajează treptat din acest dans al fragmentelor viziunea lui Lobo Antunes despre lumea noastră interioară angrenată în obscura energie a istoriei colective. Istoria cu majusculă, cu zvârcolirile ei sociale și evenimențiale, cu pârghiile ei de putere, cu inegalitățile și conflictele ce depășesc forțele omului, se simte ca mugetul mării în densitatea acestor pagini. Însă în text se perindă numai destine individuale și vieți obișnuite prezentate tragi-comic în existența lor cotidiană, deseori cu un fel de detașare cinică și caustică și cu descrieri saturate de detalii, care sporesc iluzia de realitate. Întregul discurs se organizează la opusul vreunei perspective glorioase a istoriei, inclusiv prin relativizarea importanței revoltei ofițerilor, la care au aderat masele, și care totuși a schimbat radical, și fără vărsare de sânge, destinele Portugaliei, dând tonul unor transformări majore și în restul Europei.
Cartea se alcătuiește din trei capitole ce recompun în straturi succesive evenimente și destine ale unor personaje înainte, în timpul și după Revoluția Garoafelor din 25 aprilie 1974, în Portugalia, și devine treptat o critică profundă a societății portugheze la trecerea de la un regim autoritar la un regim democratic, de la ororile războiului colonial din Africa la decadența ce a urmat. Repatriații de pe fronturile africane regăsesc o țară săracă și insalubră, expusă luptelor ideologice și unor noi abuzuri, iar biografiile lor sunt antrenate, din nou, în evenimente care le scapă de sub control și par lipsite de orice noimă. Cititorul român va fi surprins să descopere particularitățile contrastante ale Portugaliei post revoluționare și perioada dificilei adaptări a societății portugheze la democrație, imediat după această revoluție. Și, eventual, să stabilească singur comparații cu o perioadă similară din istoria recentă a țării noastre. Poate și observând că la originea celor două momente de revoltă ce răsturnau tipuri de dictaturi diferite, și în contexte diferite, s-a aflat, totuși, câte o lovitură de stat militară, semn că nici instituțiile de forță nu mai acceptau perpetuarea respectivelor regimuri dictatoriale. Iar perioada cea mai sensibilă rămâne, în ambele țări, epoca de tatonare de după momentul revoltei, când ambele societăți își căutau bâjbâind drumul spre sistemul democrației parlamentare, în dificila libertate a tuturor opțiunilor, păstrând însă și iluzii utopice – în cazul Portugaliei diversele grupări de extremă stângă visau o dictatură populistă a proletariatului, cu ajutorul ofițerilor răzvrătiți, iar în cazul României se imagina instalarea peste noapte a unei opulente societăți de consum, cu libertăți individuale anarhice care deja generau noi conflicte[1].
Deși nu se dorește nici roman istoric nici tablou panoramic despre destinul unui fost imperiu european ajuns la lichidare, „în fond, este istoria Portugaliei” în acest Fado Alexandrino, avea să recunoască însuși autorul, dar evitând orice triumfalism și orice tentativă recuperatoare. Avem în aceste pagini o evidentă densitate de roman ce transportă epic momente colective și destine individuale, dar autorul preferă organizarea pe o structură poematică, ca un vast poem din trei părți, fiecare dintre ele alcătuite din câte douăsprezece capitole, pe care le-am putea considera „strofele” poemului tripartit. Referința din titlu la celebrele fado melancolice cântate mai cu seamă la Coimbra și la Lisabona, care de aproape două veacuri constituie o caracteristică bine cunoscută a sensibilității portugheze, este de la bun început ambiguă și derutantă. Trebuie să știm că în toate tipurile de fado lusitan (folclor urban), după ce el pare să fi sosit din Brazilia, unde era mai degrabă o muzică de dans, iar ulterior s-a dezvoltat cu o mare varietate ritmică și melodică în Portugalia, suferind și anumite influențe arabe, textul primează iar muzica se adaptează versului. La început, versurile creau o bază melodică pe șapte, opt silabe (mai ușor de memorat de interpreții neprofesioniști), cu accente mai degrabă simetrice și repetitive; pentru ca ulterior interpreții și compozitorii de fado să preia texte culte, uneori din marea tradiție a poeziei portugheze, ceea ce a dus la o proliferare subtilă de ritmuri, de accente și linii melodice. Între acestea, numitul fado „alexandrin”, pe versuri de câte douăsprezece silabe, adică utilizând dodecasilabul narativ moștenit de la poezia clasică și romantică, este dintre cele mai complexe. Dar în cartea lui Lobo Antunes echivalarea acestei masive materii narative cu un fado are mai degrabă un sens metaforic, probabil spre a indica prezența generică a unei structuri ritmice în aparentul haos. Însă la fel de bine titlul poate fi considerat și o eschivă din partea acestui prolific prozator care nu respectă deloc canoanele unui „roman”; deci dacă nu e un roman, poate fi numit „fado” acest heteroclit șuvoi epic despre Portugalia, care depășește toate normele și clasificările, respectând, în aparență, o structură tripartită de poem. O melodie insidioasă și capricioasă străbate întreaga compoziție, asemănătoare deci cu o variantă a acelui fado în care sunt trei secvențe tonice (nu două ) pentru fiecare vers de douăsprezece silabe[2].
Așadar după zece ani de la întoarcerea lor din războiul colonial cinci foști militari se întâlnesc la un restaurant, apoi se mută la un bar de noapte și ajung spre zori în casa sublocotenentului Borges, care locuia singur (unde unul dintre ei va fi ucis), continuând în tot acest timp să bea cu disperare, despuindu-se rând pe rând și simultan în mărturisiri de o sinceritate nudă. Discuțiile încrucișate în tot acest periplu bahic și epic, confesiunile amestecate episodic cu replicile unor personaje secundare, dialogurile lor, deseori în contradicție, refac treptat parcursul biografic al fiecăruia în acest răstimp. O perioadă de mai bine de zece ani este evocată în mai puțin de 24 de ore, se aud numai patru voci în timpul acestor spovedanii și replici încrucișate, prezența celui de al cincilea personaj este abia bănuită fiindcă uneori ceilalți i se adresează acestui căpitan Mendes, însă el nu se identifică și nu se confesează, iar în carte are rolul de ecou al naratorului omniscient.
Soldatul e personajul cel mai complex, cu prezența lui debutează multe capitole, este recrutul de la talpa țării trimis să ducă războaiele din Africa, năucit la întoarcere să constate că nu mai are nici casă și niciun rost. El revine la periferia Lisabonei, unde părinții între timp îi muriseră iar sora lui trăia în casa părintească având o groază de copii făcuți cu parteneri de pripas. Soldatul Abílio reușește să se angajeze la întreprinderea de transport a unchiului său (fabulos personaj care-și ascunde sensibilitatea sub un comportament grosier) și chiar e găzduit în casa acestuia, unde se va însura cu fiica lui vitregă Odete, o tânără cu preocupări intelectuale, nepotrivită cu caracterul frust al soldatului, de care acesta până la urmă va divorța, neconsolat. Vom afla treptat că numita Odete acționa sub un alt nume, Dália, într-o organizație maoistă clandestină, la care participa incognito și un fost ofițer de transmisii din grupul de cheflii. Iar soldatului îi devine clar, tocmai în acea seară, că Odete/ Dália îl părăsise pentru fostul său camarad de arme, fără ca vreunul din membrii acestui triunghi să-și fi dat seama de situație. În final o găsim pe această misterioasă criptocomunistă, resemnată, într-o căsătorie mediocră cu un alt membru al grupului maoist, „depistată” de portăreasa imobilului unde locuia fostul sublocotenent de la transmisiuni, acesta presat de aceeași portăreasă să-și obțină divorțul de la numita Odete/ Dália, care cumulase așadar trei căsătorii.
Alte dezvăluiri asemănătoare ies la iveală în timpul pateticei agape, de pildă faptul că soția locotenent-colonelului devenise iubita aceluiași sublocotenent de la transmisii, dar nici protagoniștii acestui al doilea triunghi nu conștientizaseră conexiunile secundare, până în momentul marii spovedanii colective. Iar cartea abundă în asemenea pasagere combinații heterosexuale sau homosexuale, solicitând resursele lingvistice din varietatea limbajului popular, deseori cu tentă pornografică, ce îmbogățește limba portugheză, nu prea ușor de trecut prin grila unei traduceri. În paranteză fie spus, bunul cunoscător al limbii portugheze poate depista în această carte diferențe și particularități de argou specifice unor categorii profesionale dar și pasaje de argou regional, ale căror echivalări în orice traducere nu pot fi decât relative.
Soldatul are parcursul cel mai aventuros, inclusiv prostituându-se printre homosexuali pentru a-și completa bugetul, el nu reușește să ducă nici mediocra viață tradițională a portughezului obișnuit și cumulează cele mai multe ghinioane într-o existență aventuroasă. El frecventează bordelurile și cârciumile din cartierele sărace ale unei Lisabone pestrițe, și devine, aproape în joacă, ucigașul din această poveste, pentru care va plăti cu viața, într-un accident, alături de alți doi angajați de la firma de transporturi: un șofer bătrân, cu trei degete, care făcuse închisoare fiindcă atacase un polițist și un tip slab ce nu vorbește niciodată, a cărui soție e permanent bolnavă într-un spital.
Sublocotenentul Jorge Borges, – socotit de exegeții lui Lobo Antunes ca posibil alter-ego al autorului, mai cu seamă dacă luăm în considerare că soția din cea de a doua căsătorie a autorului a fost o moștenitoare a băncii Espírito Santo – e singurul personaj care frecventează clasa de mijloc și chiar cercurile înaltei burghezii portugheze. El detestă acest mediu social deși profită de facilitățile ce i le oferă. Cu el traversăm o altă perioadă critică, după revoluție, când au avut loc masive exproprieri în Portugalia și s-a produs fuga de capital și de oameni înstăriți îndeobște spre Brazilia, persecutați de inițiativele stângiste ale membrilor juntei militare în cooperare cu maoiștii infiltrați în noile organisme de putere. Sublocotenentul însuși emigrează împreună cu restul familiei de bancheri, în care niciodată nu se simțise însă acceptat. Viața lui în Brazilia, unde divorțează după ce constată că soția îl înșela cu o lesbiană, devine și mai haotică, parcurgând o succesiune de momente scăpate de sub control, cum li se întâmplă și celorlalți din respectivul grup. La repatriere el regăsește o patrie epuizată de recesiune, care experimenta, totuși, reforme economice și constituționale curajoase, devine funcționar și îl aflăm în concubinaj cu o pitică, mereu năuc și dus de valul întâmplărilor. Personajul nostru trăiește situațiile dilematice ale unui individ „pedepsit” de destin fiindcă îndrăznise să iasă din categoria lui socială umilă (iar aici apare și un alt aspect al acestui fado, cu directă trimitere la latinul „fatum”, la fatalismul și resemnarea portughezilor care au suportat decenii de dictatură), aspecte disprețuite de Lobo Antunes și în alte cărți ale sale.
Celestino, fost sublocotenent de transmisiuni din perioada războiului din Mozambic, locuiește împreună cu o mătușă și o bătrână servitoare într-o casă ce dă spre un maidan cu instalațiile și barăcile de la Bâlciul Popular al orașului, iar imaginile din viața acestui bâlci revin obsesiv pe parcursul cărții, ca o metaforă a caruselului vieții în care avem impresia că am urcat cu toții, din joacă sau mânați de o curiozitate infantilă. Este idealistul care activează clandestin într-o haotică organizație maoistă, infiltrat după repatrierea din război în birocrația sistemului militar, arestat și închis în unul din faimoasele penitenciare ale poliției politice portugheze, PIDE, unde va fi torturat, apoi eliberat de revoluție dar fără să devină unul dintre profitorii ei. Dimpotrivă, în perioada imediat următoare căderii dictaturii salazariste, sublocotenentul începe să nu mai suporte demagogia și amatorismul variantei de comunism utopic ce încerca să instaleze în Portugalia dictatura proletariatului. Prin el avem acces la partea ideologică grotescă a întregii povești iar biografia lui pendulează cel mai vizibil între extremele ce au definit perioada războiului rece și sfârșitul colonialismului în cea de a doua jumătate a veacului trecut. El constată că ideile nu vor schimba lumea, care nici nu prea are intenția să se schimbe; ca dovadă că cei care dețineau puterea înainte de revoluție continuă să o dețină, sub alte forme sau reprezentați de urmașii lor, și după radicala schimbare de regim. Epigraful de la începutul cărții, preluat de autor de la Paus Simon, tocmai asta anunțase: După schimbări vin alte schimbări/ Iar noi rămânem mai mult sau mai puțin aceiași![3]
Resemnat cu imobilitatea sistemului după revoluție, ajuns la o mare funcție militară oarecum fără voia lui și nu tocmai pe merit, ci doar fiindcă din „oboseală” nu mai susținuse fostul regim, în acest grup locotenent-colonelul Artur Esteves are cel mai înalt grad militar (devine general), iar profilul său pare să fie al unui personaj important implicat realmente în desfășurarea Revoluției Garoafelor și în procesul restructurării armatei portugheze, care i-a urmat. Aproape tot ceea ce i se întâmplă îl găsește într-o stare de confuzie abulică, de la moartea soției sale, survenită chiar în momentul revenirii lui din războiul african, la refuzul de a se alătura ofițerilor puciști, urmat și de refuzul de a participa la înăbușirea revoluției. Neconsolat de pierderea primei soții, pe care își dă seama că o neglijase, toate evenimentele istorice i se par acestui înalt ofițer mai puțin importante decât aventurile lui cu diverse femei, de la portăreasa imobilului, la patroana unor buticuri (simbol al începutului consumismului în noua republică portugheză), iar spre final aventura cu angajata soției sale. Autosatisfacția personajului, ajuns fără voia lui un mic eroul al revoluției, cu comportamentul său abulic, de părtaș la această crimă dar fără să realizeze grozăvia momentului, focalizează spre caricatură statutul falnicei secte a ofițerilor din armata portugheză: din fost director al școlii naționale de ofițeri, forțat să se pensioneze tocmai fiindcă se expusese într-o viață de desfrâu care nu mai era un secret pentru superiorii săi, noul general devine partenerul unui grup de contrabandiști cu mărfuri traficate din Orient (condus de un fost criptocomunist din fosta lui unitate militară, reconvertit în teoretician și deopotrivă practicant al capitalismului sălbatic). Iar situația are hazul ei, fiindcă face referință la drumul maritim al descoperitorilor portughezi spre același Orient, de unde aduceau faimoasele mirodenii care îmbogățiseră fosta capitală de imperiu – această Lisabonă insalubră de acum, cu cheiurile fluviului infestate de gunoaie, unde traficanții își debarcă pe furiș aparatele electronice de proastă calitate.
Poate ar trebui în mod excepțional să fie adăugată acestui grup de personaje principale și figura esoterică, mai mult simbolică, a bătrânei servitoare Esmeralda, care îl crescuse cu o dragoste absolută, dar nicicând mărturisită, pe sublocotenentul de transmisiuni Celestino. Este femeia portugheză umilă, victimă a vexațiunilor și brutalităților bărbaților, a machismului din societatea tradițională; violată în repetate rânduri, resemnată și „închisă” în sine, ea își descoperise încă din copilărie darul divinației, știa deci cu anticipație cam tot ceea ce urma să li se întâmple oamenilor din preajma ei, fiindcă așa hotărâseră instanțele secrete ale destinului, mai cu seamă când era vorba de protejatul ei ilegalist, deși acesta mai degrabă o ignora. Monologul ei, după ce sublocotenentul o instalase la un pensionat de bătrâni, alcătuiește în întregime penultimul capitol al cărții și funcționează ca o oglindă colectoare a tensiunilor din roman, semănând cu trezirile haotice în acel curent de conștiință din solilocviul personajului Molly Bloom, în romanul Ulysses de James Joyce. Servitoarea conștientizase anticipat moartea sublocotenentului și se închisese într-un mutism absolut, în așteptarea propriei sale morți, și putem să considerăm că această revelație irațională este o nouă trimitere la forța destinului, („bietul om sub vremi”, într-o mentalitate colectivă ce definește melancolia românească prin „dor”, iar pe cea a portughezilor prin similarul cuvânt „saudade”).
Aproape toate personajele principale sunt paralizate de o bizară lentoare, pendulând constant între rațional și irațional, de parcă subtilul psihiatru care este Lobo Antunes, atât din experiența lui medicală cât și ca urmare a acestei obstinate investigații literare, ar insinua că nu există o graniță bine delimitată între partea rațională și cea irațională din viața omului. Iar văzută din acest unghi, densitatea barocă a frazei sale este mai puțin un efect al stilului ornant decât tatonarea prudentă, însă tenace, în zonele ambiguei percepții pe care o avem despre noi înșine când nu știm ce anume ne motivează actele și deciziile. Descrierile minuțioase de interioare prin aceste modeste locuințe din cartierele urbane sărace, dragi autorului, acea aglomerare de bibelouri ieftine, cu altare de interior unde se îngrămădesc statuete de sfinți din ceramică pictată, nelipsite în casele portughezilor credincioși, sărăcia imuabilă din anumite cartiere și tabloul decrepit al unor zone urbane construiesc imaginea generică a stagnării unei întregi societăți. Asemenea descrieri se repetă obsedant pe tot parcursul cărții, funcționând ca o amplificare a tragediei vieților umile, sporind însă și caracterul realist al elementelor ce alcătuiesc însă o fraza onirică. Ca și când privirea ar aluneca doar pe suprafața lucrurilor, fără să analizeze nimic în substanță, însoțită doar de tonul descriptiv al narațiunii, iar astfel Lobo Antunes stabilește o anumită distanță față de materia propriei sale confesiuni narative și evită deconspirarea propriei lui empatii, care se regăsește, probabil, numai în elocvența mută a Esmeraldei: „numai eu știu să ascult liniștea de pe suprafața lucrurilor, numai eu știu să adulmec imobilitatea de câine ațipit ce doarme îndărătul ușilor închise” (partea a III-a – cap. 11).
Firește că numeroșii exegeți ai acestei uriașe construcții romanești identifică în text câteva trăsături socotite definitorii pentru postmodernism (dacă el va fi existând!). Avem o intenționată lipsă de siguranță în desfășurarea narațiunii, subliniată de caracterul fragmentar al ansamblului alcătuit din secvențe, se menține ambivalența generală a valorilor și relativizarea lor, asistăm la sfârșitul utopiilor și al proiectelor istorice, la prăbușirea idealismului, iar din perspectiva istoriei literare, la un mixaj de genuri de o derutantă complexitate. Este eliminată orice tentativă de glorificare a istoriei, compoziția narativă levitează într-un text de o stranietate greu de definit, ea este dominată de negație, cu deconstrucții și antagonisme care fac dificilă coagularea unor idei directoare sau a semnificațiilor unificatoare. Dar suma acestor noutăți provine la Lobo Antunes mai degrabă din perena lui convingere că munca scriitorului se află undeva la frontiera inexprimabilului, nu neapărat din preocuparea lui de a fi sincron cu tendințele noilor canoane literare, când, la New York în 1983, lucra la această carte, iar distanța de patrie tocmai că îl ajuta, probabil, să se concentreze pe perioada celor zece ani evocați. Iar tematic vorbind, dacă absurditatea războiului colonial care i-a marcat profund biografia devenise prima lui sursă de inspirație, în mod evident ea urma să se îmbogățească tocmai acum, prin lărgirea sferei tematice la istoria mai amplă a Portugaliei.
Așa se explică faptul că acest „roman – fado” continuă tema războiului colonial (prezentă deja în Memória de Elefante – „Memorie de elefant”, Os cus de Juda – „La dracu-n praznic”, continuată cu Comissão das Lágrimas – „Comisia lacrimilor”, dar și în alte cărți ulterioare, ca Até que as Pedras se Tornem Mais Leves de que a Água – „Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa”, din 2017. Dar scrierea face parte dintr-o tetralogie mai amplă despre istoria Portugaliei, ca posibilă anti-epopee, a înfrângerii, a întoarcerii umilitoare spre casă după câteva secole de la epopeea marilor descoperiri portugheze. Și nu e vorba doar de revenirea soldaților din teatrele de război din Africa, ci și a sutelor de mii de portughezi repatriați în mare grabă din colonii, acei „os retornados” din Angola, Mozambic, Capul Verde, Guineea Bissau, São Tome și Principe care cu greu își găseau loc în Lisabona și în societatea portugheză, campați luni de zile în parcul Monsanto, aproape în indiferența și neputința generală din acea perioadă de tranziție. Lobo Antunes nu se referă direct la ei, dar personajele sale bântuie pe la periferia capitalei și întâmpină tocmai acest haos al mizeriei dintr-o perioadă de tranziție privită de autor cinic și caustic, fiindcă este decorul expresiv pe fundalul căruia se desfășoară o mizerabilă epopee. Dacă Luisiadele au figurat epopeea constitutivă a întemeierii unui imperiu portughez pe harta lumii, iată reversul acelei epoci eroice, această nesfârșită retragere din colonii, cu ulterioarele drame ale unei țări care până mai ieri se considera imperiu, chiar dacă devenit anacronic, iar acum trebuie să se construiască dinăuntru, cu eforturi penibile, după decenii lungi de dictatură și declin, deci să își asume lucid acest nou statut democratic. Deși Lobo Antunes se ferește de generalizări, nu putem să nu vedem în uriașa lui operă oglinda amplificatoare de la sfârșitul unei epoci istorice. Instigat și chiar provocat de tatăl său, cum avea să declare într-un interviu, autorul se decide să scrie predilect despre Portugalia[4]. Va proceda cu multă amărăciune și sarcasm, stârnind chiar vehemente reacții și uimiri în contextul acelei perioade, dar devenind în mod evident o puternică voce care îndemna la trezirea conaționalilor săi după ce suportaseră resemnați deceniile de dictatură și de sărăcie într-o stranie pasivitate. Va fi acuzat de excese, stilul său va fi considerat de unii un exercițiu baroc blasfematoriu, va stârni controverse dar își va face și constanți admiratori. Probabil atunci i s-a conturat autorului ideea de a aborda în mai multe cărți decadența țării sale, coincidentă cu sfârșitul ideologiilor, iar astfel această carte completează o tetralogie despre istoria Portugaliei, împreună cu Explicarea păsărilor – „A explicação dos pássaros”, Farsa damnaților – „Auto dos Danados”, As Naus – „Navele”. Toate vorbesc despre Portugalia dintr-o exagerată perspectivă stânjenitoare, de disforie, sau evocând ironic „splendoarea” ei, cum sună titlul altei cărți. Un fel de parodie barocă răstălmăcește acest trecut, ca și cum pentru Lobo Antunes ar fi fost singura posibilitate de a-l admira, și e suficient să ne gândim la defilarea caricaturală a unor personaje glorificate de istoria oficială, tratate de el ca o șarjă ironică și grotescă – vezi tratamentul de care au parte în Navele și Vasco de Gama și Camoes, ba chiar și Cervantes, reveniți în Portugalia de azi printr-un procedeu deus ex machina de un fabulos onirism ireverențios. Vezi, de asemenea, semnificația „farsei” (în Auto dos Danados) cu care de asemenea autorul îi „incomoda” pe portughezi, sau grotescul activităților revoluționarilor marxist-leniniști-maoiști din această carte, total defazați de lumea reală și niciodată susținuți de masele populare, cu ale lor inițiative „revoluționare” de carnaval.
Reversul euforiei din epoca glorioasă a istoriei devine în Fado Alexandrino acest marasm instalat pe șase sute de pagini, confesiunea ce rezultă dintr-o enormă oboseală de viață, cu bune doze de ironie și sarcasm, e drept, resimțite chiar și în puținele momente când se fac referințe la explozia de bucurie a mulțimii trezite de lovitura de stat militară din acel istoric april. Dar cine cunoaște scrisul marelui Lobo Antunes, știe că savanta construcție a acestui „fado” nu vizează să realizeze o sinteză de evenimente istorice și nici un roman social, sau ideologic, sau moralizator. Dintotdeauna acest autor a frecventat limita imperceptibilă a emoției ajunsă la marginea textului, emoția constrânsă să-și depășească imposibilitatea de a se lăsa rostită în cuvinte. Lobo repetă aproape de câte ori are ocazia că e practic imposibil să comunici emoția care precedă textul, iar toate experimentele lui stilistice, absolut atipice deși pot fi comparate cu experimente similare din marea literatură, își au originea în zona acestei intuiții a cunoscătorului de suflete omenești care scrie spre a reuși să „înconjoare” o psihoză latentă (cum bine reamintește fostul președinte portughez, fost coleg de studenție cu Lobo, Daniel Sampaio, în prefața la As Outras Crónicas, cea mai recentă carte publicată de Lobo Antunes , Ed. Don Quixote, 2013).
Această voluptate imperativă de despuiere și obligatorie spovedanie, fără menajamente, pare să-i contamineze în Fado Alexandrino pe toți, încât ai certitudinea că unele fapte din trecut sunt mărturisite pentru prima dată în varianta lor adevărată și crudă, ceea ce și provoacă, probabil, asasinarea unuia dintre ei (din gelozie alcoolică), ca în tragedia greacă. Destrămarea tuturor iluziilor este adevăratul final al cărții, dar în subtext figurează și întrebarea dacă tranziția spre normalitate e posibilă după decesul imperiilor și al ideologiilor, în acest peisaj de culori sumbre peste ruinele societăților tradiționale. Cu precizarea obligatorie că Fado Alexandrino nu este nici o oglindă deformată a societății portugheze într-un deceniu de răscruce, nici o fabulă ficțională despre moartea vechilor ideologii la orizontul voalat și imprecis al actualității, nici măcar o carte despre condiția omului; ci în primul rând o voce puternică de scriitor cu o excepțională capacitate de a investiga existența noastră prin magia limbajului.
[1] Trebuie știut că în Portugalia stânga comunistă și socialistă impuseseră o primă constituție cu referințe explicite la un regim de natură socialistă și cu forme colectiviste de producție, inclusiv cu o reformă agrară de tip sovietic; așa că în 1977 apăruseră 550 de „colective”, într-o țară cu rare suprafețe agricole „colectivizabile”. Iar naționalizarea băncilor și a societăților de asigurări, de unde a rezultat și o masivă fugă de capitaluri, a făcut destul de dificilă tranziția spre o economie a liberei inițiative, doar după restituirea proprietăților și după ce principalii lideri ai revoluției, militari, au acceptat dizolvarea Consiliului Revoluției prin care partidele de extremă stângă voiau să impună în Portugalia un regim de populism militar. După 18 luni de tensiuni politice marcate inclusiv de eșecul unui puci militar, și după cinci remanieri constituționale pe fundalul unei crize economice agravată și de repatrierea sutelor de mii de portughezi din coloniile ce-și dobândeau independența, Portugalia a optat treptat pentru integrarea europeană democratică, susținută în 2011 și de un ajutor internațional de 78 de miliarde de euro; vezi detalii în Albert Alain Bourdon și Yves Léonard, Histoire du Portugal, Chandeigne, 3-ème édition, 2022, p. 179.
[2] Melodia, în cazul fado-ului alexandrin, se adaptează textelor cu versuri de douăsprezece silabe accentuate, grupate pe strofe, în general cu o structură bipartită pentru fiecare vers. Iar repartiția melodică are următoarea structură: unu-DOI-trei-patru-cinci-ȘASE + șapte-OPT-nouă-zece-unsprezece-DOISPREZECE (cu majuscule sunt marcate aici silabele accentuate). Dar există și alexandrini care nu respectă această subdiviziune bipartită, de exemplu: unu-doi-trei-PATRU-cici-șase-șapte-OPT-nouă-zece-unsprezece-DOISPREZECE, alcătuind așadar
o structură tripartită. Aceasta din urmă ar fi mai apropiată de structura cărții lui Lobo Antunes, deși nu este evidentă. Vezi detalii în studiul de referință: Rui Vieira Nery, Para uma historia do Fado, INCM – Imprensa Nacional Casa da Moeda, 2012.
[3] Imediat după revoluție s-a constituit o comisie interministerială atașată șefului guvernului pentru epurarea aparatului de stat de fostele cadre din timpul dictaturii și pentru judecarea principalilor responsabili politici ai fostului regim (uneori cu cel mai înalt grad, ca foștii generali Costa Gomes și Spínola, ambii deveniți episodic președinți ai noii republici, ultimul constrâns la exil după ce încercase să orchestreze o contrarevoluție, în martie 1975). Dar militarii puciști din Consiliul Revoluției au optat mai degrabă pentru un „pact al uitării”, astfel că din cele circa 2500 de procese judecate de tribunalele militare doar 70% s-au soldat cu pedepse cu închisoarea sub șase luni. Sentințe mai grele au fost pronunțate în contumacie pentru personaje fugite din țară, dar treptat și acelea au fost uitate, deși nu s-a instituit o „comisie a reconcilierii și adevărului”, ca în Brazilia între 2011 și 2014. La primele alegeri din aprilie 1975 pentru Adunarea Constituantă elita politică din fostul Estado Nuovo, avea drepturile politice suprimate, dar după câțiva ani majoritatea condamnaților au putut reveni în Portugalia iar unele cadre compromise s-au reintegrat în organismele economice și în sistemul învățământului universitar, în vederea unei „normalizări democratice”. Se consideră că Portugalia a operat o ruptură benefică, prin actul revoluționar de pe 25 aprilie 1974, nu după mult timp urmată de căderea regimului coloneilor din Grecia, dar și de intrarea tancurilor sovietice în Praga, ceea ce a compromis definitiv comunismul de tip moscovit (urât de grupul maoist în această carte cu aceeași furie cu care era urât tradiționalul capitalism). Iar mai târziu, perioada deschisă de Revoluția Garoafelor s-a terminat cu prăbușirea zidului berlinez. Spre deosebire de Portugalia, în Spania nu a fost o revoltă care să lichideze moștenirea dictaturii franchiste, iar pacea socială a fost „negociată” de principalele forțe politice, astfel încât procesul democratic a devenit mai puțin inclusiv și egalitar decât cel din Portugalia, cu antagonisme și diviziuni care însă se perpetuează în memoria colectivă – vezi: Yves Léonard, Sous les oeilletes la révolution, Chandeigne, 2023, pp.103-112.
[4] „Fado Alexandrino l-am scris ca să răspund unei provocări pe care mi-o lansase tatăl meu. El voia ca eu să scriu o carte despre Portugalia. M-am gândit: cum să procedez ca să aduc laolaltă personaje din clase sociale diferite care de obicei nu au nimic în comun? Fiecare clasă socială are semnalmentele ei pe care nu pe percepe cineva care nu-i aparține. Eu eram iritat că mă născusem în acea clasă socială/…/ totdeauna mi-au plăcut așa-numitele „persoane umile”. De la ele am învățat cel mai mult. Clasele superioare nu mă interesează. Eu niciodată nu am fost un snob. Îmi place să mănânc dintr-un castron, să ascult ce se vorbește în jur. Mi-am petrecut multă vreme cu oameni ai gliei. Ador puterea de sinteză a frazelor lor. Bogăția vocabularului popular e uluitoare”, „Quando é que eu fui feliz?”, Publico, 2018.10.19.