Solidaritate fără invidie, emulație fără epigonat
Invidia e universală, iar artiștii nu fac excepție, căci – nu-i așa?! – oameni sunt și ei.
Însă există și orgoliul auctorial, de obicei ținut sub (auto)control, mai bine ori mai inabil mascat, perfect onorabil, alteori strident, chiar agresiv, cu manifestări dezagreabile spre repugnante. De fapt firesc și el, orgoliul artiștilor de toate branșele, chiar obligatoriu: fără voință de exprimare publică, talentul, vocația, inspirațiunea nu produc de la sine opere și cariere artistice. Altfel, chiar dacă ar scrie la ei acasă, ar picta, ar sculpta…, împricinații nu s-ar mai mobiliza să publice, să performeze, să (se) expună. (Contraexemplele „scrisului pentru sertar”?!: dacă lăsăm deoparte blocadele, interdicțiile, situațiile de limitare politică a dreptului de liberă exprimare, rămân câte cazuri de autori neștiuți în timpul vieții, descoperiți abia după scoaterea postumă la iveală a unor creații „ascunse”?…)
Așadar: orgolioși fiind, cu „ego”-uri bine reliefate, artiștii își doresc să-și etaleze producțiile proprii și personalitățile unice, neasemănătoare cu ale altora (avându-i aici în vedere doar pe cei cu calități, nu pe veleitarii fără speranțe, dispuși să copieze pe oricine, doar-doar să iasă și ei în față!). Încât, când e vorba despre artiștii valoroși, nu prea mai rămâne loc pentru banala, omeneasca invidie: cum să-ți dorești să fi compus tu ceva care nu te exprimă pe tine?! Am întâlnit destui literatori sau alți breslași ai frumosului râvnitori nu la creațiunile norocoșilor, ci la succesul lor. Oricât de minunat ar fi poemul sau romanul lui Cutare, n-o să-și dorească nimeni să fi versificat/ frazat identic, deci în stilul altcuiva. Îți poate fi – eventual – „ciudă” că n-ai avut tu primul ideea de a construi un subiect cine-știe-cum, c-a imaginat cineva înaintea ta o anumită arhitectură textuală, c-a tratat o temă la care te gândeai și-n felul ăsta ți-a „furat-o” – chestiuni mai degrabă de fond, de compoziție, prealabile elaborărilor propriu-zise. Apropierea formală ar fi egală cu epigonatul. Sau, dacă ne gândim la insurgențele șocante, la gesturile uimitor-inaugurale, la combinațiile ultrainventive, ele sunt – de fapt – de cele mai multe ori doar „găselnițe” care pot aduce faimă și chiar mențiuni în istoriile culturale (vezi pionieratele subversive ale avangardelor), dar n-au consistența marilor opere pe care poate că ți-ai dori să le fi plămădit tu. Originale, doar ale tale!
Pe de altă parte, există și un alt mod de a prelua, de a te „alinia”: emulația de grup, de generație, de direcție, de epocă. Nu „copiindu-i” pe colegi/ congeneri/ contemporani, ci participând laolaltă la fluxuri creative colective. Talentul și inspirația diferențiază și, la nivelele cele mai înalte, impun autorii și operele majore, însă istoria literaturii și-a artelor înregistrează nu numai vârfurile, ci și fenomenele supraindividuale, care asigură evoluția metabolismului de câmp. Citindu-i pe comilitoni, comunicând, intrând în rezonanță, scriitorii și artiștii își descoperă afinitățile și se influențează reciproc, contribuind astfel la constituirea unor repertorii tematice și stilistice comune și la construcțiile de viziune care-i definesc pe toți contributorii. Fără „mimetisme” și fără „epigonat”, solidaritatea neinvidioasă apropie, cultivă compatibilitățile, coagulează grupări, școli, curente.
Pe parcurs, valorile se diferențiază, cum spuneam…
Mineri, ceferişti, petrolişti ş.a.m.d.
„Muncitorul” nu există în tipologia clasică a prozei româneşti, dacă nu cumva dăm cuvântului un sens preindustrial, manufacturier (caz în care am găsi ceva exemple şi înainte, şi după 1900). Romancierii şi nuveliştii noştri de secol XIX (câţi avem) şi din prima jumătate a secolului XX şi-au populat paginile fie cu ţărani, „reprezentanţi” ai ruralismului larg-majoritar, fie, din spaţiul citadin, cu intelectuali sau furnizori de servicii (comercianţi, funcţionari).
Apoi a venit comunismul, care a glorificat oficial proletariatul, stimulând apariţia de „opere literare” despre „eroi ai clasei muncitoare”. A rezultat o maree de compoziţii propagandistice cu figuri de mineri, ceferişti, petrolişti ş.a.m.d. Cele mai cunoscute, devenite exemple negative „legendare”: Lazăr de la Rusca şi Minerii din Maramureş ale lui Dan Deşliu. Nimic de calitate nu rămâne din nesfârşita producţie de gen. Singurul personaj memorabil, şi graţie calităţilor portretistice şi satirice ale autorului, dar şi ca ilustrare a fundăturii către care conduce inevitabil obedienţa politică, e muncitorul din Scrinul negru al lui G. Călinescu, deloc întâmplător numit, în acelaşi registru eroizant, Leu.
Proletarii se împuţinează în proza perioadei de liberalizare internă a regimului comunist, de la mijlocul anilor 1960 şi până la final, când asupra literatorilor nu s-au mai exercitat aceleaşi presiuni ideologice. Apar muncitori interesanţi la Marin Preda, în Risipitorii şi în Intrusul, în mai multe romane ale lui Augustin Buzura ş.a.m.d., dar cu marele risc al notelor false, „intelectualizarea” artificială a categoriei fiind greu de evitat.
În datele „societăţii informaţionale” şi „postindustriale” de după dispariţia comunismului, din 1990 încoace, nu e de mirare că şansele acestui tip de personaj scad dramatic. Continuă să fie prezent ici-colo, mai ales la autorii care prelungesc mitul „romancierului care cunoaşte realitatea”, transferând în text o „bogată experienţă de viaţă”; însă noile vedete ale perioadei sunt versiunile contemporane ale „junilor corupţi”, dezinvolţi, cool, conectaţi la Internet.
Muncitorimea rămâne la porţile literaturii române…
Îndrăzneli în pahare cu apă
Mai mari sau mai mici scandaluri legate de presupuse „atacuri la pudoare” s-au tot înregistrat în istoria artei, mai ales de la începuturile modernităţii încoace. Au fost şi procese la tribunal, şi condamnări, mergând până la executarea unor perioade de închisoare contravenţională. Ce-i drept, cazurile s-au rărit mult în postmodernitate, după ce toate experimentele s-au banalizat, gesturile creative sfidătoare nu mai miră, şocurile nu mai şochează.
Prin urmare, micile episoade provocate de tot-micile îndrăzneli ale artiştilor contimporani nu sunt decât furtuni în pahare cu apă. E metoda mai generală a extremiștilor de toate soiurile, a „radicalilor” care așa trăiesc, astea le sunt şansele: să provoace scandaluri şi să stârnească resentimentele pudibonzilor ignoranţi, prin asta manipulabili.
(…Însă n-aș vrea să se înțeleagă că pun semnul de egalitate între „extremismele” artistice – cărora le-am și adăugat aici ghilimele… – și cele efective, care traduc orori ideologice în practica socială și politică. Ca forme de creativitate, exagerările sunt nu doar acceptabile, ci necesare, vitale, esențiale: dacă le-am condamna și le-am bloca, am aboli experimentalismele care alimentează noutățile. Cele mai multe expresivități abracadabrante nu duc nicăieri, însă puținele câștigătoare rămân în istoria culturii….)
În zilele noastre, mai ciudate decât ciudățeniile artiștilor tind să devină reacțiile revoltaților, ale cucernicilor de toate tematicile. N-au observat că episoadele de gen trec repede, că polemicile se sting și ridicolul le rămâne lor, pudibonzilor?! De-a lungul postcomunismului românesc s-au înregistrat și cazuri în care s-au cerut și s-au și făcut anchete polițienești sau parlamentare după varii „atentate la…”. Pentru politicieni, administratori, „forțe de ordine” – excelente ocazii să se facă de râs investigând nişte acţiuni artistice, şi încă asumat-„alternative”! După ce s-au fript primii, restul ar fi trebuit să fie „vaccinaţi”. Degeaba: s-au mai fript o dată și-nc-o dată…
Când se stârnește zarvă din asemenea pricini, se-aplică ce-a formulat atât de inspirat, cu mult înaintea noastră, marele Will: Much Ado About Nothing (Mult zgomot pentru nimic)…