„Ca să pot muri liniștit, pe mine
Mie redă-mă!”
Mihai Eminescu
Scena a rămas singură în adâncul tăcerii…
Ultimele rânduri din Furtuna, poate ultimele versuri scrise vreodată de Shakespeare, cuvinte ce închid o experiență, magia și destinul creatorului.
„And my ending is despair, Unless I be reliev’d
prayer Witch pierces so that it assaults Mercy
itself and frees all faults.
As you from crimes would pardon’d be Let your
indulgence set me free.”
Aici avem de a face cu ceva ce nu va fi înțeles niciodată în întregime. La Shakespeare, foarte important este faptul că transpunerea spectaculară se concentrează în jurul întrebării: când ai dreptul să fii absolut sigur și când – dimpotrivă – trebuie să ai o poziție care e unică față de întrebare?… O rugăciune ce pătrunde spre ceruri lovește îngăduința. Poetul a scris conștient astfel, nu pentru a rezuma o certitudine în câteva cuvinte, ci pentru a crea un mister arzător. Care putem vedea că se prelungește: dacă ar reuși acest act de înțeles, ar fi condus spre libertate.
Furtuna, forța imaginarului, tainicului și contactului cu invizibilul, e o enigmă, o fabulă, „unde nimic nu poate fi luat ad litteram, căci dacă rămânem la suprafața piesei, principala ei calitate ne scapă” (Peter Brook). Realismul nu ne poate ajuta nici la construcția imaginii, nici la acțiune, de vreme ce această insulă nu există, insula este deopotrivă lumea și o stâncă oarecare, un loc al amăgirilor și visurilor, pe care îl vede fiecare cum poate, cum vrea. Și totuși, tema esențială nu este iluzia teatrală, nu e scena, ci viața; „amăgirile vieții urmărite până în cele mai mici nuanțe, printr-o viziune plină de compasiune asupra comediei umane, precum și o întreagă rețea de șarade și jocuri” (Chaterine Naugrete Christophe).
Aceste versuri, complexe, au fost scrise probabil într-o stare specială, intensă, de trăire, de exuberanță și dispută cu propria creație, se poate vedea o înșiruire de elemente contrare, șocante: disperare – rugăciune – îngăduință – infracțiune – tăinuire – indulgență – liber.
Când un actor sau un regizor înțelege sensul acestor cuvinte ca fiind un Happy-end, cu siguranță nu și-a dat silința să asculte cuvintele.
„Cine gândește în clișee și crede că Shakespeare a scris o piesă pur și simplu […] închide conștient ochii în fața faptului că ceea ce duce la acest ultim cuvânt – liber –, cuprinde semnificația libertății și toate dimensiunile și implicațiile ei” (Peter Brook).
Niciunul dintre cuvintele pe care tocmai le-am citat nu stă acolo, în acest final de piesă și carieră, izolat. Fragmentul duce inevitabil la acest ultim cuvânt și întrebările pe care le impune textul sunt întrebări din ziua de azi, oriunde ar fi puse. Cu cât te apropii mai mult de materialul shakespearian, cu atât mai mult devine acesta punct de întâlnire cu noi înșine, cu viața și experiența tăinuită în ea. Niciodată nu este numai modul de a gândi al autorului, iar cuvintele se eliberează înspre un centru de întâlnire al oamenilor care nu se pot opri decât în fața întrebărilor deschise ce sunt provocări pentru noi înșine.
Lumea din Furtuna întrepătrunde metafora teatrului cu metafora vieții într-o răspântie de interogații. Stranie și labirintică, călătoria întru experiență umană.
S-a deschis tăinuirii în spațiul gândului un testament al marii tăceri: set me free… Așa s-a despărțit Shakespeare pentru totdeauna de teatru, așa s-a eliberat Prospero de magia artei. Furtuna pe scenele lumii s-a călăuzit într-o pluralitate de straturi ale înțelesului… acolo, în lăcașul umbrelor de după fiecare spectacol, viul incitant și puternic face ca nimic din ceea ce este esențial să nu se poată pierde.
Trăiesc amintirile a două spectacole: Furtuna lui Georgio Strehler la Piccolo Teatro din Milano și Furtuna lui Peter Brook la Bouffe du Nord din Paris… Miracole scenice.
La sfârșitul Furtunii lui Liviu Ciulei pe scena Toma Caragiu a teatrului Bulandra, Prospero-George Constantin se elibera prin arta sa. Creația lui, magică, nu se va putea destăinui. Am plecat de la teatru târziu, într-o neliniște fericită.
Anul trecut, într-o noapte tăcută de liniște întristată, mergând prin Grădina Icoanei singur, Ariel a venit pe suflare spirituală și m-am reîntâlnit cu nobilul suflet al scenografului Vittorio Holtier, cel care a ridicat sacrificiul Meșterului Manole pe verticală și a dat undă tragică jertfelnicului cerut de Creație. Și, lângă el, zâmbind cu delicatețe, palid, mi-a apărut, ținându-l de mâna pe Ariel, chipul vizionar al lui Aureliu Manea, protector al poeticii teatrale de avangardă. Erau împreună.
Ce trăiește și nu se vede decât cu ochiul minții-sufletului? Talentul. Duhul acesta nemuritor…
Nu toți ajung să trăiască nemurirea, doar artiștii emblemă, întristații bucuriei efemere, aleșii cosmicei visări, viețuitori în știința densității jocului fără de sfârșit. Trupurile se sting în țărână, în pofta ei nesățioasă. Orgoliul, vanitatea, invidia, panica, nimicnicia, ipocrizia, vulnerabilitatea, schizofrenia ratării etc. etc., toate cele lumești se scurg și se uită în bezna pământului, ca însemne trecătoare ce pustiesc arta. Sufletul urmează chemarea iertării, se călătorește departe, departe de tot ce e cunoscut… Dar duhul talentului nu are, nu vrea, nu poate să părăsească scena, cei care au cioplit din destinele altora viața lor, care au prin har văzul din setea tăcerii, care cuprind lumea într-o clipă cât veșnicia de întinsă, rămân în teatrul pe care l-au binecuvântat sacral cu truda și bucuria vieții. Magi ai cuprinsului fără hotar. Actorii! Actorii născuți pentru a ne însănătoși pe noi, semenii lor, în credința vieții.
Ei aprind, printre ștăngile prăfuite și proiectoarele moarte de după spectacol: cerul din podul scenei – care ocrotește întru slavă și măreție magia jocului-ființă, înțeles cu multe înțelesuri, clipiri de iluminare pentru sufletul existenței obosite de prea puținul trăirii. Explozia imaginii imaginației. Desăvârșirea clipei eterne.
De acolo de sus, veghează asupra spectacolelor, a existenței din scenă, respirația lor. Demnitate și rigoare, strălucire și inedit prin porunci șoptite cu limpezime și dragoste. Tăria și neliniștea, încrederea și zădărnicia, rostul înălțării creației vii în necuprinsul frățietății viață-moarte, sunt aici prin închipuirea noastră.
Profetic testament al tăcerii prin sensuri.
…
Eram director la Mic de o lună. Publicul, spectatorii iubitori de teatru, îndrăgostiți credincioși ai spectacolelor-eveniment, fermecați și atrași de jocul marilor actori, de ineditul viziunii regizorale, erau acum pe stradă, dezlănțuiți, implicați, năuci, în erupția de energie care pedepsea în 1990 tăcerea lașă a atâtor ani de umilință și supunere, demagogie și înregimentare. L-am sunat pe Ștefan Iordache, cel care pe scena acestui teatru născuse cuplul regal Valeria Seciu – Ștefan Iordache în montările Cătălinei Buzoianu.
– Ștefan, George Banu ne invită la Paris, la Teatrul Odeon – Teatrul Europei, la un festival organizat de Academia Experimentală de Teatru. Mergem cu Nopțile Regilor, proiectul despre care am discutat anul trecut, dar atunci nu se putea… Mergem?
– Repetăm… să repetăm și atunci mergem.
Scenariul gândit pentru Ștefan cuprindea în coroana destinului regilor shakespearieni, monologuri din Richard II, Richard III, Macbeth, Claudiu, Hamlet și Lear. El crea vibrațiile tragice ale acestei ultime nopți a Regelui înaintea verdictului.
Recital de virtuozitate, de măreție și densitate interpretativă, polifonie de amplitudine poetică pe care Ștefan Iordache l-a susținut strălucind în sala Odeon-ului timp de o oră și jumătate. Eu și Felix eram secondanții lui, umbrele unor personaje ce se intersectau în acea noapte a deschiderii rănilor cu regii naufragiați în singurătate ai lui Ștefan, în vinovăția și înțelegerea jocului fascinant și perfid al Puterii. Sfârșitul!
La Paris, în ziua premierei, s-a închis în camera de hotel unde eram cazați. Nu a vorbit cu nimeni, nu a mâncat, nu a ieșit pe stradă. Cu trei ore înainte de începerea spectacolului, era în cabina teatrului murmurând textul… Apoi, cu o oră înaintea reprezentației a intrat în scenă.
– Ai terminat luminile? m-a-ntrebat..
– Da, e în regulă…
– Atunci vreau să rămân singur…
Știam acest obicei al lui. Se uita tăcut spre podul scenei…
– Știi, am spus:
– Când Oreste se uită în sus vede cerul…Hamlet când ridică ochii vede doar podul scenei.
– Vede ce trebuie, nu? Simțind mișcare în cabina de lumini: Fără lumini acum. Să fie scena pustie…
Am privit din nou în sus spre ștăngile tăcute.
– Confucius spune…
– Te rog, lasă, altădată…
Am plecat spre culise. Acolo m-am oprit. Deslușeam silueta lui, în lumina palidă a proiectorului de serviciu. Repeta cu fierbințeala minții monologul de ispășire a regelui Claudiu, simultan cu textul lui Hamlet, privind neputința de a-l ucide pe regele uzurpator. Îl solicita intens acest moment a celor două personaje. Pe Hamlet îl știa, îl jucase pe scena de la Nottara, dar pe Claudiu, îl ființa acum pentru prima oară. Repetiția aceasta în bezna scenei pariziene era rugăciune…
Am lucrat cu el în teatru și film. M-am hrănit din dăruirea lui. L-am iubit pentru măiestria care fulgera prin energia sufletului și emoțiile trupului. A fost altar de bucurie pentru mine… Nu-l pot povesti, fără a încețoșa ceva din iluminarea unor creații de neuitat. Hamlet, Titus Andronicus, Apemantus, Rică Venturiano, Cațavencu, Arthuro Ui, Barrymore, Maestrul (Maestrul și Margareta), Regele (Viziuni Flamande), Raskolnikov și tot universul dramaturgic care i-a binecuvântat cariera. Shakespeare, Dostoievski, Ghelderode, Cehov, Pirandello, Caragiale, Claudel, Molière, Brecht, Bulgakov, O`Neill, Mrozeck, Sartre…
A trecut prin ființa lui întreaga viața a lumii.
Plecând de la Paris, la urcarea în avion, toți pasagerii îl priveau. Unii zâmbeau și îl salutau încântați de acest privilegiu al întâlnirii. Când zburam deasupra Alpilor și Mont Blanc era la picioarele noastre, s-a ridicat de pe scaun și a spus stewardesei:
– Pot să salut piloții? Întreabă-i, apoi, întorcându-se către mine: Sunt mai în siguranță în cabina lor…
După câteva clipe, unul dintre piloți a venit spre noi, l-a invitat în cabină. A stat acolo până când am început coborârea. A revenit lângă mine.
– Băieți buni, piloții, cu suflet și minte înțeleaptă…
Am aterizat. Câțiva pasageri mai îndrăzneți s-au apropiat de el în timp ce ne îndreptam spre ieșire cerându-i autografe pe: agende, foi rupte, biletul de avion… O doamnă l-a rugat să îi scrie ceva pe o batistă albă. Îl văzuse în spectacolul Să îmbrăcăm pe cei goi. Un tânăr cu o figură de boxer, îl roagă să îi scrie în podul palmei: Fii tare! Și semnați… A râs și a scris: Ștefan Iordache. Băiatul și-a sărutat mâna… Am ieșit ultimii. S-a îmbrățișat cu piloții, a strâns mâna unei stewardese, iar cealaltă l-a întrebat:
– Pot să vă îmbrățișez?
– Să ne sărutăm atunci! a răspuns
Am râs cu toții. În spatele nostru s-a auzit:
– L-am văzut în „Astă seară stau acasă”! Și sărutul acesta îl povestesc și soțului meu…
Ne-a întâmpinat la ieșire un domn.
– Dați-mi pașapoartele.
Iordache a răspuns:
– Și acum când ești general ești la fel ?! Întorcându-se spre mine. E, general acum, șeful poliției de frontieră, e prietenul meu de când era maior, la fel de politicos și atunci… mare iubitor de teatru… Auzi, vii cu mine la Gruiu acum?
– Nu Ștefan, o să vin în weekend.
N-am ajuns în primul weekend, nici în următorul, dar a treia săptămână eram la el la „moșia” de la Gruiu. Era noapte…
– Privește cerul, un ocean de gânduri printre stele.
Am ridicat capul.
– Aici în căsuța asta a mea, lângă nucul ce îmbătrânește odată cu mine, dansez cu noaptea…
– În suspinele tăcerii lui Dumnezeu.
– Poate, zice el…
A râs cu o umbra de tristețe în ochi: Chem visările copilăriei la taifas. Hai, spune acum vorbele lui Confucius.
– Vrei? La Paris ai fugit de ele…
– N-aveam cerul ăsta și nici Feteasca mea culeasă bob cu bob și zdrobit ciorchinele de mine. Așa cum ciocneam cu Albulescu în „Înghițitorul” tău de săbii.
Răspund
– Sănătate.
– Viață…
Ciocnim.
– Sănătate.
– Viață…E demisec, auriu, gratis, râde …și are trei ani.
Am șoptit:
– „Când un înțelept arată spre stele, doar un prost se uită la deget!”
– Confucius… s-a ridicat vioi în picioare și a tăcut. Era o liniște a tăcerii. A ridicat mâna spre ramurile nucului: Eu cred că noi, actorii, trebuie să plătim pentru acest joc permanent de-a viața și de-a moartea. Este ceva deasupra noastră. Cred că Dumnezeu este în noi, în oameni, deci poate fi și în mine! Și atunci pot să mă joc cu arta! Ce zici?… Auzi, acum parcă ar merge o vodcă. Măcar un strop, cu o lacrimă de Martini ca s-o îndulcim… pentru ficat.
A început să fredoneze cu o stranie descătușare monologul lui Feste:
Când eram flăcău la mama,
Hei ce ploaie și ce vânt,
Dam și eu prin fete iama,
Fiindcă plouă pe pământ.
A plecat fredonând prin grădină, printre trandafiri și crini în umbrele copacilor. – Ne trebuie o tobă…Ca să întărească puterea vorbelor:
Dar de când mi-am luat nevastă,
Hei ce ploaie și ce vânt…
Apoi, strigând la mine:
– Bate tu în masă sau în găleata aceea verde de plastic, hai bate, ține ritmul, atacă așa cum ai făcut când am repetat delirul lui Richard al III-lea în scena fantomelor…Energia spaimelor, energia morții și a bucuriei, gemene, hai, bate!
Eu băteam în găleata verde și el cânta dansând cu umbrele copacilor, cu mirosul crinilor și al trandafirilor, cu noaptea. S-a oprit brusc.
– Trezim lumea. Sunt obosiți toți cei de pe ulița asta a mea. Gata. Mai dă-mi un strop și mă judeci pentru spectacolul de la Paris. N-a fost bine, nu?
– A fost cum trebuia… N-ai văzut cum aplaudau?
– Lasă aplauzele… Ele ne bucură și ne mint. Puteam mai bine… Nu m-am înfrățit cum trebuia cu nebunia ta… S-a repezit dintr-o dată în casă și s-a întors cu un volum.
– Jurnalul fericirii, Steinhardt…Uite, deschide cartea și scoate o foaie împăturită, albă.
– Citește… Am ținut acest „dar” aici în acest loc din Jurnal unde Nicolae Steinhardt povestește cum a fost creștinat la Jilava de către călugărul Mina cu apă viermănoasă luată dintr-un „rezervor”, cu singura căniță din celulă, căniță roșie cu smalțul sărit… Apă năclăită și de-a dreptul scârboasă… Uite, citește aici. Părintele Mina bolborosește câteva cuvinte, îl miruiește pe Nicolae Steinhardt cu semnul crucii, îi toarnă pe cap și pe umeri tot conținutul căniței și încheie spunând: În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh.
Câteva clipe de liniște…
Îmi întinde coala albă despăturind-o cu evlavie. Citesc:
– „Scumpului Fănică cel Iordache – scurtă despărțire!”
Ochii mei aveau rouă…Iar Ștefan spunea ca o victorie tainică versurile lui Teodor Pâcă:
„Vă las în valea-acestei stinse plângeri…
Orice sfârșit vestește-un început,
Mă duc eu primul, sunt mai priceput
Să pun din vreme șeile pe îngeri.”
Parcă auzeam undeva, dinspre mânăstirea Căldărușani glas de clopot… Dar era doar liniște și cântau cuvintele.
Să nu uităm să credem și să iubim arta lui, să nu-i încețoșăm amintirea, surâsul frumuseții seducătoare pe care a rodit-o în atâtea și atâtea spectacole. Să-l aplaudăm în gândurile noastre. Să îi cinstim nemurirea… George Banu spunea: „Un mare actor, pe scenă, își joacă biografia reală. Acolo Ștefan Iordache și-a mărturisit angoasa și și-a exprimat violența, acolo s-a confruntat cu disperarea și s-a putut elibera prin joc, acolo l-am cunoscut. Asemeni lui Gerard Philipe, lui Zbigniew Cybulski sau Vladimir Vîsosțki, ei ca între poeți, dincolo de texte, roluri, înrudiri, se descoperă și se constituie familie. Marele actor nu evoluează, ci se relevă.”
Pentru actorii-interpreți, scena e un loc al iluziei de viață, pentru marele actor, e însuși adevărul vieții. El răscumpără teatrul de vinovăția falsului și de înșelăciunea dublului. Aceasta, cu riscul de a se constitui în planetă izolată, acolo unde regizorul încearcă să formeze constelații. El luminează.
Marele actor, orice joacă, atrage neîncetat privirea sălii. El nu se dizolvă într-o comunitate. Destinul său se numește însingurare, însingurare de poet. Pe Ștefan Iordache, pe o scenă, nu l-am văzut decât singur. Față în față cu sine însuși.
În podul scenei de la Nottara, Mic, Bulandra și Național, sau pe peliculele în care cu emoție își ridică privirea spre Olimpul din înaltul scenei, acolo sus, dar aproape de noi, printre decorurile atârnând obosite de povara timpului, printre luminile ce se sting și se aprind la chemarea celor de jos, de pe bătrâna scândură sacră… ființează cu tainică tăcere, mesianic, acest cer nevăzut din podul scenei… unde Ștefan Iordache îl joacă continuu pe Lear, regele durerii având ca partener luciditatea Bufonului închipuit de George Banu, cel ce se visa în tinerețe actor… sunt împreună acolo...
Din aburul ceresc din podul scenei, unde viul memoriei împărățește iluminat de tăcere, curge purificator pe mine mie redă-mă, lamento subtil al veșnicei așteptări.
În întunericul solar, stă scris în temeiurile din Rig-Veda: Voi, Ape, luați cu voi orice păcat pe care l-am făcut,/ Orice nedreptate pe care am făcut-o cuiva/ Orice jurământ strâmb pe care l-am rostit…
Când afară cerul mohorât cade peste oameni și case, când e frig și pustiu pe străzi, alunecă din cerul tainic din podul scenei nevăzute lacrimi, râsete, tăceri și cuvinte ce deschid, închid și redeschid în văzduhul amintirii adâncul eminescian ,
– Nu credeam să-nvăț a muri vreodată…
Magicul har al talentului lui Ștefan Iordache hrănește insomnia întrebărilor și întărește visării singurătatea.