Mărturisesc că am oarecari emoții înainte de a scrie despre cele două volume de versuri ale qauadragenarului Răzvan Andrei, Jazz pentru iguane (două ediții, în 2018-2019) și Raport către Walt Whitman (2023), – una tipărită la Editura Brumar, cealaltă la OMG. Ambele anunță (avertizează) încă de pe coperte, nu fără intenții publicitare, că este vorba despre „primul volum relevant în cheie LGBT din România”– cum zice Mihai Iovănel despre cartea din 2019 – , „Raportul” fiind subintitulat chiar de autor „Poeme LGBT+”. E o marcă, la această oră românească, gata să devină etichetă infamantă în foarte caracteristica grabă de a stigmatiza sumar și fără drept de apel pe oricine contrazice „doxa” locală. E drept că într-o atare cutie de rezonanță, o tematică precum aceasta are toate șansele de amplificare, cu atât mai mult cu cât ne aflăm în plină ofensivă a „minorităților” de mai multe specii, încurajate îndeajuns de confuz de noul stângism „progresist” și „corect politic”, pe cale de a desfigura niște principii în fond corecte, privind mereu invocatele drepturi ale omului, ale individului mai ales, de a-și asuma propria identitate, inclusiv sexuală. Numai că, așa cum s-a tot observat – și cam degeaba –, eliberările de sub constrângeri vechi de secole se transformă în acțiuni noi de cenzură aplicată și opiniei libere, contrare, ajungând până la forme caricaturale și grotești. Cred, în ce mă privește, că e nevoie să se păstreze un calm necesar, de ambele părți ale „baricadei”, sub semnul lucidității de apreciere a noilor apeluri la o democrație în toate sensurile, asigurate în limitele rezonabilului, fără excese spectaculoase ce pot sugera noi, fie și mici, centre de putere și dictatură în raport cu o majoritate intimidată de sloganuri inflamate; iar în materie de literatură, criteriul estetic își spune, totuși, cuvântul decisiv. Cine știe câte ceva despre istoria numitelor comportamente „deviante” și „contra naturii”, își va aduce aminte că ele n-au fost considerate așa în antichitatea greacă și latină, că, mult mai târziu, în ambianța simbolist-decadentistă franceză a putut apărea episodul dramatic dintre Verlaine și Rimbaud; că scriitorul dandy Oscar Wilde a făcut chiar pușcărie în Anglia puritană; că s-a publicat, pe la începutul secolului trecut, Corydon-ul lui Gide și s-au tipărit confesiunile din jurnalul său, că a scris minunate poeme grecul alexandrin Kavafis, din care se pot citi acum opere complete, ca și versurile lui Pasolini… Asta vrea să spună, sumar-recapitulativ, că nu toți oamenii sunt la fel construiți, că prin naștere sau prin condiționări socio-culturale diferite pot fi ori deveni și diferiți. Și că literatura lor poate rămâne vie, dacă e literatură valabilă… estetic. De o bucată de vreme, manifestarea publică a acestor cvasisecrete personale a devenit, oricum, aproape fapt curent, cu destule excese exhibiționiste, care au șocat și mai șochează bunul simț comun prin totala lipsă de pudoare și alterând mesajul, dramatic în fond, al celor care mai trăiesc cu adevărat sentimentul de marginalizare și excludere socială.
Cele două cărți ale lui Răzvan Andrei ar fi de situat, cred, mai ales prima, în această categorie. „Patronajul” simbolic al marelui poet american a fost ales, desigur, de autor ca un fel de scut prestigios, știute fiind și înclinațiile sale homoerotice, dar și, mai ales, generoasa lui deschidere democratică, energia cu care a glorificat forțele vii ale civilizației moderne, profundul său umanism. Este direcția pe care sunt orientate majoritar și poemele de acum, apărute într-un context socio-cultural românesc încă ostil, cu doar câteva semne de deschidere comprehensivă. Între coperțile primei cărți, e de observat de la început că numita „cheie LGBT” nici nu pune accentul principal pe natura așa-zicând militantă, vizând ieșirea din penumbră a categoriei umane cu pricina, ci constituie mai degrabă un fundal relativ pentru reflecția asupra condiției omului marginalizat, supus cenzurilor sociale și autocenzurii. Un Raport intermediar către Walt Whitman, care anticipează amplul poem din cartea următoare, desenează o ipostază a marelui poet ca demiurg-copil, „cu dinții de lapte”, din primele zile ale Genezei, cu un început de solemnitate repede alterată de actul altminteri natural al noului născut: „Pregătiri pentru miruire cu dinții clănțănindu-mi de frig/ pișându-mă peste protopopul vexat”…
Despre propriul „Eu”, poetul vorbește mai curând ca de o dorință, un vis, și nu „ceva care e este ori ar putea să fie” – o indeterminare ce va marca toată această poezie, ca o obsesie modelatoare. Un personaj, așadar, „fără biografie”, mai exact cu una foarte comună, de om care e dispus totuși la o permanentă introspecție și vizând construcția, din elemente de viață cotidiană banale, a „ceva care să vă întoarcă mațele pe dos”. Sub calmul aparent al „reportajului” autobiografic, se promit, așadar, și se chiar manifestă impulsuri ale unei provocări puse de la început sub semnul sincerității totale a confesiunii, unde ea este cea care trebuie să șocheze sensibilitatea cititorului, invitat să descopere fondul real, de revoltă mocnită, gata să spargă crusta textului și a convențiilor sociale și, desigur, poetice. Fiindcă alte versuri clamează direct o astfel de stare tensionată, pornită în căutarea celuilalt ca ființă atotcuprinzătoare, aflată într-o „stare de interregn, de om-plantă,/ om-piatră om-ghilotină om-sferă om-cașalot om-euglenă/ om-fluture om-tei”, făptură eteroclită, sinteză de figuri multiple, – metonimii, metafore ale viului, într-o lume fluentă, interferentă, din care rămâne puternică doar tensiunea niciodată deplin rezolvată: „Nu există istorie, nici biografie, crede-mă! Doar lungi,/ inconsistente urlete de disperare”. Exasperare existențială, exasperare creatoare totodată, ca să vorbim ca avangardistul Geo Bogza. Ca acela, și Răzvan Andrei caută în planul primar al vieții „codul genetic al reprezentărilor”. Nota particulară a acestei încordări o dă, desigur, aici, starea de precaritate a marginalului ce-și caută partenerul „pe ascuns noaptea mereu în colțuri de umbră”, amenințat din toate părțile ori murind de disperare „pe cont propriu”, în singurătatea unei încăperi. Tot ca Geo Bogza, ajuns la tribunal în anii ’30 ai secolului trecut ca autor acuzat de pornografie, și poetul de acum își motivează „dicționarul” cu această stare de revoltă, de tensiune neîmplinită, de solitudine forțată, pe care crede a nu o putea atenua decât prin mărturisirea francă a căutărilor sale anxioase: „eu nu mă conțin decât pe mine însumi/ contradictoriu tensionat fără echilibru segregat mii de culori și niciuna/ întâlnirile atingerile îmbrățișările sexul/ sunt modalități ale tristeții mele ale unei imposibilități”… Desigur, avem aici un fel de autocomentariu metatextual, ca și forțat să se exprime fără ambiguități metaforice în atmosfera de ostilitate generalizată. Este și cea din Elegie pentru copilul homo, ce amplifică spațiul confesiv, cu accente pe sentimentul de compasiune pentru „diformi, anormali, monștri cu inimi temătoare”, îmbrățișați „din inima propriei (sale) frici”, apel patetic la manifestarea publică, iar în poezie propunând „procesul verbal al suferinței (s)ale mute”. Poemul Jazz pentru iguane, care dă și titlul cărții, e concretizarea percutantă a acestui avânt verbal aluvionar, deopotrivă discurs pamfletar la adresa unei lumi românești mizere, corupte și ipocrite (cu o evocare dramatică a sfântului emblematic Sebastian, trimitere la un poem de Georg Trakl), dar și, în încheiere, cu un catalog de obiecte și stări puse sub atributul, repetat, de heterosexual distribuit cam în fugă și excesiv între istorie, credință, muzică, psihologie, „curlangii”, alături de Treimea creștină – „erosul heterosexual al unei singure ființe divine” – ori de nume de gânditori reputați, de la Freud, Jung și Heidegger, la criminalul nazist Eichmann… O extrapolare programatic abuzivă și blasfematoare…
Este de recunoscut în asemenea frazări năvălitoare spiritul tutelar whitmanian, ce încurajează un discurs pe alocuri de autentic suflu liric, antrenând frânturi de peisaj natural și de univers livresc, rememorări fulgurante de stări sufletești și de proiecții îndrăznețe al imaginației. Subiectul liric convoacă în texte o mulțime de astfel de referințe, cu o lăcomie de a epuiza realitățile trăite într-o notație în avalanșă, metaforică sau pur enunțiativă. Regimul adesea anaforic al construcției textului transmite efectiv senzația de intensitate a tensiunii vitale, nevoia de îmbrățișare hiperbolică a tot ce există, aproximată în serii de „corelative obiective” de o foarte mare diversitate. Mobilitatea asociativă e mai peste tot impresionantă și tocmai abundența până la exces a învecinării lucrurilor văzute, citite, imaginate, își face efectul de provocare și mobilizare a celui care citește poezia. De la un punct, acest procedeu suferă, totuși, de un anume automatism.
Atitudinea poetului este radical demitizantă, lumea e receptată în înfățișările ei grotești, lipsite de orice aură – „Peisajul, privit de aproape/ Are păr în nas și coșuri pe frunte”, „Carul mic se holbează la mine/ Prin geamul îngust/ de la baie/ Vecinii trag apa/ În beznă”, „Să ne apere Sfântu’ de marmelada mundană/ Care s-ar scurge pe bulevarde sub răsăritul tautologic”…
Un ciclu de vreo zece Psalmi, ilustrează mai curând atitudini eretice, programatic profanatoare, vorbind, de pildă, despre „Supa chioară a Duhului Sfânt”, despre creștinii care plesnesc de „putoare transcendentă”, ori notând ironic că „Din când în când, de supărare,/ Porumbelul Duhului ceresc îi împroașcă pe muritori cu severul lui găinaț”, iar Bătrânul Moise „împinge-n silă, cu piciorul, /Tablele primite de pomană pe Sinai”… Sunt, aceste poezii, și tânguiri le omului singur și abandonat, eșuat în lume, pentru care „Nu există istorie nici biografii… doar lungi inconsistente urlete de disperare” și care declară, iarăși explicit, că „Expir(ă) un univers pe dos, un univers-eroare,/-contradicție greșeală, – incongruență, – împielițare”. De unde asumarea unei vieți ce se dorește trăită cu miză pe concretul senzației, al trăirii în clipă, dar și cu singura mare încredere în cuvântul scris, al poeziei, capabil să umple absențe și crize existențiale acute, ba chiar să recupereze, în momente privilegiate, un fel de condiție adamică, a omului gata să „boteze” din nou toate lucrurile din jur.
În Raport către Walt Whitman, prima ipostază a subiectului cu care se deschide cartea este a unui „sibarit eșuat pe tejgheaua unui Starbucks”, așadar a unui petrecăreț boem, de cafenea, trăind în lux și desfrânare, cum ne spune definiția de dicționar, repede contrazisă însă de confesiunile unui om nici prea bogat, nici prea liber în mișcările sale, în decorul promiscuu și mizer al unui București populat mai degrabă de oameni dezorientați, fără adăpost sigur, căutând soluții de viață în locuri insalubre, pregătit pentru moarte – gata să fie „luat cu lopata” în marginea unui cimitir. E o mică lume ce prelungește perspectivele tensionate ale primei cărți. Tot așa de rapid se trece la propunerea unor reverii senzuale specifice iubirii între bărbați, cu referințe semi-ironice la „poeticile/ Rimmingului și lirica deeptroatului”, scurtând drumul dintre „buzele metaforice” și expresia tranzitivă care numește „cârdășia p…ă-cur..” – cuvinte șocante totuși, chiar dacă ar fi vorba despre o iubire… „tradițională”. Lucrul se repetă în mai multe poeme, trădând nevoia acută de „concret”, miza pe „autenticitate”, nu tocmai în absența metaforicului – aproape toate textele poartă, de altfel, o puternică amprentă livrescă, trimiterile la opere literare, muzicale, de filosofie și artă plastică sunt numeroase, într-un discurs de amploare adesea whitmaniană, cum și cerea „raportul” din titlul cărții, renunțându-se la medierile de acest tip, ocolitoare, considerate convenționale. „Să nu mai cred în Dumnezeu ci în oameni” e un vers de-ajuns de elocvent pentru poziția total antimetafizică pe care se situează din nou autorul – despre care se știe totuși că a urmat foarte serioase studii teologice și că, după propria mărturisire dintr-un interviu recent, rămâne totuși emoționat de ritualuri și prestigii înalt simbolice, așa cum le reprezintă o îndelungată și solidă tradiție spirituală.
Întreg volumul va oscila, ca atare, între un soi de confesiune-reportaj saturată deopotrivă de datul cultural și de aducerea în text a cât mai multor repere ale decorului vieții imediate, concrete, cu deja amintitele „corelative obiective” chemate să întărească impresia de trăire într-o istorie și o realitate semnificative ca suport al autenticității discursului. Cutezanțele de vocabular „slobod” sunt pe alocuri foarte mari și aici, cu un punct culminant într-o poezie ca Paprika TV, dificil de reprodus, oricât curaj ne-am lua. Fiindcă aici se recurge la un limbaj de o directețe brutală, numind organe sexuale și gesturi homoerotice transcrise fără nicio ezitare stilistică, în numele „adevărului” și al naturaleții scrisului poetic, rezumate așa în final: „Facem, ce nici un activist nu poate/ Face cu atâta claritate, cu atât aplomb – / Ne f… în cur de parcă am scrie versuri:/ Asta-i mărturisirea de credință, depoziția, adevărul”. Două întrebări semnificative se pun tot aici, după notarea respectivelor acte intime: „Ce nu-i de înțeles?” și „Se vede”. Miză, încă o dată, pe notația „concretelor”, fie și cele mai impudice și obscene… Ne putem aminti încă o dată în acest punct, de invocarea de către tânărul avangardist Geo Bogza a „planului primar”, cu accente pe senzorialul oricât de sordid, reprezentat în Poemul invectivă în 1933, cu scopul de a zgudui, la modul numit de el „corosiv”, orice tentație de poetizare a unor realități deloc poetice, cum se vădiseră a fi cele trăite în Buștenarii din zona petroliferă a Prahovei, cu dramele teribile ale unei umanități silite să trăiască în cea mai cruntă mizerie, fără niciun orizont spiritual, cu frustrări teribile de toate soiurile, conducând la aberații sexuale – relații incestuoase, fetișisme, morți violente, amor venal al „feciorilor de bani gata” cu „destrăbălatele”, marinari venerici, pușcăriași grotești etc. Acuzat, cum aminteam, de pornografie și imoralitate, poetul își motiva invectivele ca proteste contra dezumanizării societății burgheze în care trăia, a ipocriziei, a idealizării unei lumi în fond viciate și vicioase, ca expresie a unei suferințe reale în fața acestui spectacol infernal. Bogza declarase o dată că crede „în viziunea sexuală a întregului univers viu” (refulările și defulările freudiene erau în curs de dezvăluire), se bucura sarcastic afirmând că preferă dragostea cu o servitoare celei cu parfumatele și fardatele fete burgheze, evoca și câte un efeb exploatat sexual ori o „domniță care s-a culcat cu câini”; iar adolescenții de la revista Alge, tot din anii ’30, și tot pe urme bogziene, își intitulau sfidător-licențios două reviste care le-au adus încarcerarea pentru vreo zece zile…
Schimbând ce e de schimbat, Răzvan Andrei procedează cumva similar: scrisul său se vrea tot atât de eliberat de convenții, nu doar poetice. Își asumă condiția dificilă ca individ reprezentând o categorie umană marginalizată în societatea românească de azi și ține să afișeze fără nicio reținere atitudini greu avuabile în lumea „normală”. Oricât ne-am strădui să renunțăm la prejudecăți, se poate pune, de data asta, întrebarea, cel puțin pentru un text precum cel menționat, până unde se poate merge cu „adevărul” transpus în poezie, și dacă simpla numire a unor comportamente ieșite, totuși, din comun, într-un limbaj scatologic, excremențial, este suficientă pentru ceea ce mai considerăm a fi încă poezie. În acest caz, relatarea brută a unor asemenea isprăvi sfidătoare nu poate fi, evident, estetică, oricât am relativiza acest calificativ, ci se poate măsura, eventual, doar ca referent extraliterar negativ la limbajul poetic „tradițional” (cum spunea cândva Mircea Scarlat scriind despre sfidările avangardei noastre „istorice”.) Cam așa procedase un Marcel Duchamp punând mustăți Giocondei ori expunând muzeistic un pisoar sub titlul „Fântână”… Considerat în sine, textul cu pricina e pur și simplu vulgar și repugnant.
Poemul de largă respirație Raport către Walt Whitman nu renunță cu totul la „dicționarul” licențios, dar accentele fundamentale sunt puse totuși pe mesajul de solidaritate cu lumea marginalizaților și a exclușilor despre care am vorbit, în contrastul clamat retoric cu „oștirile de asasini cu patalama de patrioți la piept”: „Căci eu am alte muze și inspirația mea vine din suferința celei lovite & a celui pus la pământ &/ Din goana copilului homo – / Chestiuni care, pentru spectrele divine, sunt fapt divers și smiorcăială/ Dar care pentru noi sunt catastrofe./ Ia și citește! Ia și mănâncă acest cărbune încins”. Se află aici și unul dintre apelurile directe, cu aer profetic – „chemarea/ Hoardelor homosexuale la înfrățire & urletul galaxiilor rotitoare/…/ o profeție care s-ar auzi până în primăriile de pe Uranus și-n parlamentul de pe Pluto,/ O incantație propagându-se prin univers cu viteza luminii –/ Delir, visare, extaz, tânguire, bocet & imprecație de auzit & văzut & și pipăit & mirosit & gustat.” Secvențe de manifest umanitarist colorat în spectrul LGBT apar pe parcurs, oscilând între invectivele la adresa societății interdictive și îmbrățișarea universală a semenilor în suferință: „Dau afară compasiune & îmbrățișez săracii adormiți pe saltelele milei urbane & îmi arunc blestemul peste omenirea care uită, omenirea care pedepsește,/ Omenirea care strică & dezmembrează & sfâșie & bate & extermină & ucide,/ Înțelege-mă, dragule copil homo, dragule cerșetor, dragă femeie, dragă transgender, / Dragă.” Tonul discursiv se inflamează treptat, transformându-se într-o exaltare a eului altădată nesigur de propria existență, acum în ipostază de oficiant al unei euharistii eretice profanatoare: „Sunt complex și chelios, – emit fotoni, sunt radioactiv, vă dau lumină;/ Episcop al cuvintelor & papă al iubirilor interzise; Profet & dezmățat & staroste peste toate deviațiile lumii,/ Luați, mâncați, fumați, injectați-vă, beți”… Versuri preluate din proiectul „raportului” inițial confirmă și întăresc această poziție exponențială afișată acum de autor. De la un punct încolo, poemul se transformă într-un fel de reportaj frenetic ce acumulează pe suprafețe mari momente biografice din spațiul natal dunărean, trecând din nou la formula de manifest al unui dascăl de „iubire deviantă”, uzând de un limbaj de extremă licențiozitate și afișând cu un orgoliu sfidător postura de poet „care să lucreze la programul nuclear al deviaților”, și echivalând practica erotică gay cu o „imagine politică”, erijându-se din nou în „poetul care n-are nevoie de hlizeli”, renunță la ironii, în „profetul care netezește calea”, „privește catastrofa-n ochi”, dar care și înjură vulgar, ca un om nedus la școală: „Eu sunt poetul care să vă f… una-n gură”… Aventuri erotice personale sunt apoi relatate dezinvolt, în același limbaj libertin – cu „muia trecută prin poeme” – proclamând catastrofa universală, într-o atmosferă de apocalipsă anarhică: „Părăsiți tribul, casta, clasa, familia, congregația & ucideți patriarhii, tații, mamele, preoții, profesorii și învățătorii”/ E-li-be-ra-ți-vă!” Am putea continua, citând variante discursive ale acelorași obsesii ale omului revoltat pe tot și toate, dezlănțuit contra întregului univers, înfățișându-se ca sinteză de puteri elementare de neîndiguit, făcând din „twink” un aliat al forțelor stihiale ale universului: „Puterea unui twink e surata marilor forțe din univers”; ba chiar e propus, însă prin organul său… excremențial, ca instrument al unei priviri plurale spre lume, cu un îndemn nu ușor de citat: „Uită-te prin găoaza lui ca printr-un caleidoscop!”
Desigur, poezia se vrea mereu și mereu „depoziție”, document de viață concretă, atotcuprinzătoare, orgiastică, a unui sfârșit de lume apocaliptic: o apocalipsă a senzualității primare, văzută totuși abuziv prin prisma unei psihologii reductibile la portretul robot al individului fabricat prin „syntheză”, ca să vorbim urmuzian, de data asta una LGBT. Răzvan Andrei a învățat, evident, mult nu doar de la „patronu” Walt Whitman, ci, mai ales, din poemele unui Allen Ginsberg, ale lui Charles Bukovski și ale altora din aceeași familie radical nonconformistă, și transgresează ca ei toate limitele în materie de expresie, cu un talent evident, cu o forță de expresie deloc comună. Generozitatea deschiderii sale spre umanitatea oprimată de societate într-un fel sau altul apare însă grav alterată, din păcate, de limbajul de prea multe ori scatologic, de o vulgaritate greu de acceptat, chiar dacă motivația acestei practici discursive este autenticitatea, adevărul brut ale vieții concrete, transcrise ca atare, până în detaliile ei cele mai imunde. Est modus in rebus…
Răzvan Andrei, Jazz pentru iguane (două ediții, în 2018-2019), Editura Brumar
Răzvan Andrei, Raport către Walt Whitman (2023), Editura OMG