cronica literară
MIRCEA V. CIOBANU

OVIDIU NIMIGEAN, INCLASABILUL

Articol publicat în ediția 7-8/2024

Poet antisistem (cuprinzând și anti-neo-comunismul postdecembrist) și avangardist perpetuu, O. Nimigean își anunța de la bun început disidența nu doar față de regim, ci și față de cititorul
mainstream. Bogdan Crețu scria că poetul „respinge, dintotdeauna, orice formă de lingușire a cititorului”. Or ce face un poet, în mod normal dornic de afirmare? Se publică insistent, își etalează producția, își dăruiește cărțile la stânga și la dreapta, își popularizează genialitatea. Pe contrasens, O. Nimigean scoate un volum de debut intitulat provocator „Scrieri alese”, punând cărții un preț de un milion de lei. Nu-i pasă că masele nu îi vor gusta poezia. Cea mai scumpă poezie românească din toate timpurile, performanță în care toți au văzut doar un gest de frondă, avea și un mesaj social: dacă arta vrea să fie apreciată, produsul estetic nu trebuie să fie ieftin, nici la propriu, nici la figurat.

Dar a sfida tradiția nu e doar un gest de frondă, sunt multe nuanțe aici. O spune chiar O. Nimigean, răspunzând la celebra „anchetă Proust”: „E stupidă, bineînțeles (deși se străduie să pară inteligentă, iar pe unii îi convinge), orice mișcare artistică ce pretinde că face un pas înainte refuzând radical și virulent tradiția. Nu pot fi atacate inteligent decât rigiditatea unor poetici și autoritățile canonice construite artificial, prin presiune ideologică și societală“. E necesar să precizăm că ținta pamfletelor critico-poetice ale lui Nimigean sunt nu doar tradiția istorică și modernismul istoric (cu tot cu postmodernism), ci și cele mai recente produse poetice sau para-poetice , ale contemporanilor săi – și chiar cu cât mai „actuale” textele, cu atât mai necruțătoare parodiile: „am vorbit K un înțelept/ am cântat K un poet inspirat/ am tăcut K peștele/ desenat în catacombe/ am râs K un bufon/ am tremurat K joseph K// mă vestejesc K iarba/ K floarea mă scutur/ praf & pulbere/ durere & neant// K o haită turbată/ celulele trupului meu vor mușca din mine”.

Un poet de asemenea factură e plin de contradicții interne (care însă se rezolvă pur estetic). Iată o dihotomie surprinsă de un cititor de meserie, precum Bogdan-Alexandru Stănescu: „Prima voce, a unui Nimigean melancolic, atent la aura imperceptibilă a lucrurilor, la creșterea pietrei și a ierbii, e a unui poet care-și trage optimismul și sevele din dialogul neîntrerupt cu Larii și Penații. […] Cea de-a doua voce e a unui intelectual anarhist, scufundat în literatură și în viață ca într-o etuvă în care cele două devin inseparabile, asemeni unui navigator din Dune care își trăiește viața în bazinul impregnat cu mirodenie.”. De neprins – după cele spuse mai sus –, el poate fi doar presupus în siajul vreunei tendințe. Ion Pop încerca, într-un număr al „Vieții Românești”, să-l plaseze sub semnul lui Arghezi: „«Arhetipul» ar putea fi, totuși, în cazul său, proteicul Arghezi, meșteșugarul, copilăritul, sarcasticul, marele iubitor de cuvinte potrivite în fel și chip, alăturând psalmul cu jocul, senzualitatea cu asceza monahală, reveria sentimentală cu «veninul» distilat în retorte și alambicuri complicate, toate aduse în aria limbajului /limbajelor actuale.” A fost văzut și alunecând pe pârtia lui Ion Barbu, baladescul, sau rupt între „un discret, ca și Mircea Ivănescu, dublat, paradoxal, de un expansiv precum Leonid Dimov” (Bogdan Crețu, care constată că mai bine l-au înțeles poeții decât criticii).

Totul e posibil, dar eu îl văd pe autorul recenzat pe schelăriile avangardei (mai exact: pe meterezele fortărețelor avangardiste). Ale unei avangarde sintetice, totalitare. Poetul nu poate să evolueze pe calea „clasică”, deja consacrată în literatura română, cu avangardiști ajunși în brațele revoluției socialiste. Nu poate, deoarece el a început-o ca anticomunist. Evoluția lui e de altă configurație, avangardismul anarhist și radical fiind substituit de o formă de modernism sintetic perpetuu. Pe de altă parte, nu putem să nu remarcăm acest detaliu: Nimigean, inclasabilul, e unul dintre poeții postbelici care au propus paradigme cu adevărat înnoitoare.

Volumul recent de la Editura Cartier nu este o antologie propriu-zisă, e o selecție de „poeme alese” de Bogdan Crețu. Nouă poeme sau, mai exact, nouă compartimente, nouă turnuri de veghe poetică, cu tunurile lor puse pe toată poezia comună. „Selecția” lui Bogdan Crețu (ghilimelele contează), este unică în felul ei, reproiectând, punctual, (toate) cele nouă poeme din ultimul compartiment al volumului Nanabozo (intitulat Studio cu vedere spre poenița druidică – o alternativă inteligibilă titlului de pe copertă), secvență care pune în valoare poezia „intelectualului anarhist”, judecând în termenii lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Cu o necesară precizare: volumul din 2014 reproducea un fel de versiune în stenogramă a poemelor în cauză, pe când aici ele sunt expuse în formula desfășurată, cu multă umplutură. O carte nouă, așadar, nu (doar) o selecție.

Un concept în care nodurile de legătură între texte (celebra ligatură sau conjuncție (cali)grafică „ampersand”, cum îi spun englezii: &&&, derivata conjuncției latine et, azi i se mai zice: „și” comercial) sunt folosite acolo unde alții pun asteriscuri; zic, aceste noduri sugerează că, în realitate, nu există limite între obiecte și concepte, totul este scriitură, totul este text. Iar fiecare cadru al acestei holograme comune este (de)limitat doar de privirea minții, care construiește rama tabloului: „Bazaltul feminin, melancolic, senzual și alunecos. Granitul fragrant, spart, freș, cu mirosul lui ușor pipărat. Calcarul confesor, muiat în biocurenți. Bucuria lui când îl zgârii cu unghia, când îi frec și-i netezesc muchiile. Verdele leșinat al prazopalului. Pietrele de râu, șlefuite până la senzația că pielea mea și suprafața lor s-au contopit. Răchita de la marginea Someșului. Ascunzând în trunchi o arteziană înceată. Aștept, printre ramuri, într-un copac lichid. Aud hârtia care foșnește, pepenele care geme, colina care mormăie. Mă întreb de ce se bucură câinii la vederea mea, de ce se tolănesc cu burta în sus, de ce sar și latră vesel și fac tumbe? De ce mă privește veverița de după tulpină, în cumpănă dacă să apuce sau nu aluna din palma întinsă?”

Cartea poate fi citită ca un poem integru, fie și feliat/porționat (cianura avangardistă se servește în doze homeopatice), în care se confesează lumea însăși, lumea întristată de propria stare. Titlul cărții, borgesian (ducând la limită toate libertățile literale), construit într-un cod aparent accesibil, al literelor alfabetului cunoscut, va crea dureri de cap autorilor de bibliografii: p tlkmud alba ai btn d POWER Dificil de decodificat? Nu mai greu (și mai necesar) decât să decodezi un poem ermetic. Nu este un titlu de care vom uita ușor. Cu un cod ce nu poate fi descifrat prin deducții clasice, el poate fi doar spart.

Dincolo de indispensabilul spirit de frondă, descoperim aici o poezie pură, inclasabilă și indiferentă la orice context extrapoetic: „Iar când nu mai poți, închipuie-ți că ai tras o linie orizontală foarte/ lungă. Și ghemuiește-te la capătul ei.// (vă vor mai rămâne/ puține și stranii ore de muzică// amintiri despre vremuri/ în care ați fi putut fi/ de v-ați fi născut mai devreme// – transfigurați de melancolie/ de timpul/ ce curge pe lângă voi –// cine mai are ochi de privit/ va privi o vreme în gol/ absent la jocurile grave ale saltimbancilor// un hohot strident// și gura/ îngropată/ într-o țărână/ fără gust)”. O poezie pentru toate timpurile, dacă nu sună cumva prea patetic.

Opunând poeziei ipocrite o atitudine sinceră, dezgolită, poetul se simte vulnerabil și orice atac din partea maselor dresate de poezia comună (deci fariseică) doare: „Să încetăm cu ipocriziile! Hai să n-o mai dăm pe după teoria literaturii! Știi foarte bine că aici sînt eu. Un anahoret bărbierit. Un templier căruia i se dezvelește gîtul între coif și armură. Un cerebel transpirat. Un pangolin jupuit. Un cărăbuș căzut pe spate. […] Un vibrion. Un punct sensibil. Orice spui împotriva acestor rînduri spui împotriva mea. Și mă doare”.

Scheletele poemelor de proporții din cartea nanabozo se acoperă de carne nouă, prind la mușchi, ca după antrenamentele la sală. Sau, într-o altă imagine, culinară (nu pot să uit că ne-am întâlnit la Iași în compania gurmandului Emil Brumaru), poemele din antologia recenzată seamănă cu niște torturi (accentul e flotant aici) în straturi, turtele subțiri (dar consistente) alternându-se cu umplutură de frișcă bătută (voluminoase, dar mai aerisite). Structurile acestea alternante nu mai permit discuții doar despre sens ori doar despre discurs, ci constituie instalații speciale, care nu încap în tiparele obișnuite și se percep concomitent în ansamblu și în detalii. Și, da, aceste umpluturi foarte variate nu mai permit evaluarea obișnuită și argumentarea cu ajutorul citatelor, dar nici tensiunea poemelor nu mai este aceeași peste tot.

Poetul nu atât parodiază și desființează teoriile, practicile și tehnologiile anterioare, cât le comentează prin reinterpretare, într-un soi de critică literară prin poezie modernist-avangardistă. În unele cazuri, reținem plecăciunile aristocratice, cu pălăria scoasă, precum cea adresată lui John Cage: „Poienița druidică e pianul preferat al lui John Cage. (Picături rare, de peșteră. Ai timp să dai ocol fiecărui sunet. Să-ți lipești fruntea de el.)”, iar în alta discursul, prin „conținut și formă”, cum se zicea în trecut, te trimit concomitent (cu ironia cinică indispensabilă) la poemele cosmogonice ale lui Eminescu, dar și la Levantul lui Cărtărescu, via clasicii universali. „Poienița druidică este aruncarea de zaruri a lui Mallarmé.// există locuri/ greu de reprezentat/ peisajul se conturează/ după linii de forță-asemănătoare/ curburilor unor magneți foarte intenși/ sau rotește mase enorme/ ce amintesc de spirala/ galaxiei ursa mare/ ori sugerează liniști nelămurite/ precum tabloul nebuloasei andromeda// …/ să fie limpede nu povestesc ce-am văzut/ încerc doar să convertesc în ceva mai pe-nțeles/ – cuvinte imagini – să transfer într-un limbaj cât de cât accesibil/ energiile contractate-ntr-un fel de „nodul lăuntric” – pun/ ghilimele știu că sună hilar dar n-are deloc importanță/ dacă-ți sună mai bine zi-i nexus zi-i cum dorești zi-i the red thin line -/ …/ ”

Trimiterea la marii maeștri are ca pandant un serial de exerciții dadaiste de poezie populară (oximoronul e, de fapt, un pleonasm). Dubla parodie fiind imposibilă, vorbim de consubstanțialitate: „peste cratere și falii/ am întemeiat castalii/ noi avem regulamente/ ca-n lavre și reghimente/ fiecare-n ierarhie/ atribuțiile-și știe/ unii sapă în grădină/ alții ung cu motorină/ podelele și ulucii/ alții lustruiesc papucii/ …/ numai unul din nimica/ face câtu-i ziulica/ – el din toți e cel mai cel –// combinații fel de fel/ dacă s-ar opri din joc/ cicʼar fi prăpăd și foc”.

Acest (aparent) dicteu automat poate să inducă în eroare (de la dadaiști la reciclajele poetice ale Hertei Muller – sic! – „automatismele” sunt supravegheate atent, mai ales la faza finală, de triere a produsului), or după cum observă un cititor atent precum Ion Pop, acest automatism al discursului „nu e lăsat totuși în voia lui, ci stă sub controlul unei lucidități de poet manierist”. Poetul nu respectă rigori și concepte, el mai curând sugerează concepte necesare, potrivite contextului (ca să ne amintim de sintagma remarcată în prefață și de Bogdan Crețu: „poetul inoportun” sau un exemplu de la Mihaela Ursa: „poezie postpatriotică”). În ultimă instanță, poeții nonconformiști fac peisajul literar al lumii. Ceilalți vin pe pârtie.

 

  1. Nimigean, p tlkmnd alba ai btn d POWER, poeme alese de Bogdan Crețu, Cartier, 2023