Când ajunge la Tomis, în anul 8 d. C., exilatul de lux Ovidiu avea peste 50 de ani și o reputație care, cum spun francezii, l-a precedat.
Știm asta, deoarece el însuși recunoaște în Ponticele, în „Scrisoarea a XIV-a. Către Tuticanus”, că a fost bine primit în cetate, fiind scutit de dări, favoare care nu se făcea, evident, primului venit. În mod explicit, poetul – care de regulă își plânge vârtos de milă, folosind pentru aceasta întregul repertoriu retoric al poeziei antice – recunoaște faptul că se bucură de un statut aparte, ca unic cetățean al Tomisului care, deși nu are statutul legal corespunzător, nu trebuie să plătească impozite, într-o cetate grecească prin întemeiere, însă supusă legilor Romei, ca urmare a cuceririi teritoriului dobrogean, survenită cu mult înainte de sosirea lui Ovidiu: „Chiar de-aș fi fost ca smoala iliră-ntunecos,/ Cum aș jigni poporul acesta credincios?/ Duioși ați fost în jale aicea când veneam./ O, tomitani! Se vede că sunteți greci de neam!/ Doar casa părintească așa se-nduioșa,/ Sulmona mea, pelignii, m-ar fi primit așa!/ Voi doar mi-ați dat o cinste ce s-ar fi cuvenit/ Doar unui om ce nu e de nimeni pedepsit;/ Scutit de dări sunt singur pe-ai voștri țărmi întregi,/ Afară doar de unii ce sunt scutiți prin legi!/ Deși n-am vrut-o, lumea a năzuit a vrea –/ Mi-a pus cununa sacră și-o port pe fruntea mea!”[1]
Se face mare caz, în special în cultura română mai veche, de la începutul secolului trecut și din perioada comunistă, de această împrejurare neobișnuită, care a făcut ca viața și opera unuia dintre cei mai mari și mai cunoscuți scriitori ai Antichității să fie legate de teritoriul care va deveni – mai târziu – românesc. Poeziile ovidiene sunt puse la contribuție pentru tot soiul de demonstrații istoriografice (unele, întemeiate, altele, mai puțin), atunci când zelul patriotic nu-i împinge pe unii să înceapă chiar… istoria literaturii române cu figura – ce-i drept, impunătoare – a acestei personalități care și-a petrecut ultimii ani ai vieții și a scris câteva dintre cele mai cunoscute creații ale sale printre strămoșii noștri. El însuși, aparținând celeilalte ramuri, celei preponderente, din plămada poporului român de astăzi, cea romană.
Se face caz, însă, cel mai adesea, cam pe necitite. Puțini mai sunt cei care știu despre câte texte vorbim, atunci când amintim de Tristele și de Ponticele: cincizeci de epistole fără destinatar cunoscut și patruzeci și șase cu destinatar explicit, împărțite între Tristia (conținând cinci cărți) și Epistolae ex Ponto (patru cărți). Cele din Tristia au fost expediate de la Tomis carte cu carte, semn al urgenței pe care autorul o punea în aceste scrisori versificate prin intermediul cărora dorea să rămână prezent în viața publică romană și să-și mobilizeze prietenii, pentru a-i smulge împăratului Augustus iertarea și o rapidă reîntoarcere.
Înclin să cred că Ovidiu a bagatelizat, la început, gravitatea acuzațiilor în temeiul cărora fusese condamnat la exil și, mai ales, dimensiunile coaliției de forțe și influențe care duseseră la o asemenea decizie severă din partea lui Augustus. De aceea a și început să-și redacteze ceea ce trebuia să fie o corespondență literară de exil înainte ca exilul propriu-zis să se materializeze. Când s-a convins că nu poate fi vorba de o rapidă răsturnare de situație, a trecut la o corespondență mai așezată. Epistolae ex Ponto sunt trimise la Roma aproape toate odată: mai exact, trei cărți deodată, în timpul vieții, urmate de o a patra, care sosește postum, Ovidiu murind, se pare, subit (deși era, conform contextului antic, deja destul de bătrân în clipa în care sosește la Pont).
Se insistă, în exegeză, enorm asupra cauzelor care l-au determinat pe Augustus să ia o asemenea decizie, aspră și, datorită popularității poetului la Roma și conexiunilor sale la nivelul elitei imperiale, nu lipsită de riscuri politice. Nedumeririle specialiștilor nu sunt alimentate de cauza propriu-zisă a condamnării, care pare a fi destul de clară: un amestec de opoziție politică față de linia lui Augustus și de complicitate la scandalul erotic în care este implicată Iulia (Vipsania Iulia Agrippina, Iulia cea Mică), prima nepoată a împăratului, care a fost și ea exilată, dar ceva mai aproape de Roma, în insula Tremitum, Tremiti de astăzi, din Dodecanez. Totuși, Ovidiu nu a primit grațierea nici după moartea lui Augustus, în anul 14 d. C, în timp ce Decius Iunius Silanus, amantul Iuliei, plecat voluntar alături de ea în exilul de pe insula Tremiti, s-a întors la Roma după venirea la tron a lui Tiberius. Acest mister, al refuzului imperial de a-l grația pe poet, a alimentat nesfârșitele discuții savante cu privire la cauzele reale ale surghiunului, care nu pot să rezide numai în „imoralitatea” poeziei din Ars amandi sau în incapacitatea bardului de a fi suficient de entuziast față de ideologia lui Augustus, în Fasti, operă destul de obedientă față de împărat (ca și epistolele tomitane, de altfel).
Pe mine nu mă interesează aceste aspecte neelucidate ale vieții și operei lui Ovidiu, ci aspectele insuficient reliefate ale șederii sale la Tomis și, în ultimă instanță, mărturia sa cu privire la spațiul locuit de geți și la cultura vini-viticolă a acestora. Mărturii în legătură cu care, cum spuneam, s-a făcut mare caz, dar fără o cunoaștere reală a textului ovidian și, mai ales, a subtextelor acestuia.
Afirmații cum este cea că Ovidiu ar fi scris poezii (pierdute în mod oportun) în limba geților, de pildă, se întemeiază pe un singur text, din Ponticele, și anume, „Scrisoarea a XIII-a. Către Carus”, în care poetul strecoară următoarele versuri: „Vedea o lume toată Tersit cât e de slut!/ Nireu cât e de mândru o lume a văzut!? În vers aflându-mi lipsuri să nu te miri: încet,/ O, Carus, căci poetul e-acum aproape get!/ Oh, mi-e rușine! Asta să nu te mire dar:/ Am pus în ritmul nostru cuvântul cel barbar!/ Mă felicită, Carus: poemul a plăcut!/ La geții cei sălbateci am nume cunoscut!/ De-ntrebi ce-am scris lui Joe dând preamărire eu,/ M-a ajutat să-l laud, nemuritorul zeu!”[2] Afirmația trebuie luată cum grano salis, mai ales în contextul întregului pe care îl reprezintă creația ovidiană de exil, care începe încă dinainte ca poetul să fi părăsit țărmul italic, chiar de la Brundisium (Brindisi de astăzi), portul adriatic în care s-a îmbarcat pentru a ajunge în Grecia și, de acolo, după epopeea traversării peninsulei balcanice într-un car, la Tomis. Putem susține, cel mult, că poetul și-a construit, pe lângă „cazul umanitar” (un om în etate, exilat pe nedrept într-un colț sălbatic și uitat de lume al marelui imperiu), și un „caz literar”, scontând poate pe „naționalismul” lui Augustus, angajat atunci într-un proiect cultural de creare a noii identități imperiale a Romei. Spun asta, deoarece, într-un text anterior celui citat, și anume, „Elegia a XIV-a” din „Cartea a treia” a Tristelor, text care nu are un destinatar privat explicit (fiind, prin urmare, adresat urbi et orbi), el amenință voalat cu „autoexilul literar”: „Ades întreb zadarnic de un lucru, de-un cuvânt:/ Nu-i nimeni să-mi răspundă în țara unde sunt!/ Și iarăși, câteodată, eu simt și mă-ngrozesc,/ Încet-încet, aicea uit graiul latinesc!/ Doar graiul trac se-aude și graiul scit! Încet/ Va fi să scriu poeme și eu în graiul get!/ Oh, crede-mă! Mi-e teamă că-n graiul meu latin,/ Am și turnat cuvinte de pe la Euxin!/ De vină e surghiunul; amicul meu, cum știi,/ Ai grijă, deci, de soarta acestei cărțulii!”[3] Cu alte cuvinte, cu toate că-n alte epistole declară că versurile i-au fost transcrise de către un terț – cunoscător, firește, de latină, cum se cuvenea într-o cetate supusă legii romane, ca Tomisul – și că în cetate locuitorii sunt geții majoritari și grecii, aici se simte amenințat de… idiomul sciților (care nu veneau decât în scurte expediții de pradă, fără să poată pătrunde în cetate) și al geților[4]. Probabil, pentru că și el, și elita romană vorbeau fluent greaca, pe care o și foloseau, cum știm, în detrimentul latinei, în împrejurări aulice. Umorile schimbătoare urmăresc impresionarea auditoriului și răspândirea, în sufletul lui Augustus (presupus și foarte probabil cititor), a spaimei că împăratul ar putea determina, prin exilarea lui Ovidiu, o diminuare a patrimoniului cultural latin, în favoarea barbarilor geți. Un „pericol” care, în absența unei culturi scripturale getice, nici nu avea cum să se materializeze.
Ovidiu nu face, în absolut toate scrisorile în versuri adresate amicilor romani sau soției, decât să se lamenteze cu privire la soarta sa și să-și construiască un caz. Nici nu plecase din Italia și deja lucra la dosarul care, spera el, avea să-i obțină iertarea imperială și întoarcerea la Roma. Soarta și-o descrie în culorile cele mai întunecate până și în acele momente în care nu doar că se mai afla încă pe teritoriul confortabil al civilizației romane, dar habar nu avea cum arată, de fapt, locul către care se îndreaptă. Și se îndreaptă plin de prejudecăți, în parte datorate dorinței sale de grabnică reîntoarcere, în parte alimentate de amintirile unei călătorii mai vechi, din tinerețe, când vizitase Grecia, adică locul din care lumea romană cultă își extrăgea panteonul și reperele intelectuale. Ovidiu nu știa, după cum rezultă chiar din textele scrise de el, mare lucru despre acel teritoriu roman cucerit relativ recent, în 29 î. H., ca urmare a unei iscusite manevre politice a lui Marcus Liciunius Crassus, care, intervenind în războiul dintre regele get Roles și pretendenții Dapyx și Zyraxes, reușește să aducă întreaga regiune dintre Dunăre și Marea Neagră în componența Imperiului Roman. Știe de la bun început că e exilat „la geți” (o spune, plângându-și singur de milă, în „Elegia a VII-a” din prima carte a Tristelor), la Tomis, la Pontul Euxin, însă nu știe prea bine către ce orizont se îndreaptă, nu atât corabia care îl poartă, cât însăși viața sa.
În primii doi-trei ani după sosire, se pare, nu-i este deloc limpede, de fapt, cine sunt locuitorii provinciei dintre Dunăre și Marea Neagră și nici chiar tomitanii înșiși. Îi confundă de-a valma în primele descrieri ale cetății grecești de la țărmul mării – poate, pentru a-i sensibiliza pe destinatarii mesajelor sale versificate, cărora le înșira un noian de amănunte îngrozitoare cu privire la locul în care se afla – pe autohtonii geți cu sciții[5], sarmații, bessii și bastarnii care, ce-i drept, din când în când, făceau incursiuni de jaf în provincie, ajungând până sub zidurile cetății. În „Elegia a III-a” din Tristia, poetul se jelește asemenea unui Miron Costin avant la lettre: „Epistola aceasta te va mira, socot!/ A scris-o altă mână, fiindcă eu nu pot:/ Sunt istovit de boală pe-acest tărâm străin,/ Și-s osândit pieririi la Pontul Euxin!/ Aici, pe-aceste țărmuri de boală mă usuc./ Printre sarmați sălbateci și geți, cumplit o duc –/ Și aerul, și apa nesuferite-mi sunt!/ Și iată că nu-mi place nici chiar al lor pământ!”[6] Trec peste ultimele două versuri, care ar fi trebuit să tempereze zelul celor care – începând cu traducătorul, uitatul, azi scriitor realist-socialist Eusebiu Camilar – au construit în conștiința românilor statuia unui Ovidiu mare iubitor de daci și de Tomis. Ceea ce se vede este buimăceala poetului, care nu se simte deloc acasă și uită discret că este, cum am văzut, un exilat de lux, scutit de impozite și ocrotit, în temeiul faimei sale, de elita cetății. Afirmațiile conform cărora este lipsit de hrană și de adăpost sunt simple minciuni antice: se omite adesea, mai ales de către istoricii literari „cantitativi” sau „statistici”, că scriitorii Antichității fabulau cu mult mai multă ușurință decât cei de azi. Boala exilatului, care face ca altcineva să scrie, după dictare epistola (ceea ce presupune, totuși, măcar existența unor știutori de latină la Tomis), deși pusă de poet pe seama asprimii climei și condițiilor de trai, are drept cauză mai plauzibilă bătrânețea. Ovidiu era deja un om în etate când a debarcat în portul marii cetăți grecești de la Pont. Poetul se contrazicea cu grație, întrucât epistolele erau menite unei circulații de tip samizdat, care-i permitea ca într-una să afirme ceva (spre a-și impresiona interlocutorul), iar în alta, destinată altui interlocutor sau publicului mai larg, altceva.
Aceasta relativizează teribil relevanța documentară a scrierilor sale, fără a le diminua, se-nțelege, valoarea literară. În aceeași „Elegie a III-a” aflăm, printr-o involuntară scăpare, și cauza pentru care poetul pictează în culori sumbre țărmul pontic care îl adăpostea, dar de care el se lepăda sibilinic, asemenea unui urmaș al său, mai târziu, în anul 33 d. C., la Ierusalim: „Și nu găsesc nici leacuri bune s-astâmpăr boala mea,/ Și n-am nici vorbe bune, căci nici prieteni nu-s,/ Să uit în lungi taifasuri al meu deșert apus./ În depărtarea asta grozavă exilat,/ Mereu îmi vine-n minte ce-n urmă am lăsat [s. m./ R. V.]”[7]
De aceea, și versurile în care se laudă că a dobândit celebritate getică în urma redactării unei poezii în idiomul băștinașilor trebuie privite cu detașare. Tonul lor triumfal este contrazis vehement de zecile de versuri în care Ovidiu se lamentează în fața amicilor romani cu privire la efectele pe care idiomul localnicilor îl are asupra limbii sale latine, ca și asupra limbii grecești vorbite de elita tomitană. Tomisul, în general, deși este o cetate ca toate celelalte, îl îngrozește și, în cele 96 de epistole versificate, pare că Ovidiu trăiește la Pontul de care se leapădă un singur anotimp: iarna. E îngrozit de viscol, de îngheț, de barbarii care vin din ținuturile de nord-est ca să prade: „Și bate Borealul sinistru și cumplit!/ Sub mare stă noianul adânc înmărmurit!/ Îngheață până-n zare tot Pontul Euxin;/ Nu se mai zvârle-n aer sălbatecul delfin!// Corăbii dintre sloiuri de când nu s-au urnit?/ Lopeți nu mai despică noianul împietrit!/ Pești vii văzurăm în gheața lucioasă cum se zbat!/ Când bate Acvilonul pe Pontul înghețat,/ Și când îngheață mare și Istrul, când zăpezi/ Se-ntind pe tot cuprinsul, barbari pornesc grămezi/ Pe iuții cai, și-aruncă cumplitele săgeți,/ Și-i cotropesc barbarii pe pământenii geți./ E glia pustiită, căci pământenii fug!/ Le iau barbarii pâinea și vita de la jug!/ Le iau până și carul ce scârțâie neuns/ Și tot ce-adună getul sărman, și nu-i de-ajuns!/ Cei prinși se uită-n urmă, din lanțu-ngrozitor,/ Spre țarina sărmană și spre căminul lor./ Și unii cad, când repezi, ca vijelia, vin/ Săgeți încârligate dospite în venin!/ Și nimicesc barbarii tot ce nu iau pe loc!/ Și trece prin colibe mistuitorul foc!”[8]
Aparent, Ovidiu își identifică soarta cu cea a autohtonilor geți, iar descrierea poetului funcționează ca arhetip al „invaziilor” din poezia romantică (începând cu Bolintineanu și încheind cu Eminescu), adeverind astfel stereotipul „românului” așezat „în calea tuturor răutăților” cărora, se-nțelege, le rezistă eroic. Cei dispuși să se entuziasmeze ar face bine, totuși, să ia o gură de aer. Mă tem că nu este vorba decât de imaginația poetului, care topește pattern-uri epice tomitane într-o descriere convenabilă, menită să sublinieze nedreptatea de a fi exilat în astfel de locuri.
Spun asta, deoarece, în alte epistole, geții sunt „sălbaticii”, nu sarmații, sciții sau bessii. După ce, în cele din urmă, se dumirește cine sunt de fapt tomitanii „săi” („Poetului celebru, la regii mari vestit,/ Scrisoare de la geții pletoși eu îți trimit”, scrie Ovidiu în Pontice, „Scrisoarea a II-a. Către [poetul Cornelius] Severus”[9]), el scrie, despre cetatea în care avea, am văzut, un statut privilegiat, mai degrabă ca Emil Cioran decât ca Ion Heliade-Rădulescu: „Mă uit la țara asta, ce fel de oameni sunt!/ O, nu se află țară mai tristă pe pământ!/ Sunt oamenii doar fiare la fire și la trup!/ Nici legea n-o respectă cu firea lor de lup!/ Aici dreptatea zace sub pumnul lor gemând!/ Aici dreptatea piere sub spadele sunând!/ Abia se văd la față, atâta-s de pletoși!/ Se-mbracă-n piei de fiare și-n cioarecii păroși!/ Al lor obraz întruna le e acoperit,/ E apărat de geruri, de părul lung, zburlit!/ Și-i recunoști pe vorbă, adesea, pe puțini,/ C-au fost odinioară de felul lor elini –/ Mai au ceva cuvinte schimonosite-ncet:/ Barbar sunt pronunțate și cu accentul get!/ Aici nu știe nimeni nici un cuvânt latin,/ Și uit și eu latina, puțin câte puțin:/ De-atâta timp o vorbă latină n-am schimbat!/ Poet roman, eu însumi grăiesc ca un sarmat!”[10]
Ficțiunea este evidentă. Mai întâi, pentru că în prim-plan apar fantasmele negre ale poetului: gerul, indivizii hirsuți, cioarecii (care, nu se știe de ce, îl oripilează pe cel obișnuit a umbla în sandale). Apoi, intervine minciuna: nimeni nu știe o vorbă latinească, în cetatea în care Ovidiu găsește, cu toate acestea, un scriptor care să-i transcrie epistola, la numai câteva luni de la sosire, și-n care, în general, trebuie să se fi aflat armată și administrație romană, ca într-una dintre cele mai importante cetăți de la marginea de nord-est a imperiului. În fine, apare deformarea convenabilă a realității: uitând latina, exilatul nu vorbește în limba geților, ci în cea a… sarmaților (pe care în alte poeme îi descrie, am văzut, ca pe niște sălbatici chiar în raport cu bieții geți). Confuzia este strecurată intenționat, într-o epistolă în versuri, în al cărei preambul Ovidiu dovedește că știe bine unde se află și cine îi sunt concitadinii: „Ce fel de oameni are tărâmul tomitan,/ Și ce moravuri? Iată: trăiesc îngrămădiți/ Și greci în țara asta, și geți nedomoliți,/ Dar geții cei războinici ca grecii sunt mai mulți.”[11] El descrie o atmosferă tipică de colonie, ceea ce Tomisul era încă de la întemeiere, când pe lângă autohtonii geți s-au așezat grecii care au dat cetății înfățișarea și structura unui polis. Fără să vrea, exilatul se contrazice singur, căci în Antichitate înghesuiala dintr-o așezare indica prosperitatea (confirmată și de longevitatea Tomisului, care, trecând prin varii metamorfoze, continuă până astăzi). Lamentațiile sale nu descriu, cum cred exegeții mai vechi, o realitate, ci configurează o stare catastrofică imaginară, spre impresionarea amicilor romani, care trebuiau să uneltească spre a-i obține poetului grațierea. Ovidiu, care – după cum rezultă din alte epistole – a străbătut spațiul Dobrogei de azi cu pasul, trecând și prin alte cetăți greco-romane, se lămurește, după câtva timp, și în privința raporturilor dintre autohtonii geți și unele dintre triburile aflate în partea de nord a Mării Negre, cu care Tomisul avea atât raporturi economice, cât și confruntări: „Necontenit pe-aicea cu spaimă să asculți/ Pe drumurile pline cum trec și vin din zări,/ Foiesc, foiesc pe drumuri sarmați și geți călări,/ Și cred că nici o mână străină n-a umblat,/ Nu le-a tăiat din plete și nici din bărbi vreodat’/ Și-nfig ușor, cu dreapta, făr-a clipi măcar,/ Cuțitul ce și-l poartă la șold orice barbar.”[12] Tot atât de limpede este că, în tot acest poem, Ovidiu operează cu clasica antinomie romană între roman și barbar (care nu desemna trăsătura de caracter de astăzi, ci absența cetățeniei romane și, implicit, a sistemului de valori imperial). Obiectivul pragmatic al acestei „Elegii a VII-a” e cât se poate de transparent: „Și printre ei trăiește poetul ce-a cântat/ În ale sale versuri amorul delicat!/ De n-aș pieri pe-aicea, o, cât de mult aș vrea,/ Pe-aici să nu rămână, pribeagă, umbra mea!”[13] Ironia destinului, sau, poate, limitele persuasiunii prin intermediul textului, au făcut nu numai ca poetul să moară la Pont, în anul 17 (sau, după alte surse, 18) d. C., ci și ca amintirea sa să fie cea mai vie aici, printre barbari, nu la Roma, unde cultura italiană contemporană, practic, l-a uitat complet.
Am procedat la această lungă introducere, aparent, puțin relevantă în raport cu tema cărții de față, spre a sublinia faptul că, atunci când luăm textul ovidian drept martor al culturii și civilizației de la gurile Dunării, în primul secol după Hristos, pășim pe gheață subțire. Marea Neagră când îngheață, când nu, dar este înspăimântătoare tot timpul, chiar și atunci când, vara, pe caniculă, briza ei aduce răcoare și arome marine splendide. Localnicii sunt când bogați, blânzi și primitori, jefuiți de barbari (sarmați, sciți, bessi), când sălbatici, cruzi, nelegiuiți și, bineînțeles, geți. Bine că, măcar, deși nu vorbesc latinește, îi pot transcrie epistolele și, în general, respectă faima poetului, despre care nu se știe cum vor fi aflat, scutindu-l de dări!
Într-un anume sens, relația lui Ovidiu cu vinul pontic este paradigmatică pentru scopul și metoda cărții mele: este o relație literară, o oglindă când întâmplător fidelă, când deformată. Este un martor obiectiv, căci nu-și propune explicit să descrie starea viței-de-vie getice și nici să examineze enologic vinul care rezultă din ea. În același timp, obiectivitatea nu se traduce nici prin fidelitate față de obiect, nici prin precizie. Cum vom vedea, poetul ne spune câte ceva despre relația sa cu vinul, înainte de a veni la Tomis, și despre cultura viței-de-viei și tradiția enologică de aici. Nu întotdeauna, ceea ce pune în pagină (ca într-o scenă) reprezintă o descriere a realității, pe baza căreia să tragem, eventual, concluzii pe care să le putem corobora cu descoperirile arheologice, în ceea ce ar fi o istorie adevărată a culturii enologice pe teritoriul românesc. Dar ceea ce se află în texte e suficient ca să putem afirma că opera lui Ovidiu reprezintă măcar o atestare a locului și rolului pe care vinul îl joacă în civilizația greco-romană, în versiunea ei getică. Și că Ovidiu reprezintă, și din acest punct de vedere, datorită trăsăturilor specifice ale personalității sale poetice, un caz, nu un poet de serie.
Să recapitulăm, pentru o clipă, necunoscutele legate de prezența sa la Pontul Euxin. Motivul exilării este neclar: a fost luat cu sine în groapă atât de Augustus, care l-a îndepărtat de la Roma, cât și de succesorul său, Tiberius, care a avut trei ani (după alte surse, patru) la dispoziție spre a-l ierta și readuce în capitală. Nu este limpede nici de ce poetul a fost relegat la Tomis, la marginea de nord-est a imperiului în Europa, în timp ce ceilalți implicați în scandalul erotic care, se pare, l-a incomodat pe Augustus, au ajuns în locuri mult mai apropiate de Roma, chiar în peninsula italică. Nu se știe dacă a ajuns la Tomis singur sau însoțit: cea de-a treia sa soție, Fabia, a rămas, desigur la Roma – probabil, din cauza scandalului erotic în care fusese implicat poetul sau, de ce nu?, pentru a putea pregăti demersurile de iertare a acestuia –, însă se știe că imperiul, pe de-o parte, putea pedepsi mult mai aspru, iar, pe de alta, tradiția exilurilor politice romane prevedea prudenta „escortare” a celui în cauză. Cu atât mai mult, cu cât Tomis era, în anul 8 d. H., teritoriu roman, supus legilor romane și guvernat asemenea oricărei alte cetăți de dimensiunile și importanța ei. Nu se știe, de asemenea, deloc din ce a trăit Ovidiu la Tomis. Chiar scutit de impozite, poetul nu „producea” nimic: vorbitor de greacă, asemenea tuturor celor din elita romană, și, mai târziu, și de idiom getic, el nu avea totuși la Tomis nici „afaceri”, nici „proprietăți”. Destul de vârstnic, nu se putea angaja în activități fizice și, dacă ar fi făcut-o, ar fi avut grijă să-și plângă de milă într-o epistolă, ca să afle întreaga Romă și mai ales imperatorul. Oricât de mult am fi dispuși să-l credem că și-a însușit limba băștinașilor și chiar a scris poeme în graiul geților – cum spuneam, oportun dispărute –, cu greu am putea crede că și-a câștigat traiul de pe urma lor. Așadar: din ce a trăit la Pont? Rămâne ipoteza că familia de la Roma l-a susținut financiar (dacă nu cumva chiar împăratul i-a ușurat, printr-o subvenție oarecare, amărăciunea exilului). Ipoteza unei strânse relații cu capitala imperiului este susținută de nenumărate dovezi textuale că Ovidiu era informat foarte rapid despre evoluțiile politice, bătăliile și, în general, despre situația din imperiu, cu o întârziere care era numai a poștei. Ține legătura, uneori deschis, alteori in petto cu amicii influenți și scrie epistole encomiastice la adresa împăratului, care rămâne surd la „curtea” retorică a poetului surghiunit. Nu i se cunosc relațiile din interiorul cetății Tomis, nici cu administrația romană, nici cu patriciatul local, grecesc și getic. Varianta unui trai solitar, de esență monastică, este contrazisă atât de firea lui Ovidiu, cât și de propriile-i mărturii, care atestă faptul că poetul a călătorit pe întinsul actualei Dobroge, cunoscând și alte cetăți, și câte ceva despre istoria teritoriului, despre modul în care a ajuns să facă parte din Imperiul Roman sau despre personalitățile romane care și-au legat numele de aceste margini ale imperiului (cum este generalul Flaccus, luat de unii scriitori medievali români și străini drept etimon al numelui dat de străini Țării Românești, Valahia). În fine, nu se cunosc cu precizie nici data morții – 17 sau 18 d. H. –, nici cauzele ei (poetul era deja în etate, conform criteriilor valabile pe atunci), nici locul în care este îngropat. Se presupune, de către cercetătorii serioși, că sarcofagul său s-ar afla în continuare sub actuala zonă peninsulară a Constanței – arheologii noștri de tip Tocilescu sau Pârvan au făcut mai mult naționalism decât arheologie, prin urmare, din Tomis nu s-a excavat nici 5% – sau, după opinii încărcate ideologic din perioada comunistă, chiar pe undeva prin… Ucraina (unde, evident, poetul latin nu avea ce să caute).
Prin urmare, sub acest halou al incertitudinilor trebuie să-i citim elegiile și epistolele. Putem accepta că opinia savanților mai vechi, conform căreia unica intenție a acestor poezii ar fi fost obținerea iertării, este exagerată. Nu cred că era nevoie de 96 de poeme ample, pentru ca un om cu experiența politică a lui Ovidiu să înțeleagă că această iertare nu va veni prea curând și, dacă va veni, nu poeziile i-o vor aduce. E mai plauzibilă ipoteza că exilatul scria, de multe ori, ca să nu piardă legătura cu capitala, cu viața culturală și politică romană, și, implicit, ca să rămână în atenția publicului. Mai ales că aceasta din urmă chiar s-a întâmplat: numai poetul a fost exilat, opera sa a continuat să circule și chiar o parte dintre creațiile sale trimise de la Pont au fost cunoscute lumii romane, consolidând statutul lui Ovidiu, unul dintre cei mai mari poeți latini ai tuturor timpurilor. Ceea ce este mai greu de acceptat – mai cu seamă dacă îi citim cum trebuie opera – este ideea, larg răspândită, conform căreia „Întrucât sunt scrise pe teritoriul țării noastre, ele [elegiile și epistolele] au și un deosebit interes documentar, fiindcă poetul vorbește atât de înfățișarea pământului dobrogean, despre locuitorii care sălășluiau în această parte a lumii, cât și despre vecinii lor, care foarte deseori porneau cu vrăjmășie asupra Tomisului.”[14] Interesul documentar e evident: într-o cultură aproape lipsită de mărturii scripturale, cum a fost cea a geților înainte de colonizarea romană, sosește un mare poet care, din motive personale, își scrie la Tomis o mare parte din operă. E firesc să căutăm în aceste texte ceea ce textele absente nu ne pot nicicum furniza. Din păcate, Ovidiu nu este un scriitor realist și, în pofida splendidei retorici din poezia sa, nu este un clasic decât prin apartenența sa la cultura romană din perioada clasică a imperiului și, desigur, prin echilibrul și măsura de fond a unei opere care are, astăzi, vechime și prestigiu. Cel puțin în Triste și în Pontice (dar eu aș spune că și în Metamorfoze și în Ars amandi), Ovidiu aparține laturii barochiste a literaturii greco-romane, din care mai fac parte scriitori ca Apuleius sau Petronius. E vădit înspăimântat de „răul veacului” – ipostaziat, în cazul său, de exil –, percepe existența ca pe un vis (rău, de la un punct încolo), și, mai ales, are o viziune tragică a vieții ca proiect spre moarte, de care se apără punându-și pe chip măști. Mărturiile documentare care rezultă dintr-o asemenea viziune de existență sunt, am văzut deja în cele câteva exemple preliminare, profund contradictorii.
În Elegia a XII-a, din Tristia, bunăoară, el afirmă surprinzător, într-unul din multele tablouri în care construiește o imagine contrastivă, a paradisului italic contrapus pustiului getic: „Și iată grâul verde ce-n glii a stat pitit,/ Își face loc spre soare cu vârful ascuțit!/ Și unde crește vița-de-vie, dau lăstari!/ Dar unde se află vița-de-vie la barbari!/ Și arborii acuma mustiți de seve sunt:/ Dar toate sunt departe de-al geților pământ!”[15] Ca și în cazul iernii siberiene, sub semnul căreia descrie viața la Pont, și în cel absenței viței-de-vie în Dobrogea antică simțim nevoia să-l corectăm destul de violent pe poet. Iarna la Tomis nu va fi fost din cale-afară de blândă, însă nu era cu mult mai rea decât în jumătatea de nord a peninsulei italice. De asemenea, Tomis nu era Roma, însă săpăturile arheologice mai recente au scos la iveală o civilitate remarcabilă pentru acea epocă, mai ales la nivelul locuințelor și al infrastructurii urbane. Tot atât de adevărată (adică deloc) este și afirmația conform căreia vița-de-vie nu ar exista prin părțile „barbarilor”, explicit identificați aici cu geții: bine că pe aceștia din urmă, măcar, nu i-a înfățișat drept canibali, ca pe vecinii lor, sarmați, sciți sau de alte neamuri neprecizate, ca în „Elegia a IV-a”: „Nu pune nici pământul pericolului zid!/ În jur sunt ginți barbare ce pradă și ucid!/ Și sun aceleași astre, cum știi, hălăduiesc/ Și mâncători de carne de om, și amintesc/ Că tot pe-aici, altarul Dianei îl aflați,/ Și unde sunt străinii pe loc sacrificați!”[16].
Numai că, în cazul viei și vinului dovada că Ovidiu minte, în „Elegia a XII-a”, în care susține că la Tomis nu crește vița-de-vie, ne-o oferă însuși Ovidiu, în „Elegia a X-a”, din „Cartea a treia” a Tristelor, acolo unde spune: „Barbarii-mbracă cioareci; sub frigu-ngrozitor/ Se vede din cojoace, abia, obrazul lor!/ Au țurțurii de gheață, din plete, clopoței!/ Le pune promoroaca în aspre bărbi scântei!/ De ger, pe-aicea vinul îngheață din ulcior!/ Solidul vin barbarii îl sfarmă-n dinții lor./ Și râurile-ngheață când iarna cade grea;/ Barbarii doar din copcă scot apă ca să bea!”[17]
Cele două afirmații contrare sunt interpretate de istorici într-un mod cel puțin surprinzător.
Pe de-o parte, Vasile Pârvan – cel căruia i se datorează în cea mai mare parte faptul că la Tomis nu s-a excavat, practic, nimic – ia de bună prima afirmație, conform căreia în jurul cetății nu creștea vița-de-vie[18], căutând în continuare să lege planta de Dobrogea prin… Messembria (actualul oraș bulgar Nessebar, aflat la peste o sută de kilometri distanță în sud), unde existau culturi cunoscute în Antichitate[19]. Dacă ar fi cercetat mai mult la Tomis, în loc să facă teorii cețoase despre geți, Pârvan ar fi aflat, poate, nu numai că vița sălbatică este atestată în toată Dobrogea, în special pe malul Dunării[20] și că viile se aflau chiar în exteriorul zidurilor cetății, pe colina din dreptul șantierului naval de astăzi. Dar mai ales poate că ar fi găsit, între monedele bătute la Tomis, pe aceea din secolele II-I î. H. (deci mult înainte de sosirea lui Ovidiu), care avea gravată pe avers chipul zeului vinului, Dionysos – Bachus, la romani –, iar pe cealaltă, un ciorchine[21]. În zilele noastre, Horia Vladimir Ursu, în excepționala sa cercetare Istoria juridică a viței-de-vie și a vinului la români, tranșează corect disputa istoricilor, coroborând dovezile arheologice abundente și interpretând afirmația lui Ovidiu (conform căreia planta nu ar crește la Tomis) drept o exagerare[22]. Însă unul dintre argumente, și anume faptul că afirmația ovidiană potrivit căreia barbarii ar mânca vin înghețat ar trebui luată drept… o metodă de vinificație[23], nu se susține. Metoda de vinificație prin înghețare există, însă textul ovidian spune cu totul altceva, în egală măsură clar și neclar.
E clar, de pildă, că e vorba de vinul tomitan: date fiind costurile și dificultățile de transport ale vinului de la acea dată – când se utilizau amfore de lut ars, nici măcar butoaie și nicidecum sticle, ca astăzi –, e puțin probabil ca localnicii să lase afară, în ger, un asemenea produs scump, de import. Vinul care îngheață în „Elegia a X-a” din „Cartea a treia” a Tristelor este vinul local, produs în cantități suficient de mari pentru a putea fi stocat în orice condiții. Putem chiar corobora observația cu cea a contemporanului lui Ovidiu, Strabon (66 i. H. – circa 24 d. H.), de la care ne-a parvenit istoria consumului excesiv de vin la daci și consecința acesteia, și anume, stârpirea viței-de-vie de către Burebista. Nu avem cum să excludem faptul că o cetate bogată precum Tomisul importa cantități și varietăți de vin, din Arhipelag sau din sudul Pontului Euxin (Dionysopolis, Balcicul de azi, era chiar cetatea din care, conform tradiției, era originar zeul vinului). Însă putem presupune că vinul importat era un vin deosebit, rezervat împrejurărilor sacre sau aulice ori symposion-ului. Pentru consumul curent, vinul local era îndeajuns.
Dar e limpede și că „barbarii” din elegie… nu sunt geții, iar înghețul vinului nu este o metodă de verificare. Nu numai că, după cum am văzut, în primii ani de exil Ovidiu aduce în epistolele versificate trimise la Roma întregul inventar de triburi din regiunea Mării Negre, spre a-și impresiona destinatarii și a-i impulsiona să-i obțină mai repede iertarea. Mai târziu, am văzut, poetul clarifică situația: Tomisul era locuit, ca întreaga regiune, doar de geții majoritari și de coloniștii greci, pe lângă armata și administrația romană cu ajutorul căreia poetul va călători prin provincie. Celelalte triburi – sarmați, bessi, sciți etc. – veneau din când în când, în special iarna, în expediții de pradă, din nordul Mării Negre. Probabil că existau și relații economice cu aceste triburi, însă ele nu participau la viața publică tomitană. Prezența lor era masivă numai în imaginarul spăimos al lui Ovidiu și în seriile sale retorice, menite să stârnească mizericordia imperială. În „Elegia a X-a”, „barbarii” pe care îi suspectăm că ar mânca vinul înghețat sunt fie sarmații („De n-ați uitat de Naso, de-l pomeniți arar,/ De mai trăiește-n Roma cu numele măcar,/ Să știți că el se află departe la sarmați [s. m./ R. V.],/ Sub niște aștri palizi și-atât de depărtați!”[24]), fie, într-un amestec care nu exista în realitate, sarmații, geții și bessi („În jurul său, sălbateci, sarmați și geți s-adun,/ Și bessi! Oh, ce nume nedemne să le spun [s. m./ R. V.]”[25]). Scufundați în această mare de „sălbăticie” indistinctă, nu-i de mirare că geții au devenit, în interpretarea istoricilor noștri, autorii faptei grozave, demne de niște barbari, de a mânca vin înghețat. Problema este că, între nominalizarea celor trei triburi distincte și scena mâncării vinului trec aproape două strofe, care obscurizează identitatea concretă a autorilor: au fost geții?, dar de ce nu sarmații sau bessi?
E limpede, totuși, că indiferent cine mânca vin înghețat, nu era vorba de o metodă de vinificare. Ovidiu pictează, în această elegie, încă unul dintre tablourile „iernii cumplite” de la Pont, atât de cumplite, încât și vinul, care conține alcool, îngheață. Poetul vrea să sugereze un îngheț arctic, subliniat și de cele două versuri următoare, în care descrie cum îngheață și râurile, iar barbarii (aceiași de mai sus) sunt obligați să bea apă din copcă.
Din păcate pentru cei care iau versurile ovidiene drept descriere realistă și chiar document, amănuntul cu apele curgătoare care îngheață tulbură din nou tabloul: la Tomis nu curgea și nu curge nici astăzi nici un râu, apa curentă provenind în cetate din puțuri de adâncime forate în stratul freatic, dacă nu (ipoteză neverificată prin săpături arheologice) din cele două lacuri cu apă dulce, aflate însă la mare distanță de cetatea antică, în zona cartierului Tomis Nord și a stațiunii Mamaia, de astăzi. Așadar: Ovidiu descrie iarna la Tomis, sau imaginează o iarnă generică, în care adună, într-o singură elegie, toate neajunsurile anotimpului hibernal în Dobrogea?
De aceea, investigația legăturilor poetului cu vinul trebuie căutate pe un alt traseu și în altă zonă decât cea a „mărturiilor despre geți”.
Mai întâi, putem fi siguri că Ovidiu cunoștea bine cultura romană a vinului, atât din punct de vedere spiritual, cât și material. Vinul ocupa, în universul său de repere culturale, un loc proeminent.
Prima apariție a unei referințe din cadrul culturii enologice trimite la ipostaza vinului sacru, căci este vorba de evocarea zeului tutelar, Bachus (sau Dionysos, la greci), zeu care pătrunde în panteonul greco-roman venind de la vecinii traci. Descriind, în prima carte din Tristia, drumul parcurs de exilat din Peninsula Italică la Pont, poetul consemnează apariția localității Dionysopolis – actualul Balcic, din Bulgaria –, în „Elegia a X-a”: „Încetiniți Austrul cel mânios, voi, zei,/ Când nava va pătrunde în stânci, la Cianei;/ Cetatea lui Apolo și Thynia trecând,/ Apoi prin Anchialul cu ziduri dominând,/ Messembria, Odessos le depășească-ndat’/ Apoi pe lângă locul lui Bacchus închinat;/ Se vor ivi și alte cetăți de zid, sub cari/ Cândva alcatonienii și-au pus pribegii lari!/ S-o arăta pe urmă în zări tărâmul scit,/ Acolo unde fost-am de-acasă fugărit!”[26]. Chiar dacă, deocamdată, poetul nu părea a ști că de la geți până la sciți mai era cale lungă, știa foarte bine geografia mitică a coastelor Pontului Euxin, între care referința la zeul vinului este prețioasă.
Opusul vinului sacru nu este vinul profan, ci dezlănțuirea orgiastică a Saturnaliilor, care are și ea un rost ritualic în viața publică romană. Ovidiu o cunoaște și pe aceasta,, după cum rezultă din „Elegia unică”, alcătuind a doua carte din Tristia: „Te-nvață unul mingea, și altul, am să-ncerc,/ S-arăt cum te învață să-noți, s-arunci un cerc;/ Despre boieli de față s-a scris, și ce te miri,/ Și cărți care ne-nvață primiri de musafiri;/ Și despre olărie scriu unii pricepuți,/ Sau cum să se păstreze mai bine vinu-n buți!/ Sunt pentru Saturnalii acestea scrise, știți,/ Și, iată, autorii n-au fost măcar sfădiți!”[27] Apărându-se prin ea de acuzațiile de imoralitate prin scrierile sale, Ovidiu subliniază – în „Elegia a V-a” din „Cartea a treia” a aceluiași volum de Triste – că nici măcar în asemenea împrejurări orgiastice nu a adus vreun prejudiciu imaginii împăratului, ceea ce-l îndreptățește să ceară și să spere în iertare: „Nici eu nu pot în ziua salvării să nu sper;/ Nu m-am pătat cu sânge ce-i strigător la cer!/ Spre nimicirea lumii cu gândul eu n-am mers;/ Și capul ce conduce întregul univers,/ N-am vrut să-l darm și, iată, nici la beții măcar,/ Nu l-am hulit vreodată pe bunul meu cezar!”[28] Cunoaște chiar, spre surpriza noastră, și riscurile pe care consumul excesiv de vin le comportă pentru opera literară: „Din greacă și latină Sisenn a tălmăcit/ Istorii de rușine și, spune: ce-a pățit?/ Nu Licoris și Gallus l-au dărâmat ușor,/ Ci limba lui prea lungă și vinul multișor!”[29] Cu toate acestea, știe că există o relație strânsă între vin și poezie, pe care, deloc întâmplător, o pune sub semnul sacralității reprezentate de Bacchus. „De nu mă-nșală gândul, sosit-a ziua când/ O, Bacchus, și poeții te laudă cântând,/ Pe frunți cu parfumate și verzi împletituri,/ Avane cupe pline tot ridicând pe guri”, scrie el în „Elegia a III-a”, din cea de-a cincea carte a Tristelor[30], construind fără ezitare o asociere (cea dintre actul declamației poetice și cel al degustării vinului) pe care o vom regăsi identic la toți poeții vinului, până în zilele noastre. Vinul este, într-o altă epistolă, înfățișat prin efectele sale curative, semn că licoarea are, pentru poet, două dimensiuni, una trupească, alta spirituală, conform reprezentării antice a omului ideal (Mens sana in corpore sano): „Cum Macaon pe fiul străvechiului Pean/ L-a vindecat de rană, de cruntul lui alean/ Și sufletul meu, bietul, de mari dureri înfrânt,/ S-a întărit, Rufinus, la bunul tău cuvânt./ Pieream – și iar putere prin el am căpătat/ Cum reînvie pulsul când bei un vin curat.”[31]
Exilat la Tomis, Ovidiu trăiește mental, am văzut, în Roma, prin intermediul legăturilor epistolare permanente cu prietenii săi. Nu e de mirare că nu uită de aniversarea celei de-a treia soții, Fabia, ocazie cu care performează ritualul roman de aniversare, pe care îl transpune în versuri trimise înapoi acasă, cel mai probabil (elegia nu are destinatar explicit), celei aniversate: „Și ca pe an o dată mi-oi pune alb veșmânt,/ Deși, cum o să-mi steie, când numai jale sunt?/ Din ierburi verzi altarul să-l făuresc apoi,/ Să pun pe vatra caldă cununi de flori și foi;/ Copile, dă-mi tămâia, să iasă fumul gros!/ Să torn în flăcări vinul, să sfârâie vârtos!”[32] Ce avem aici, în această a cincea elegie din aceeași carte, este probabil prima consemnare a unui ritual roman de aniversare performat pe teritoriul Daciei, chiar înainte de marea cucerire a întregului, realizată aproape un secol după Ovidiu de către Traian.
Poetul pare a avea chiar și un vin preferat. Evident, dacă nu este doar o coincidență culturală, este un vin italic, celebrul vin de Falerno, de care își aduce aminte cu nostalgie pe țărmul Mării Negre, acolo unde, cum vom vedea, soiurile de viță-de-vie autohtone nu îi oferă întotdeauna o licoare tocmai pe gustul său. Scriindu-i în Epistolae ex Ponto unui confrate, cunoscutul Cornelius Severus, Ovidiu nu uită referința (probabil, comună) la Falerno, într-o subtilă parafrază a proverbului „a vinde castraveți grădinarului”, care ascunde însă un procedeu retoric antic, cel al preterițiunii: „Poetului celebru, la regii mari vestit,/ Scrisoare de la geții pletoși eu îți (sic!) trimit!/ O, parcă mi-i rușine, și iară că ți-am spus/ Că-n nici o cărticică, Severus, nu te-am pus,/ Dar legătura noastră nicicând nu s-a oprit,/ Răvașe neritmate ne-am scris necontenit!/ Doar inima prin versuri n-am vrut să ți-o trimet;/ De ce ți-aș scrie-n versuri când însuți ești poet?/ Să-i dăm Falern lui Bacchus, lui Triptolem grâu nou?/ N-are-Aristeus miere și fructe Alcinou?”[33] În pofida ipocritelor întrebări, taman în versuri îi scrie confratelui roman, făcând, cu alte cuvinte, exact ceea ce pretinde că nu poate face…
În comparație cu Falerno, vinul local – într-un poem adresat unui „rege” trac, Cotys – pare insuficient de bun, dacă autorul simte imboldul de a utiliza imaginea unei vițe care nu dă rod bun, spre a sublinia prin ea nedreptatea care i se face poetului ce-și clamează inocența, fără a fi ascultat, însă, la Roma: „O, dacă-și ține Joe auzul încuiat,/ De ce să-i cadă-n templu prinosul junghiat?/ De ce să ard tămâie degeaba lui Neptun,/ Dacă mă duc pe ape și nu-i întinsul bun?/ Zeița Ceres dacă în ajutor n-ar sta,/ De la plugar nu vede o scroafă a făta!/ Când din zdrobiții struguri nu iese vin spumos,/ Nici țapi nu-i dăm ca jertfă lui Bacchus cel pletos!”[34]
Firește că referințele la cultura enologică romană n-ar fi complete dacă nu ar fi prezentă și vița-de-vie sau strugurii. Poet barochist, cum spuneam, iubitor al abundenței – fie de elemente favorabile, fie, cum am văzut, de împrejurări nefavorabile, menite să-i sublinieze condiția precară –, Ovidiu utilizează și el, la fel de măsurat ca și în cazul vinului, imageria viticolă. Cu atât mai mult, cu cât aceasta (spune arheologia) era bogat reprezentată în identitatea vizuală sub care Tomisul se înfățișa lumii greco-romane.
Ciorchinii viței-de-vie sunt întrebuințați, de exemplu, în cadrul unei metafore extinse, a „fructului de preț ivit dintr-o mlădiță umilă”, sau a timpului care poate transforma totul: „Și taurul, cu timpul, se lasă domolit,/ Grumazul să și-l vâre în jugul îndoit,/ Se domolește calul cel nărăvit de tot,/ Strunit în frâul aspru și cu zăbala-n bot!/ Devine blând cu timpul și leul din Atlas,/ Din vechea lui cruzime te-ntrebi ce-a mai rămas,/ Dresorului își pleacă grumazul an de an,/ Chiar pân’și elefantul sălbatec indian –/ Și tot cu timpul, mâzga ascunsă-n rădăcini,/ Ridică bogăție de struguri pe ciorchini.”[35] În alt loc, „strugurii mustoși” sunt legați tot de zeul lor, ca simbol al abundenței (care, se-nțelege, îi lipsea poetului la Pont, sau cel puțin așa îi plăcea să se creadă), dar într-un mesaj complicat în care este vorba tot de mizericordia imperatorului și de iertarea care nu mai vine. Ovidiu îndrăznește să construiască o imagine răsturnată a raporturilor cu puterea politică, în care, cu ajutorul lui Bacchus, aceasta din urmă se pleacă, în mod excepțional, în fața puterii spirituale reprezentate de poet, reprezentat ca o viță-de-vie bogată: „Îndură-te, o, Bacchus! Iar ulmii maiestoși/ Aplece-se sub vița cu strugurii mustoși!”[36]
În alt loc, spre finalul Ponticelor, abundența strugurilor pe Tmolus (deal din Asia Mică) constituie, alături de alte asemenea referințe agricole, un echivalent metaforic al bunătății amicului Sextus Pompeius, persuadat și el de la distanță, spre a înnoi eforturile de salvare a poetului după moartea lui Augustus și venirea la tron a lui Tiberius: „Și dacă-mi trec prin minte și clipele, o, nu-i/ Nici una nesfințită cu bunătatea lui!/ Atât de multe câte semințe-n rodii sunt/ Și câte boabe-n spice pe-al Africii pământ,/ Câți struguri sunt în Tmolus și-n Sicion măslini,/ Câți faguri sunt pe Hibla plăcută de albini!”[37]
Asemenea referințe contrastează plăcut (și intenționat) cu peisajul pontic, descris de poet exclusiv în culori cenușii, în tonuri reci, ca un tărâm stăpânit de frigul arctic și populat cu ființe sălbatice și amenințătoare, hirsute, îmbrăcate în cojoace grosolane și înarmate cu săgeți și sulițe otrăvitoare. În mod paradoxal – dar nu inexplicabil la un poet de factură barochistă –, descrierile din memorie ale Italiei sau ale locurilor blânde din Imperiu sunt mai realiste decât cele realizate en plein air, la Tomis și în provincia pe care astăzi o numim Dobrogea…
*
Ce ne spune, așadar, poezia lui Ovidiu despre vinul Daciei de dinainte de cucerirea romană a întregului teritoriu?
Nu mare lucru, dacă este să fim lucizi. Poetul, demn reprezentant al etosului imperial, conform căruia lumea se împărțea în romani și barbari, n-a venit la Tomis de bunăvoie, dornic să cunoască și să depună mărturie despre cei pe care Roma începuse să-i cucerească și să-i asimileze. Oricât de tare ne-ar flata amănuntul că, prin Ovidiu, pătrundem nu numai între granițele imperiului, ci avem chiar o legătură indirectă cu cultura acestuia, trebuie să recunoaștem că exilatul acesta de lux n-a dorit, de fapt, să vadă. S-a spălat pe mâini de Pont, ca să răstorn formula biblică, nedorind, parcă, nici să atingă această lume getică, poate „barbară” prin diferența politică față de lumea romană (deși făcând deja parte din aceasta), nedorind să fie asociat în nici un fel cu pământul în care avea să-și doarmă somnul în eternitate. Nu și-a propus decât să se întoarcă la Roma cât mai repede cu putință și e de-a dreptul o ironie a sorții că nu a reușit, în pofida unor eforturi susținute și a unei faime literare care nu s-a diminuat ca urmare a îndepărtării sale din peninsulă.
Aș spune chiar că dimpotrivă: în Tristia și în Epistolae ex Ponto îl aflăm, probabil, pe Ovidiu în cel mai înalt punct atins de poezia sa, care nu mai are, în cele două culegeri, doar virtuozitate formală și conținut cultural, ci și adâncimea unei suferințe reale, chiar dacă mult exagerată. Între poezie și suferință, la Tomis, pe malul unei mări a cărei frumusețe stranie nici măcar nu o vede, poetul circulă ca pe o bandă a lui Möbius, suferința (inventată sau exagerată) alimentându-i splendida poezie, iar poezia, la rândul ei, ațâțând și mai tare flacăra suferinței interioare.
În locul supralicitării interpretative și al fabulației patriotarde, ar fi mai utilă investigația strânsă a textului ovidian și, în acest sens, aș sublinia că, din păcate, nu dispunem de o versiune actualizată în limba română a operei sale. Metamorfozele au fost traduse de Ion Florescu și Petru Creția în 1959, iar opera sa „pontică” de către dinozaurul realist-socialist Eusebiu Camilar, în 1966. De atunci s-au scurs decenii multe, limba română a evoluat, codul poetic s-a schimbat spectaculos, ca să nu mai vorbim de efectele dispariției cenzurii asupra unor aspecte ale textului, „escamotate” sau mult edulcorate în traducere. O nouă versiune românească ar putea aduce și mai multe clarificări, în special la nivelul detaliilor pe care palierul „arheologic” al lecturii critice le-ar putea decela.
Dincolo de aceste absențe și incertitudini, avem, desigur, și unele certitudini legate de tema cărții de față. Nu am să cad în capcana patriotismului de paradă, afirmând că Ovidiu ar fi primul poet al vinului din literatura noastră, cum fac protocroniștii. Limba română este limba latină vorbită aici și acum, spunea Alexandru Rosetti, dar nu este limba latină în care a scris Ovidiu. Dacă, în locul traducerii învechite și discutabile a lui Eusebiu Camilar, aș fi citat direct din textul original, nici interpretările mele, nici simpla lectură a cititorului n-ar mai fi fost posibile. Literatura română nu există în afara limbii române: e un adevăr care nu mai are nevoie nici de glose, nici de demonstrații. Nici măcar de o legătură indirectă cu literatura română nu poate fi vorba: poezia lui Ovidiu nu a stat în nici un fel la originea poeziei române culte, influența sa – câtă este – apărând târziu, în epoca modernă și pe cale exclusiv livrescă, la unii poeți care învață de la el elemente prozodice și de versificație. Ovidiu este doar primul poet în a cărui operă, scrisă în limba latină, întâlnim aspecte ale civilizației getice, inclusiv cele legate de creșterea viței-de-vie și de producerea vinului.
În consecință, nu putem face abstracție de ceea ce se află cu adevărat în textul ovidian și de aceea am ales să încep această istorie literară a vinului la noi cu un capitol consacrat marelui exilat de la începutul epocii post-cristice, chiar dacă poezia sa nu aparține tradiției noastre literare. Prin exil, Ovidiu este legat pentru totdeauna de spațiul în care trăim astăzi, iar amănuntul că era roman și scria în idiomul din care se va naște, peste circa un mileniu, limba română, întărește această legătură și ne obligă să îi perpetuăm opera și amintirea.
În materie de cultură și civilizație viticolă, așadar, poezia lui Ovidiu trebuie citită, cum am subliniat în mai multe rânduri, cu precauții interpretative. Ea nu reprezintă nicidecum un „certificat de naștere” al vinului pe teritoriul nostru și nici măcar un atestat de autenticitate, valabil pentru epoca în care trăiește poetul. Arheologia reprezintă, pentru perioada daco-romană, un izvor mult mai bogat, care face inutilă supralicitarea sursei ovidiene.
Totuși, cu toată fantezia pe care o pune în deformarea realităților tomitane, Ovidiu certifică în poezia sa faptul că geții cunoșteau vița-de-vie și vinul, că făceau comerț cu vin, că acesta constituia un obiect de pradă râvnit de vecinii mai puțin dezvoltați și, nu în ultimul rând, că vinul roman (însemnând noi soiuri și metode de vinificație, dar și o altă cultură a consumului), care va apărea și el în Dacia după anul 106 d. H., nu s-a instalat pe un teren gol, ca în alte zone ale Imperiului care astăzi au o cultură viticolă de prim rang. Când debarcă poetul exilat, exista la Pont o veche cultură viticolă, diferită, poate, de cea din Peninsula Italică, și pe acest fond cucerirea romană a dat vinului getic noi valențe, atât în mediul sacral și aulic, cât și în cel vernacular. Literatura, cea latină, în cazul de față, fără să-și propună explicit să depună mărturie, consemnează câteva dintre aceste ipostaze enigmatice ale vinului din epoca premergătoare Antichității clasice, care pentru noi a însemnat cucerirea romană și colonizarea Daciei. O colonizare care, datorită proporțiilor sale, a produs și o aculturație viticolă.
Din volumul O istorie literară a vinului în România, ediția a II-a, revăzută și adăugită, în curs de apariție la Editura Spandugino
[1] Publius Ovidius Naso – Epistole din exil, traducere de Eusebiu Camilar, prefață, note și indice de Toma Vasilescu, Editura pentru Literatură, București, 1966, pp. 315-316;
[2] Ibidem, p. 312;
[3] Ibidem, p. 108;
[4] Asupra locuitorilor antici ai Dobrogei și ai zonelor vecine, o recentă cercetare sistematizează ceea ce știe, de fapt, în această privință istoriografia; vezi Nicolaie Alexandru – Callatis, oraș grecesc în ținutul geților, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2024, pp. 15-39;
[5] Argumentul că provincia s-ar fi numit Scythia Minor, provocând astfel confuzii cu privire la identitatea locuitorilor, trebuie luată cum grano salis: Ovidiu poposește la Tomis la puțin timp după încorporarea Dobrogei în imperiu. În fapt, denumirea de „Scythia” se generalizează mai târziu, și în special în perioada bizantină, când apare organizarea bisericească și administrativă, asupra căreia există o sinteză remarcabilă; vezi Pr. Ionuț Holubeanu – Organizarea bisericească în Scythia și Moesia Secunda în secolele IV-VII, Editura Basilica, București, 2018, pp. 19-67;
[6] Ibidem, p. 77;
[7] Idem;
[8] Ibidem, pp. 97-98;
[9] Ibidem, p. 283;
[10] Ibidem, pp. 160-161;
[11] Ibidem, p. 159;
[12] Idem;
[13] Idem;
[14] Toma Vasilescu – „Prefață”, în Publius Ovidius Naso, ed. cit., p. L;
[15] Ed. cit., p. 102;
[16] Ibidem, p. 124;
[17] Ibidem, pp. 96-97;
[18] Vasile Pârvan – Getica, o protoistorie a Daciei, ediție îngrijită, note, comentarii și postfață de Radu Florescu, Editura Meridiane, București, 1982, p. 84;
[19] Idem;
[20] Horia Vladimir Ursu – Istoria juridică a viței-de-vie și a vinului la români. Din Antichitate până la constituirea statului român, vol. I., prefață de Valeriu Stoica, Baroque Books & Arts, București, 2018, p. 14;
[21] Constantin C. Giurescu – Istoria podgoriei Odobeștilor, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969, p. 13;
[22] Horia Vladimir Ursu, ed. cit., p. 17;
[23] Ibidem, pp. 17-18;
[24] Ovidiu, ed. cit., p. 96;
[25] Idem;
[26] Ibidem, pp. 36-37;
[27] Ibidem, pp. 64-65;
[28] Ibidem, pp. 86-87;
[29] Ibidem, p. 63;
[30] Ibidem, p. 149;
[31] Ibidem, p. 191;
[32] Ibidem, p. 154;
[33] Ibidem, p. 283;
[34] Ibidem, p. 241;
[35] Ibidem, p. 128;
[36] Ibidem, p. 150;
[37] Ibidem, p. 307