Verile în care se desfășoară de obicei turneele finale ale unor campionate, ba european, ba mondial, trimit cu gândul la situațiile semnificative ale anilor trecuți. În anii de început ai regimului Ceaușescu, televiziunea română avea și ea program ca și televiziunile din țările vecine, iar turneele finale ale campionatelor europene sau mondiale puteau fi urmărite de microbiști.
Când regimul Ceaușescu a început să-și plătească datoriile, iar lozinca „economii, economii!” a fost impusă, desigur fără continuarea din cunoscuta replică a lui Hamlet (actul I, scena 2), lucrurile s-au schimbat. Televiziunea noastră, „națională! mie-mi spui!”, nu mai primea de la buget sumele necesare cumpărării celei mai îndrăgite distracții de către mulți cetățeni, români, maghiari și poate de alte naționalități. În regiunile mai aproape de granițele cu frații din lagăr, antenele erau brusc orientate spre alte zări. Ba, la un moment dat, apăreau și inspectori care umblau pe străzi să-i prindă pe cei care se uitau unde nu aveau voie.
Celebrul vers „codrul, frate cu românul” devenea „codrul frate cu cetățeanul din România”. Român, maghiar, german și de alte naționalități. Era o evaziune pentru toți, indiferent de limba maternă a fiecăruia. O formă de rezistență soft? Poate. Rezistența prin cultură se muta, pentru câteva săptămâni, prin păduri. Sau prin fotbal. Excursioniștii erau un fel de „partizani” (cuvântul era interzis, după episoadele de rezistență din munți, înăbușite cu vreo trei decenii în urmă de securitate.) „Când cu ciuma lui Caragea…” (Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri), iată cum ne amintim ce-am învățat prin școli…, se cam răspândeau clujenii prin pădurile Făget, sau Hoia, pe dealuri. Grupuri-grupuri ocupau câte un luminiș în jurul vreunui televizor unde puteau vedea în direct meciurile, transmise de televiziunea maghiară. Acolo, în pădure, era o înfrățire reală, nu ca aceea dictată de documentele partidului. Cu timpul, în zona unde bătea semnalul televiziunii maghiare, învățau și românii, altfel nu prea prietenoși cu limbile străine, chiar din manuale și dicționare, ori din transmisiunile acesteia, limba până atunci evitată. Și nu mai așteptau campionatele mondiale sau europene, pentru că acolo, la unguri, cum se spunea, se dădeau și filme și alte emisiuni extrem de interesante. Or, după cum se știe, în afara fotbalului – când nu mai era nici un campionat mondial, sau european – frăția româno-maghiară mai șchiopăta. Dar poate că era o școală a toleranței…
Cetățenii din Ungaria, însă, plătiseră scump această distracție, cu invazia din 1956. Dar pe urmă, ca supapă, funcționa la Budapesta și un teatru, Omicron, unde se făceau glume politice în direct, avându-l nu o dată, în primul rând de fotolii, chiar pe János Kádár, personaj principal al glumelor de pe scenă. Probabil că râdea și el de el, cel din glume. Vi-l imaginați pe Nicolae Ceaușescu împreună cu soața, urmărind cu interes, din primul rând, un spectacol unde cei doi erau personaje caricaturale?
La Timișoara, televiziunea sârbă de la Belgrad, cea mai liberă dintre toate, era urmărită de toată lumea. La București, televiziunea de la Sofia făcea și ea furori. Și uite-așa, limbile treceau granițele ca niște păsări care nu pot fi oprite. Inclusiv granițele prețioaselor indicații. La Cluj, românii învățau limba maghiară, deși prietenia dintre ei nu fusese atât de strânsă pe cât pretindeau documentele partidului. Și astfel, parcă, regiunile țării, „unite-n cuget și-n simțiri”, o cam luau spre alte zări, sau, dacă preferați, puncte cardinale.
La prima sa vizită în România, scriitorul albanez Ismail Kadare, pe atunci cunoscut la noi doar prin romanul Generalul armatei moarte, declara într-un interviu: „Pentru o țară, arta și mai ales literatura sunt ca niște arbori care împiedică alunecarea pământului. Dacă o țară nu are literatură, ea se împrăștie, se pierde. Ea, arta, o ține, o păstrează. Un exemplu: eu m-am născut în sud, la Arghirokastra. Am scris un roman despre și pentru orașul meu. Acest roman cred că are un rol similar cu acela al grănicerilor.” (Tribuna, nr. 38, 19 septembrie 1974)
No comment. (Ca să înțeleagă, azi, toți românii anglofoni.)