studia
LIVIU BORDAȘ

MIRCEA ELIADE ȘI CONTEMPORANII SĂI. MIRON CONSTANTINESCU (III)

Articol publicat în ediția 7-8/2024

Miron Constantinescu a reușit să aducă lucrurile la nivelul anului 1967, înainte de luna septembrie, când numele lui Eliade începuse să fie amintit în articole altfel decât până atunci. Mai ales până pe la sfârșitul anilor ’50 el fusese mereu legat de „fascism”, „hitlerism”, „legionarism”, „huliganism”, „misticism”, fiind numit și „erotolog”, „fachir” sau „fugar” și „transfug”. Printre cei care participă la această propagandă demonizantă se disting semnăturile lui Ion Călugăru, Zaharia Stancu, Eugen Jebeleanu, Nestor Ignat, Victor Tulbure, Dan Deșliu, Simion Bărbulescu, C.I. Gulian, Nicolae Moraru, Pavel Apostol, Maria Banuș, Ovid S. Crohmălniceanu (în mod repetat), Ileana Vrancea, B. Elvin, Radu Lupan, Eugen Campus, Octav Livezeanu, Ada Gregorian, Ileana Mărculescu, Vladmir Colin, Alfons Adania, Florin Tornea, V. Sebastian, I. Bercu, Leon Sărățeanu, Ion Mitran. Alții n-au avut integritatea de a-și semna atacurile (sau de a le semna cu propriul nume). De pe la sfârșitul anilor ’50 și până la începutul anului 1967, referirile negative își reduc atât frecvența cât și virulența, apărând în schimb mențiuni neutre sau judecăți neideologice.

Numele lui Miron Constantinescu nu se întâlnește în această cohortă. Dintre toți intelectualii care îmbrățișaseră comunismul încă din interbelic și care, deci, se puteau considera îndreptățiți să ia atitudine împotriva reacceptării lui Eliade, de ce tocmai el își asumă acest gest?[1] Ce l-a determinat pe cel care nu intervenise nici în perioada interbelică, nici în cea stalinistă, nici în cea post-stalinistă să izbucnească în plină liberalizare, expunându-se ca purtător de steag al tuturor acelora care doreau ștergerea lui Eliade din cultura română? Nu avem cum să stabilim, în temeiul surselor primare disponibile, nici toți factorii determinanți, nici factorul primar. Această întrebare, la care nu putem răspunde deocamdată decât prin cea mai plauzibilă posibilitate, ne face să ne întrebăm asupra tuturor celorlalte resorturi ale dinamicii umane, pe care nu le știm și poate nici nu le vom ști vreodată (cel puțin, nu cu certitudine).

Un deceniu mai târziu, într-un interviu despre Eliade, Dumitru Micu afirma că, deși articolul lui Constantinescu era „o recrudescență a dogmatismului și un tipic exemplu de abordare neadecvată”, buna lui credință ar fi fost mai presus de îndoială. Bucurându-se de oarecare simpatie din partea lui și fiindu-i îndatorat profesional, Micu înclina să creadă că Miron Constantinescu era sincer convins de faptul că-l „ajută” pe el să nu alunece în „mlaștina «ideologiei burgheze»”.[2] Aceste afirmații trebuie luate în contextul spațio-temporal în care s-au produs. Nu există nicio îndoială că tovarășul Miron era interesat în primul rând de stoparea receptării lui Eliade în România și abia apoi de a-l împiedica pe Micu să fie un agent al ei.

Mulți s-au întrebat care poate fi motivul pentru care un intelectual real, precum Constantinescu, a aderat în interbelic la doctrina și acțiunea subversivă comunistă, preferând-o unei sigure cariere academice. Unii au rămas cu perplexitatea, alții au căutat explicații sofisticate. Lăsând la o parte probabile probleme psihofiziologice – care puteau fi cauză sau efect –, cred că originea unor eventuale cauzalități mai complexe e destul de simplă și evidentă: întâlnirea ambiției cu reducționismul în cantități depășind posibilitățile lui organice. Ambiția se manifesta la el în special ca voință de putere: a fi și a cunoaște îi erau subordonate. Reducționismul era „metodologia” de care avea nevoie o inteligență unilaterală (foarte vizibilă la așa-zișii „premianți”) nu doar pentru a-și apropria lumea printr-o explicație totalizantă, ci mai ales pentru a se impune – cu forța – unor inteligențe multilaterale, polivalente, superioare ei. Îl numise chiar Miron, atunci când a vorbit despre „cheia” și „certitudinea” pe care le găsise în operele lui Lenin. Îl camufla sub numele „clarității” și al „științificului”. Din reducționism a ajuns relativ repede la dogmatism, de care nu s-a mai putut elibera niciodată cu totul.

Dacă un astfel de mecanism psihologic face inteligibilă atitudinea lui Constantinescu, el nu explică însă lipsa manifestării acesteia în contextul libertății interbelice sau al dogmatismului epocii staliniste, și exprimarea ei tocmai în momentul maximei destinderi ideologice. Ceea ce face foarte plauzibil ca – precum în anul 1955, în cazul lui Blaga – tovarășul Miron să-și fi folosit poziția de putere pentru a se face exponentul dorinței unui grup în ale cărui idiosincrazii se regăsea.

Deși e absolut esențial pentru a înțelege dinamica interumană de care ne ocupăm, nu e aici locul să ne oprim asupra chestiunii ridicării interdicției de a se scrie despre Eliade și de a fi publicat în România. I se cuvin un articol și o cercetare speciale. Din ceea ce se știe deja, responsabil de ea – în mod direct și indirect – este un grup neomogen și neorganizat de intelectuali, uniți prin opoziția față de vechii comuniști cominterniști, moscoviți, staliniști, și prin dorința de a recupera cultura românească proscrisă sau distrusă de ei. În anii ’60, aceștia din urmă se „reinventaseră”, apăruseră cu o față schimbată, fără a renunța însă la multe dintre adversitățile, idiosincraziile și urile din trecut. Le perpetuau, în măsura în care se mai putea, prin acțiuni de culise, acoperite, mascate, indirecte, folosindu-se în prima linie de proxies, a căror manifestare nu atrăgea suspiciuni sau repercusiuni asupra lor înșiși.

Dinamica interumană care se desfășoară în jurul reacceptării lui Eliade în România socialistă e dată, așadar, de aceste două „fronturi” culturale și ideologice: pro și contra. Despre ele s-a scris puțin, în mod general și, îndeosebi, din perspective extreme opuse, care încercau să le instrumenteze și folosească în beneficiul înclinărilor ideologice ale celor care scriau. În timp ce unii au vorbit despre minoritari, ne-români, „fanarioții Moscovei”, versus români loviți de prigoană anti-națională, alții au insistat asupra opoziției între comuniști de vocație „umanistă” și „democratică” versus ne- sau pseudo-comuniști „naționaliști”, „pro-fasciști” și „antisemiți”. Deși aceste componente sunt ilustrate, parțial și neuniform, pe ambele baricade, ele nu epuizează dinamica confruntării și, mai ales, nu furnizează o explicație ultimă și completă a ei.

Fiecare dintre fronturi se compunea dintr-un nucleu dur, generalii, care, în mod obișnuit, stau în spatele lui, și din cercetași, șarjeuri, combatanți de prima linie, care se străduiau să pară independenți de primii. Însă, pe măsură ce treceau anii, mai ales după 1967, prima linie a frontului anti-Eliade se subțiază tot mai mult, pentru a dispărea aproape în întregime la începutul anilor ’70: unii dezertaseră (adesea la inamic), alții au ales și ei să stea în spate. De aceea a fost nevoie ca un general, precum Miron Constantinescu, să treacă la acțiune. Între toți generalii, el îndeplinea parțial condițiile unui proxy. Atât prin datele sale personale, cât și, mai ales, în virtutea parcursului diferit din anii 1957-1965, tovarășul Miron putea să pară independent de vechea gardă, de foștii săi camarazi care traversaseră vremurile prin reinventări și schimbări la față treptate, continuu modulate după meteorologia ideologică. Reapăruse ca un om al noilor vremuri, odată cu preluarea puterii de către Ceaușescu și datorită acestuia.

Numele lui revine în jurnalul lui Eliade în acea toamnă, la Paris. La 25 septembrie își însemna următoarele: „Acum câtva timp am primit o scrisoare de la Dinu Noica. Tot optimist! Îmi cere să scriu «sus» ca să se publice în țară Zalmoxis, serie nouă, eu fiind director, iar printre redactori, el, Dinu, și indianistul Al-George. Dar cum să-l conving că nu pot lua răspunderea unei reviste care s-ar publica în țară? M-aș putea trezi cu cine știe ce fel de «colaborator» impus, gen Miron Constantinescu.”

Prin demersul lui, tovarășul Miron împiedicase chiar mai mult decât credea sau spera. Nu doar republicarea sau traducerea operelor lui Eliade, ci și o nouă inițiativă, de mare importanță, care, realizată, ar fi însemnat enorm pentru mai multe discipline academice; în special pentru istoria religiilor, care – spre deosebire de alte țări din lagărul socialist – nu se bucura de acceptare și omologare. O astfel de revistă i-ar fi pus pe tinerii cercetători și, în general, pe intelectuali în legătură cu Mircea Eliade și cu mediul științific internațional.

Acțiunea lui Miron Constantinescu era echivalentă cu ceea ce se petrecuse în anul 1959 în privința proaspăt reacceptatei discipline a sociologiei. Iată cum evocă el însuși acel moment: „Un articol neinspirat a fost publicat într-o revistă importantă, încercând pentru un timp să stăvilească cercetările sociologice. Ca urmare s-a produs o oarecare dezorientare, mai ales în rândul tinerilor cercetători, care cu mult entuziasm se apucaseră de studiile sociologice și dintr-o dată s-au văzut în fața unui veto inexplicabil pentru ei.”[3] Ținând cont de acest lucru, e greu să credem că nu era conștient de semnificația și efectul intervenției sale în privința lui Eliade și a cercetărilor consacrate fenomenului mitic și religios pe care acesta le reprezenta. După cum îl cunoaștem, este, dimpotrivă, mai mult ca sigur că știa foarte bine ce face.[4]

Peste două săptămâni, numele lui Constantinescu revine în jurnal chiar în legătură cu infamul articol: „Seara întâlnesc pe Ovidiu Cotruș. Îmi dăruiește șpaltele interviului de anul trecut, care n-a putut apare în Familia, probabil din cauza admirabilei introduceri, în care O.C. mărturisește că numai pe mine m-ar fi vrut să-i fiu guru. Cotruș a suprimat acel pasaj, a prezentat a doua versiune la cenzură (o am și pe aceasta), dar tot n-a trecut. Astă primăvară se hotărâse să cedeze interviul, fără chapeau, României literare, unde ar fi apărut, îl asigură Adrian Păunescu, dacă n-ar fi primit un telefon de la Miron Constantinescu, anunțându-și articolul lui. Aflu, ca de obicei, de la Ovidiu Cotruș o seamă de amănunte în legătură cu scriitorii din țară. Bunăoară: Zaharia Stancu vrea să-și publice operele complete, în optzeci de volume. I se spune la editură că nu au destulă hârtie. – Dar s-a găsit hârtie pentru legionarul M.E., în timp ce eu, vechi comunist…” (7 octombrie 1970)

Mai multe detalii despre reacția lui Eliade aflăm din relatarea pe care Ovidiu Cotruș (1926-1977) i-a livrat-o unui ofițer al Securității: „Mircea Eliade a făcut următoarea afirmație față de ‘sursa’ noastră: «În țară mi se dă una caldă, una rece; adică, apare un articol bun despre mine, elogios, după care apare un articol care este complet în afară de obiect și [în] care sunt criticat cu un aer de sentință definitivă, pentru lucruri care nu intră în obiectivul cărții.» Miron Constantinescu, într-un articol apărut în România literară, îi reproșa că Eliade nu se ocupă în cartea sa despre moștenirea românească latină în cultura noastră. Legat de aceasta, Mircea Eliade susținea că asta este o carte de protoistorie, o carte care merge în străfunduri, înainte de cucerirea Daciei de către romani. I s-a mai reproșat că nu scoate în evidență conflictele sociale din perioada respectivă, observație greșită, de altfel, pentru că în comuna primitivă nu existau conflicte de clasă.”[5] Comentariile sunt de prisos.

Argumentația lui Constantinescu putea fi respinsă cu ușurință în multe alte puncte. Așa cum vor fi făcut nu puțini oameni din epocă. Contra-recenzia nemulțumise numeroși intelectuali care doreau continuarea și chiar accelerarea liberalizării culturale. Unii dintre ei au căutat imediat căi de a anula sau depăși vetoul dogmatic, dar s-au lovit de zidul constituit de cei care s-au solidarizat cu acțiunea tovarășului Miron. Informându-l pe Eliade că încă nu se aud ecouri ale volumului La țigănci, Dumitru Micu adaugă: „De altfel, dracu știe ce se petrece. Ba sunteți, pomenit, comentat, ba nu se vorbește nimic de Dvs. Probabil, Adrian Păunescu, care se află în America și care aici, în țară, are acces în sfere înalte, are să vă caute și să vă explice mai multe.” (12 noiembrie 1970) Așa cum vom vedea, cea mai importantă dintre acțiunile de spargere a noii blocade dogmatice – care va și reuși în cele din urmă – va fi inițiată peste puțin timp chiar de către Păunescu.

Constantinescu & Comp. au înțeles că un singur articol de amendamente „metodologice” în plan științific nu era suficient pentru obiectivul vizat. Nici plasarea lui Eliade în contextul „dacismului” și „mioritismului” nu atârnau destul în balanța ideologică. Trebuia reactivată artileria grea, critica politică, în special cea care viza „legionarismul” și „fascismul”.

Până la sfârșitul anului, tovarășul Miron și-a pus planul în aplicare. Mai întâi, publică în paginile mensualei „reviste de cultură istorică”, Magazin istoric (lansată de Institutul de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R.), în numărul din ianuarie 1971, un articol intitulat „Garda de fier sub judecata istoriei”. Titlul însuși arată că Miron își aroga privilegiata poziție de reprezentant al acelei Istorii majusculate (chiar dacă nu e scrisă ca atare), care comunicase verdictul de condamnare. E un articol ideologic și propagandistic, plin de exagerări și falsificări, care nu uită să amintească că ideologii legionari au căutat o „punte de legătură” cu filosofia lui Lucian Blaga, în virtutea orientării ei „iraționaliste și mistice”. În jurul „pseudofilosofului” Nae Ionescu – scrie tovarășul Miron – s-au grupat „câțiva tineri, precum Mircea Eliade, Mihail Polihroniade, D.C. Amzăr, care au devenit stegarii ideologici ai acestei mișcări”. Nejustificata punere pe același plan a celor trei e urmată de o frază și mai uluitoare: „Cine citește prefața lui Mircea Eliade la Roza vânturilor de N. Ionescu își poate da seama de conținutul real al ideilor lor.”[6]

Concluzia articolului este, de fapt, o directivă politico-ideologică: „Garda de Fier a fost nimicită politic și organizatoric în deceniul 5 al secolului nostru. Ceea ce este însă important astăzi e ca toate reziduurile ideologice ale mișcărilor de extremă dreaptă – în ipostazele naționalismului burghez, a iraționalismului în toate formele sale și a misticismului și bigotismului – să fie combătute cu toată fermitatea și lichidate.” Lichidarea așa-ziselor reziduuri de „iraționalism” și „misticism” impunea și justifica atât eliminarea lui Eliade, cât și pe cea a lui Blaga ca filosof.

Articolul era o versiune puțin redusă a cuvântului de încheiere pregătit pentru o „sesiune științifică privind analiza critică și demascarea fascismului în România”, care se va ține în zilele de 4 și 5 martie la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”. Cu o regie pregătită din timp, ea se desfășura sub egida Academiei de Științe Sociale și Politice a R.S.R., condusă de Miron Constantinescu, și a Institutului de Studii Istorice și Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R., condus de Ion Popescu-Puțuri. Ce sens putea avea, în acel an, un colocviu dedicat „demascării fascismului în România” și în special a „fascismului legionar”? Un sfert de veac de la „victoria asupra fascismului” fusese sărbătorit la 9 mai 1970, iar în jurul acestei date s-a publicat enorm asupra subiectului. Colocviul nu avea legătură directă cu evenimentul sărbătorit în urmă cu un an.

În al său cuvânt de deschidere, Popescu-Puțuri susține că organizarea lui venea pe linia preocupărilor celor două instituții de a iniția „dezbateri despre unele momente importante din istoria mișcării revoluționare și democratice din țara noastră”.[7] În cuvântul de încheiere, referindu-se la lucrările elaborate în România socialistă cu privire „la lupta antifascistă, antihitleristă și la rolul partidului în această luptă”, Miron Constantinescu atrăgea atenția că ele au analizat doar sumar „problema fascismului românesc”. Până de curând, când s-a reluat firul cercetărilor (prin istorici propagandiști, precum M. Fătu și I. Spălățelu), singura analiză aprofundată a fascismului o făcuse Lucrețiu Pătrășcanu în cartea Sub trei dictaturi, dar la nivelul de atunci al documentării.[8] Așadar, rațiunea de a fi a „sesiunii privind demascarea fascismului în România” era de a contribui la cunoașterea fascismului în vederea mai bunei înțelegeri a „luptei antifasciste”.

Rămâne ca o cercetare de arhivă să stabilească – documentat și detaliat – originea, resorturile, obiectivele și agenții organizării acestei pretinse „sesiuni științifice”. E însă evident că, în calitatea sa de locomotivă, Miron Constantinescu s-a folosit de prilej pentru a mai lovi în procesul de liberalizare a culturii și de recuperare a unor intelectuali interbelici, atât din țară, cât și din exil. În contextul încercărilor continue de a răsturna vetoul său contra lui Mircea Eliade, tovarășul Miron l-a inclus și pe el printre țintele acestui nou spectacol ideologic. Așa se face că Eliade e pomenit nu doar de către el însuși, ci și de Șerban Cioculescu, iar George Ivașcu face aluzie la el fără să-l numească. Cooptarea celor doi intelectuali umaniști trebuie să se datoreze unei strângeri cu ușa. Dacă Ivașcu fusese – conform unor mărturii – „legionar”, Cioculescu n-a fost suficient de „progresist”, având cuvinte bune pentru mulți dintre cei pe care comuniștii i-au proscris. Ceea ce știm despre coerciția pe care tovarășului Miron îi plăcea s-o exercite asupra subordonaților și a celor vulnerabili face ipoteza foarte plauzibilă.

Ivașcu, care distorsionează după cum scrie, întrecându-se cu propagandiștii de meserie, îi pomenește și pe „năiști”, dintre care „unii nu erau încadrați în Garda de fier, dar făceau direct sau indirect doctrină legionară”.[9] Cioculescu a fost și mai viclean. Într-o comunicare scrisă pe genunchi și întitulată „Legionarismul și literatura”, îi menționează – în această ordine – pe „necunoscutul” Nicolae Totu, Aron Cotruș, „criticul titular al Cuvântului” (Barbu Slușanschi, care, deși nenumit, se bucură de cel mai mult spațiu), „un necunoscut care semnează” Eugeniu V. Haralambie (redactor la Cuvântul), Mircea Streinul, „un recent purtător de cămașă verde” care scrie în ziarul Axa, și, generic, tot fără nume, poeții înregimentați. Pe lângă aceștia, mai strecoară niște nume într-un citat din reprezentativul autor Haralambie: „Dacă generația antecedentă (Corneliu Zelea Codreanu, I.I. Moța, Nae Ionescu etc.) au avut o tulburătoare trăire, dacă această trăire s-a prelungit la o generație imediată (Mircea Eliade, Emil Cioran) […] etc. – această trăire cere astăzi să fie realizată statal politic. Și aceasta-i caracteristica esențială a generației de sub 30 de ani, pe care o descoperi în vremurile lui Constantin I. Goga, Valeriu Cîrdu, Vasile I. Posteucă și alții.”[10] Tânăr publicist, afirmat din 1936, Haralambie fusese student al lui Eliade, chiar în generația lui Mihai Șora și a lui Miron Constantinescu.

Ținând cont de gradul lor de „compromitere” politică din interbelic, e interesant comportamentul diferit al celor doi influenți critici literari. Ivașcu, care nu se sfia să spună în dreapta și în stânga că Eliade fusese legionar, a evitat să-l pomenească cu numele. În schimb, Cioculescu, care avea doar cuvinte bune despre el, a găsit cuvenit să-l includă în listă, printr-un subterfugiu specific șmecheriei dâmbovițene. În timp ce, cu excepția exilatului Aron Cotruș, reușise performanța de a-i omite pe toți importanții scriitori care îmbrățișaseră cauza Legiunii. Peste numai câteva luni, în calitatea sa de director al bibliotecii Academiei, se va arăta mișcat până la sentimentalism (ceea ce nu-i stă în fire, scrie D. Micu la 29 iunie 1972) de intenția lui Eliade de a dona arhiva sa românească unei instituții din țară.

Textul concluziv al lui Constantinescu – care, se precizează, reprezintă o transcriere după stenograma cuvântării – are unele pasaje lipsă, dar și mai multe lucruri noi față de articolul din Magazin istoric. Lista „stegarilor ideologici” ai mișcării legionare, grupați în jurul lui Nae Ionescu, se mărește aici cu numele lui Mircea Vulcănescu și Pavel Costin Deleanu, negociind astfel distanța dintre Eliade și Polihroniade. Prin Nae Ionescu – care era reprezentant al I.G. Farbenindustrie – s-a exercitat și sprijinul direct al Germaniei hitleriste pentru Mișcarea legionară, ceea ce a făcut-o să devină „agentură hitleristă”.[11] G. Ivașcu îl declarase pe Nae Ionescu adevăratul cap al mișcării legionare, ba chiar întemeietorul ideologiei ei, în timp ce Codreanu fusese doar un organizator practic și responsabil cu executarea (adică un vătaf).

Cele mai importante – pentru noi – adăugiri sunt acelea care privesc resorturile și motivațiile organizatorilor așa-zisei „sesiuni științifice”. Partidul Comunist Român, „forța conducătoare” a „luptei antifasciste, a luptei antilegionare”, este cel de la care primiseră sarcina de „a analiza științific geneza și dezvoltarea fascismului în România”, pentru a-i putea „combate urmările”.[12] Cum spuneam, rămâne ca cercetarea arhivelor să pună niște chipuri peste imaginea impersonală a partidului, dar candidații, cei aflați în vârful ierarhiei ideologice, sunt deja cunoscuți.

Concluzia-directivă a articolului din Magazin istoric – necesitatea lichidării așa-ziselor reziduuri de „iraționalism” și „misticism” – e menținută, justificând astfel opoziția față de libera „valorificare a moștenirii culturale”, care îi privea atât pe Eliade, cât și pe Blaga sau pe alți autori interbelici. În sprijinul ei se aduc însă câteva noi argumente, care, așa cum vom vedea, nu sunt deloc lipsite de relevanță: „Astăzi nu mai există baza economică și baza socială pentru o influență gardistă în România. […] Chiar dacă rămășițele de peste hotare ale Gărzii de fier servesc anumite interese străine și imperialiste, ceea ce este esențial este faptul că structura economică-socială a României s-a schimbat fundamental. Există însă anumite reziduuri, anumite virtualități față de care trebuie să fim foarte atenți, vigilența noastră nu trebuie să slăbească; acest lucru este cu atât mai necesar cu cât pe plan internațional se constată încercări de reanimare a mișcărilor fasciste, mai ales în Italia și Germania.”[13] Două lucruri trebuie reținute de aici: legătura care se face cu „rămășițele” legionare din străinătate și dimensiunea internațională a necesității combaterii „influenței gardiste în România”.

Volumul cu lucrările colocviului a ieșit de sub tipar în luna septembrie a acelui an. Dar opintelile tovarășului Miron contra lui Mircea Eliade nu vor mai rezista mult timp. În martie 1972, blocada a fost spartă.

_____________________________________

[1] Opoziții – de diferite grade și cu felurite cauze – față de Eliade mai existau și după anul 1967, dar nimeni nu le-a dus până la inițiativa unei noi proscrieri. Scriindu-i despre slaba receptare a volumului cuprinzând romanele Maitreyi și Nuntă în cer, Dumitru Micu pomenește de „«conspirația tăcerii» organizată de o parte a presei”: „Stancu, Ivașcu și – paradoxal – chiar Bănulescu (șef la Luceafărul) nu vă agreează deloc. Primii doi, din ranchiune mai vechi, al treilea din pricina unei scrisori pe care ați fi trimis-o acum câțiva ani dlui Uscătescu și în care vă referiți la el. Aceasta e explicația puținelor cronici, și în niciun caz nu e vorba de vreo indicație oficială de a se scrie cât mai puțin despre dvs.” (11 aprilie 1970) În următoarea scrisoare, din 6 mai 1970, detalii despre Ștefan Bănulescu (1926-1998), care se dovedise a nu avea, de fapt, nimic contra lui Eliade, și Zaharia Stancu (1902-1974), care îl „laudă în public, în ședințe, dar în particular se cam ține de flecuștețe”. Răspunsul lui Eliade, din 21 aprilie 1970, în D. Micu, „Scrisori de la Mircea Eliade” (I), Caiete critice (București), nr. 5-6, 1993, pp. 46-60 (56).

[2] „…cu Dumitru Micu” [iulie 1981], în M. Handoca, Convorbiri cu și despre Mircea Eliade, Humanitas, București, 1998, pp. 195-211 (198-199).

[3] M. Constantinescu, „Lupta de idei în sociologie”, în O. Bădina, M. Constantinescu, E. Gáll, Gîndirea sociologică din România, ediția a II-a revăzută, Ed. didactică și pedagogică, București, 1974, pp. 131-135 (134). Revista cu pricina era Lupta de clasă (nr. 11, noiembrie 1959), al cărei redactor-șef era Ștefan Voicu (1906-1992). Conform lui Gheorghe Retegan, în spatele acțiunii cu pricina ar fi stat și Marcel Breazu (1912-1994), cumnatul lui Miron Constantinescu.

[4] În continuare scria: „Dar viața socială în desfășurare și-a impus cerințele și obligațiunile și în scurt timp cercetările sociologice au fost reluate pentru că erau necesare.” Tocmai ceea ce se întâmplase și în privința publicării lui Eliade. Din 1973, deși parcimonios, s-a reluat traducerea scrierilor lui științifice în diverse periodice, iar în anii 1978, 1980 și 1981-1988, trei dintre operele sale importante – incluzând De Zalmoxis à Genghis Khan – au fost publicate în volume.

[5] Notă din 18 august 1971 despre o informare din 1 iulie. Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității, vol. II, Mircea Eliade, ed. de D. Mezdrea, Mica Valahie, București, 2008, pp. 93-98 (95).

[6] M. Constantinescu, „Garda de fier sub judecata istoriei”, Magazin istoric (București), V, nr. 1, ianuarie 1971, pp. 74-77 (75).

[7] I. Popescu-Puțuri, „Cuvînt de deschidere”, în Ȋmpotriva fascismului. Sesiunea ştiinţifică privind analiza critică şi demascarea fascismului în România, Bucureşti, 4-5 martie 1971, Ed. politică, Bucureşti, 1971, pp. 5-6 (5).

[8] M. Constantinescu, „Concluzii”, în ibidem, pp. 258-272 (258-259).

[9] G. Ivașcu, „O «ideologie» monstruoasă”, în ibidem, pp. 108-117 (115).

[10] Ș. Cioculescu, „Legionarismul și literatura”, în ibidem, pp. 118-123 (121). Croșetele aparțin autorului.

[11] M. Constantinescu, „Concluzii”, op. cit., pp. 261, 265.

[12] Ibidem, p. 272.

[13] Ibidem, pp. 270-271.