Profesorul Matei Călinescu, unul dintre exilații români care a reușit să-și continue cu succes cariera profesională în străinătate, a rămas în conștiința foștilor studenți, a colegilor, dar și a multor inițiați în tainele literaturii, ale teoriei literare, ale criticii și istoriei literare, un punct de referință pe harta valorilor românești. A publicat în țară, dar și în Statele Unite, cărți apreciate ce au cunoscut astfel mai multe ediții și traduceri. Nu ne propunem aici o listă bibliografică. Volumelor sale științifice, scrise în română și engleză (din care amintim Five Faces of Modernity – în română: Cinci fețe ale modernității) și Rereading – în română: A citi, a reciti: către o poetică a (re)lecturii, li se adaugă trei volume de poezie și romanul-eseu Viața și opiniile lui Zaharias Lichter. Cu o mențiune specială – pentru prezentarea noastră – semnalăm Amintiri în dialog, un schimb de rememorări cu vechiul său prieten Ion Vianu.
Poate nu întâmplător, seria de autor, apărută într-o ediție elegantă și ingenios concepută, nu se deschidea cu un volum de critică sau teorie literară, ci cu unele de memorialistică. Aflate la granița cu literatura, concurând-o totuși, mai ales datorită talentului prin care povestirea unor fapte se îmbină cu reflecțiile ori cu referințele literare, Un fel de jurnal, Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp, Spre România și Portretul lui M. sunt primele din serie, urmate de o ediție definitivă a romanului-eseu amintit mai sus.
În cele ce urmează ne vom referi însă doar la jurnale, ca scrieri subiective. Iar această alegere nu este deloc întâmplătoare, dacă ținem seama de modalitatea autorului de a-și fi conceput întreaga operă. Confirmă informația și cea care s-a ocupat de editarea celui intitulat Un fel de jurnal, Raluca Dună, încă din deschiderea „Notei asupra ediției”: „Într-un interviu pe care i l-am luat lui Matei Călinescu în 2004, el recunoștea că scrierile sale, de la poezie și roman, la teorie și critică literară, se subscriu, privite retrospectiv, unui proiect autobiografic global, un puzzle din care, în acel moment, lipseau câteva piese.”
O „piesă” importantă o constituie jurnalul „altfel”, care, citit în prezentul nostru, devine pentru lector o retrospectivă asupra vieții și întregii opere a celui ce-și pregătea astfel „ieșirea din timp”. În ceea ce numise Un fel de jurnal (1973-1981), publicat în 2005 la editura Humanitas, așa cum consemnează diaristul însuși în prefața datată 10 decembrie 2008 și inclusă în cel altfel, „ideea de postumitate nu juca nici un rol”, dar deschiderea consemnărilor dintre anii 2004-2007, îl evocă pe Matthew (M), fiul decedat în 2003, al cărui portret (publicat și în limba engleză) devine un pandant al jurnalului. Cartea și primele capitole se completează reciproc și, dincolo de exercițiul de rememorare (benefic, într-un fel, pentru tatăl îndurerat ce-și evocă fiul în diverse etape ale vieții), ambele încearcă să dezlege enigma genetică, cauza autismului, dar și enigma sufletului și minții tânărului M. (N.B. – versiunea în limba engleză poartă titlul Matthew’s enigma!)
Acest altfel de jurnal începe așadar cu rememorări. Specia memorialistică se amestecă cu cea diaristică, creând un gen hibrid, trimițând totodată la scrierile altor scriitori români, din exil și nu numai.
Și dacă, așa cum notează Matei Călinescu, „în memoria subiectivă, ca și în vis, nu există timp”, iar „tot felul de simultaneități sunt posibile” (p. 23), putem spune că și în receptarea momentelor unor segmente de viață povestite sunt posibile astfel de simultaneități. De la amintirea „trăirilor vechi” la conștiința unui diagnostic ce taie orice speranță de viitor, de la evocarea fiului, a părinților, a bunicilor și a prietenilor din tinerețe la consemnarea stării fizice dintr-o zi sau alta, acest jurnal diferit de standardul comun cuprinde în sine nu numai informații de ordin subiectiv, ci și multe de interes general, relatări din care se conturează, pe lângă momentele de istorie personală, și unele de istorie mare. Iată o pagină reală, dar și simbolică din istoria României aflată în anii grei ai sovietizării țării noastre: „Monumentul funerar a fost ridicat, la comanda lui Tilică, în primul deceniu al secolului XX. Soarta a vrut ca el însuși să nu fie înmormântat alături de mama sa (el a murit în lagărul de la Sighet, în 1954, și trupul lui neînsuflețit a fost, cum se proceda pe atunci în gulagul românesc, aruncat în groapa comună). Mormântul a fost deschis în 1951 pentru a primi pe bunica mea paternă, soția lui Tilică, Elena Burileanu, decedată la Craiova, în domiciliu forțat, într-o cameră de subsol, cu o fractură a colului femural pentru care n-a fost primită la spital, fiindcă făcea parte din categoria dușmanilor poporului”. (p. 67)
Avem așadar în față un jurnal altfel și pentru că multe pagini de memorii fac legătura cu cele din Amintirile în dialog cu Ion Vianu. (Însemnarea din 26 iunie 2007 – aflăm din subsolul paginii – „include, conform indicațiilor autorului, un fragment inedit scris în 1993” chiar pentru citatele Amintiri). Cu atât mai mult cu cât, așa cum consemnează în Prefața la Un fel de jurnal, în acesta cuprinde și pagini transcrise „din jurnalul intermitent pe care l-am ținut din 1973, anul în care am ajuns în America și am luat hotărârea de a nu mă mai întoarce într-o Românie în proces de restalinizare”.
Proiectul autobiografic global se luminează astfel și din acest unghi.
Tema principală a jurnalului altfel nu este, cum am putea crede la prima vedere, acel laitmotiv întâlnit din loc în loc în însemnări – one day at a time, a trăi adică de la o zi la alta, în sens spiritual, desigur, având permanent conștiința că acea zi poate fi ultima. Din ziua când a aflat că are cancer în fază avansată și până la data de 7 iunie 2009 (deci cu puțin peste două săptămâni înainte de a pleca din această lume), consemnările diaristice și amintirile sunt scrise totuși sub imperiul sfârșitului implacabil.
Tema cărții este însă alta – și anume valoarea memoriei, perpetuarea prin amintire a unor trecute vieți. Tot ce păstrăm în memoria noastră și reînviem din când în când prinde un contur filtrat prin propria noastră personalitate. „Ceea ce rămâne în memorie e fără îndoială ireal, dar nu e fals. Participă, într-un fel, la viața celui care-și amintește.” (op. cit., p. 43) Pentru Matei Călinescu, pe lângă cei dragi dispăruți, sunt păstrate în amintire și casele copilăriei care „fac parte dintr-o irealitate particulară, dintr-o inexistență pe care o port cu mine, în mintea mea, semnificativă pentru mine, constitutivă chiar.” (p. 60) Tot ce trăiește în memorie își prelungește astfel durata. Pe un plan superior, cuvântul scris contribuie la veșnicie.
De aceea, nu întâmplător, una dintre re-lecturile favorite ale celui aflat aproape de prag este În căutarea timpului pierdut. Timp regăsit și figuri reînviate devin astfel amintirile consemnate în jurnal – cei din familie, evocați mai sus, dar și prieteni plecați de pe pământ – Nichita, Miron Chiraleu, Mitică Peristeri, Adrian Marino, Vlad Georgescu ori cei de care se desparte el însuși prin propria plecare în Lumea Nouă – Ionel Vianu, Mircea Ivănescu (căruia îi dedică de altfel jurnalul), Annie Bentoiu (ale cărei memorii le citește cu interes) și mulți alții. Memorialistul aduce – prin resorturile memoriei sale – un timp trecut, cunoscut direct sau la a doua mână, și filtrează, desigur, informația prin propria subiectivitate. În același timp, parcurgând pagină după pagină, cititorul dublează și el datele cu experiența și gradul său de receptivitate. Matei Călinescu însuși devine la un moment dat cititor al consemnărilor lui Annie Bentoiu. În această postură, dar și de martor al evenimentelor descrise de memorialistă, autorul jurnalului – ce nu poate fi un cititor neutru – reflectează asupra acestei duble filtrări datorate implicării: „Mai ales memorialistica despre o vreme în care ai trăit și tu se oferă aproape de la sine unei duble lecturi: a textului și a propriei memorii /…/ ba chiar unei triple lecturi, dacă se întâmplă să fi cunoscut personal autorul sau persoana despre care se vorbește.” (p. 83)
Jurnalul acesta altfel dă așadar seamă asupra unor evenimente mai mult sau mai puțin personale, e străbătut de la prima la ultima filă de tragism (boala și moartea fiului, urmate de conștiința celei proprii), dar ceea ce-i conferă unicitate – în opinia noastră – provine din meditațiile diaristului asupra unor evenimente, asupra unor cărți, dar mai ales asupra oamenilor cu care s-a intersectat în viață. Peste toate însă – firul cald al valorii prieteniei: „Dincolo sau dincoace de teorii, eu îmi păstrez credința în prietenie, mereu pusă la încercare, mereu reînviată din propria-i cenușă. /…/ Bunătatea, generozitatea, simpatia sunt și ele, în felul lor, mijloace de cunoaștere și de recunoaștere, care există în prietenie…” (pp. 300-301)
Dar, de fapt, ce înseamnă scrisul, nevoia de a așterne pe hârtie evenimente, gânduri, stări ori de a consemna reflecții pe marginea cărților citite (sau re-citite) decât o permanentă încercare de cunoaștere a lumii în care trăim, de a-i dezlega parte din misterul vieții și al morții. Toate puse sub semnul lui fugit ireparabile tempus, al acelui Timp pe care și autorul îl știe finit, dar, prin literara scrisă, prelungește durata și intră în postumitate.