Lumea mea diferă de lumea ta, ceea ce eu înțeleg și trăiesc, chiar dacă alături de tine, diferă de ceea ce tu înțelegi și trăiești. Ceea ce consider eu că e real diferă de ceea ce consideri tu că este realitatea – aceste asumpții, ca niște premise, pot fi tot mai des auzite.
Cum văd eu lumea? Cu titlul acesta (dar fără semnul întrebării) a apărut cartea lui Albert Einstein[1], de fapt, o antologie din textele savantului, selectate de M. Flonta și I. Pârvu. Desigur, viziunea unui fizician de talia lui Einstein asupra lumii este conformă cu măsura sa de cuprindere, însă întrebarea de la care pornește își are rostul pentru fiecare dintre noi, deoarece fiecare dintre noi are o viziune proprie: în funcție de ea relaționăm cu cei din jur, ne raportăm la lume, la propriul sine, la ceea ce avem/ne asumăm de făcut în viață etc.
Iată ce spune Einstein în textul cu titlul Autoportret, care apare ca o introducere la cartea citată: „Noi nu știm ce e esențial în propria noastră existență personală, iar altcuiva nu trebuie să-i pese de ea. Ce știe un pește despre apa în care înoată întreaga lui viață?”[2] În capitolele cărții, fizicianul, devenit simbol nu doar al științei, ci și al unei înțelepciuni care depășește granițele acesteia, ajunge la întrebări esențiale despre ordinea universului și rostul nostru pe pământ. Una dintre chestiuni este legată de modalitatea prin care se poate ajunge la informație, la principiile de funcționare a universului. Iată ce ne spune în această privință: „Cercetătorul trebuie mai degrabă să fure naturii acele principii generale ce pot fi stabilite în mod precis, în măsura în care el deslușește anumite trăsături generale în complexe mai mari de fapte ale experienței.”[3] (s. m./ H. B.) Bineînțeles că pentru un om de știință a descoperi informația despre realitatea înconjurătoare înseamnă o anumită disciplină, pe când pentru omul nepreocupat și neimplicat în ramurile științelor aceasta înseamnă cu totul altceva. Totuși, fiecare are nevoie de un anumit „înțeles” cu privire la realitatea înconjurătoare.
Până la urmă, ceea ce vrem să susținem în aceste rânduri este că realitatea individuală, vrând-nevrând, nu este o chestiune obiectivă, ci un construct personal, deoarece nu ne sunt cunoscute decât câteva procente din „adevărul” lumii (fie ea exterioară nouă, fie cea din interiorul nostru). Și nu e vorba aici de ignoranță. În mod obiectiv, încă nu avem acces la toată cunoașterea (orice o fi însemnând acest toată). Ca urmare, ca să funcționăm, e necesar să adăugăm celor știute propria imaginație, e nevoie să umplem golurile cu propria interpretare, cu propriul înțeles. (Chestiunea e că, chiar dacă am avea acces la toată informația – printr-un proces fantezist, am spune –, nu știm dacă neuronii noștri, la acest nivel de evoluție, ar putea prelucra atâtea date pentru a le integra în structura existenței individuale, astfel încât imaginea noastră despre realitate să fie cât mai aproape de ceea ce este aceasta, în mod obiectiv. De aici derivă logic faptul că integrarea cunoașterii merge în paralel cu evoluția sistemului neuronal – poate urmează un neo-neocortex? –, implicând dezvoltarea creierului și a minții.)
Revenind la felul în care oamenii își „construiesc” realitatea: avem cu toții impresia că o sesizăm cu simțurile noastre „așa cum este ea”, apoi este suficient s-o relatăm ca s-o afle și cei din jur, presupunând că și ei au acces la exact aceleași percepții și înțelegere și că avem aceeași viziune, cel puțin în liniile determinante. Dar informația trece prin numeroase filtre care o deformează, o transformă, în funcție de bagajul nostru acumulat de-a lungul vieții, deci construirea realității este tributară parcursului nostru anterior. Iată câteva „vămi” – cum le numește Dan Fărcaș[4] – care își „cer plata” pentru a importa/exporta informația despre realitate:
1) Percepția. Ceea ce vedem, învățăm, ceea ce ni se transmite mai ales în copilărie, apoi de la persoane cu autoritate, ceea ce experimentăm, conștient sau inconștient, se va acumula și va „cimenta” mintea, construind o grilă greu de schimbat mai târziu. Etologii numesc acest fenomen imprinting (se regăsește foarte puternic și la animale). Nimeni nu scapă de acest proces de impostare neuronală. În mijlocul unei culturi, oamenii tind să vadă aceeași imagine, aceeași deformare, sunt psihic orbi pentru anumite aspecte ale realității, acceptându-le pe altele. Pentru a delimita diferențele dintre grupurile de oameni, numim hipnoză culturală acest proces de viziune comună. Un rol aparte îl are limbajul: citându-l pe Alexander von Humboldt, autorul spune că „percepția lumii în care trăim depinde de limba maternă”. Aici intervine și factorul dorinței care, fiind foarte puternic, ne modelează imaginea asupra realității: „Vedem ceea ce dorim să vedem și nu ceea ce e de văzut”[5] – mecanism numit de psihologi „autoînșelare” (wishful thinking, self-delusion).
2) Descrierea sau traducerea în cuvânt deformează informația, în sensul că aceasta va trebui să fie convenabilă social; individul va adapta, va modifica datele în direcția unei realități dorite de el, dar acceptate de cei din jur, conform credințelor, prejudecăților, poate ideilor religioase sau cunoașterii științifice dobândite până la acea oră. Nu în ultimul rând, va elimina contradicțiile, va umple golurile, pentru ca întregul sistem să aibă coerență. Aceste operații sunt în mare măsură inconștiente, individul nefiind în stare să le depisteze: ca să păstreze un întreg cu cât mai puține fisuri, respingând neînțelesul, mintea lucrează independentă de conștientul său.
3) Memoria: în timp, se știe, amintirile se schimbă. Modificarea amintirilor este și ea un proces firesc, involuntar, greu de sesizat. Abia când ele sunt scrise și comparate se observă diferența, persoana în cauză fiind foarte convinsă că are dreptate în fiecare moment al descrierii. „Deformarea informației” are și un efect pozitiv, nu doar unul negativ: prin schimbarea datelor în și despre prezent, mintea „transformă și trecutul” – îl adaptează noii realități, ajutându-l pe om să uite detalii dureroase, neplăcute, să uite stresul și suferința. E adevărat, dacă prezentul este unul dificil, atunci se vor păstra detaliile din trecut congruente cu prezentul. În fine, făcând abstracție de direcția în care se transformă informațiile din trecut, ideea susține transformarea și rescrierea realității, deoarece aceasta este, cum am spus, un construct personal. Având în vedere că în cadrul rubricii noastre am avut un articol pe acest subiect, nu insistăm (vezi articolul „Anatomia și fiziologia unei amintiri”, Viața Românească nr. 1/2024).
Cum spuneam, o anume societate tinde să aibă aceeași viziune asupra realității, psihicul fiind contaminat cultural ca să se adapteze unei realități comune, pentru a avea cât de cât același limbaj, același comportament etc., cu un minim de efort de adaptare, cu scopul de a se ajunge la o conviețuire cu cât mai puține conflicte. Diferențele culturale uriașe se pot observa mai ales când e vorba de comunități aflate la mari distanțe, atât din punct de vedere fizic-spațial, cât și în ceea ce privește conceptele de viață. Pentru exemplificare, să-mi fie permisă povestirea unei întâmplări din Pacificul de Sud (întâmplare parțial descrisă în cartea Ultimul canibal, Polirom, 2015). Recunosc că folosesc destule exemple din expediția din zona băștinașilor din Vanuatu, populații animiste și totemice, cu o viziune total diferită asupra lumii, dar întrutotul adaptate condițiilor de acolo, deoarece am observat că nici o altă călătorie nu mi-a livrat, prin contrast, atâta cunoaștere despre natura umană. Asta s-a întâmplat și pentru că acolo, în îndepărtatul arhipelag, întregul eșafodaj de concepte și comportamente specifice culturii occidentale este fost pus sub semnul întrebării și ceea ce era pentru mine de la sine înțeles, acolo părea artificial și superfluu, absolut neimportant pentru supraviețuirea și prosperitatea triburilor vanuateze.
Să revin la poveste: într-una din zile i-am cerut lui Maktuan, gazda mea de pe Insula Tanna, să mă ducă la ocean. Îmi vorbise de o plajă a Pacificului fără rechini și fără privirile curioase ale satului, căci mereu aveam după mine grupuri de curioși. Când să intrăm în apă, mă întreabă cu ce sunt îmbrăcată. Îi explic că este un costum de baie. Și am de gând să îl ud? Da, pentru asta se folosesc costumele de baie. Nu înțelege de ce e nevoie de astfel de piese vestimentare. După care începem o discuție despre rolul sutienului. De ce în cultura noastră se acoperă sânii? La ei nu doar bărbații, ci și femeile au bustul gol; vorbim de zonele tradiționale, unde se poartă doar niște frunze în jurul șoldurilor sau fuste de iarbă. Se vede imediat în care sat s-a renunțat la credințele animiste, populația convertindu-se la creștinism, pentru că oamenii poartă haine, nu mai este acceptat bustul gol al femeilor. De ce trebuie să se acopere femeile? întreabă Maktuan, deși el este, cu jumătate din familie, creștinat. Încerc să-i explic că e o zonă a corpului considerată intimă. Nu cunoaște noțiunea de intimitate, oricât încerc să o traduc. Îi spun că pieptul e o parte care este implicată în actul sexual, reprezentând o zonă erogenă. Aici pare și mai confuz. Nu, pieptul este folosit pentru a da lapte copiilor, nu are alt rol. Oricum, și brațele, și mâinile se folosesc când ne iubim, continuă el. Ele nu sunt „erogene”? Atunci de ce nu le acoperim tot timpul? Uite, tu ai costum de baie, dar în rest ai pielea goală. Chiar așa, mă gândesc, de ce? Nu cunoaște noțiunea de pudoare, iar noțiunea de rușine, care este exacerbată în zona lor, nu are nici o legătură cu sânii. Se referă la alte chestiuni. N-am ajuns la un numitor comun. Interesant a fost că după ce am intrat în apă, îl văd și pe Maktuan înotând, foarte obișnuit cu oceanul, dar fără să-și fi dat jos maioul și pantalonii scurți. Dar tu de ce nu te-ai dezbrăcat? îl întreb. Păi eu nu am sutien, cum zici tu, va trebui să-mi procur. Am râs fără ca el să înțeleagă inițial. Ca nu cumva să-l văd peste câteva zile cu sutien, i-am explicat că în cultura noastră numai pentru femei e valabilă acoperirea pieptului. A rămas descumpănit cumva de obiceiurile albilor, dar nu era pentru prima dată când părerile și comportamentele noastre erau foarte diferite.
Am aflat apoi cum o societate din Australia a adunat zeci de sutiene ca să le doneze vanuatezilor, considerând că ar fi prima piesă vestimentară obligatorie pentru a-i civiliza. Băștinașii au acceptat darul, ba au cerut tot mai multe. Ce s-a întâmplat? Au tăiat elasticul de la sutiene și și-au făcut praștii pentru a ținti după păsări. În Vanuatu se mănâncă tot ce mișcă, la propriu – șerpi, lilieci, șobolani etc. –, iar păsările sunt considerate niște delicatese. Australienii n-au reușit să civilizeze nici o femeie din satele tradiționale, prin acest proiect, căci viziunea unora este total diferită față de a celor dintr-o altă cultură.
Psihologul David Feinstein, cu mai multe cărți traduse și publicate în limba română, interesat fiind de construcția realității[6], influențat de filosoful și gânditorul american John Searle[7], spune că modul în care societatea își construiește realitatea este același cu felul în care își creează mituri culturale. În procesarea informației la care are acces o societate, pe lângă evidențe, acceptă ca fiind adevăr tot felul de crezuri. Aici e vorba, evident, chiar și de societățile care se bazează pe experimentul științific. Apoi, când oamenii realizează că ceea ce a fost considerat ca fiind adevăr s-a perimat și este depășit, respectivele informații sunt abandonate, impunându-se altele. Ca regulă: când o societate realizează că o anume credință, o anume realitate, este un mit, în momentul acela, mitul și-a pierdut forța, oamenii nu mai trăiesc „în mit”, ci au ieșit din sfera lui normativă.
Dincolo de miturile sociale, avem și mituri personale. Ele se dezvoltă într-un mod ordonat[8]. Individul trăiește în conformitate cu crezurile proprii, apoi la un moment dat descoperă că acelea nu-i mai sunt folositoare, nu-l mai definesc, sunt învechite și desuete. Instantaneu, ca prim pas, „mitul” nu mai funcționează. Deși mitul nu este uitat, mintea individului – de cele mai multe ori, în mod inconștient – creează o nouă versiune: acesta ar fi pasul al doilea. Urmează stadiul conflictului dintre cele două viziuni. Și pentru că mintea nu suportă contradicțiile, ci vrea să le așeze la locul lor, încearcă să combine cele două viziuni: pasul al treilea. Ia elemente din felul vechi de a vedea și cel nou – la modul ideal, ar trebui să ia părțile bune din amândouă, dar în practică nu așa se întâmplă. Oamenii se sperie, renunță greu la vechile credințe, se agață de ceea ce le e familiar, de comportamente și obișnuințe trecute, așa că noua versiune a realității personale, de cele mai multe ori, este un compromis aflat sub potențialul individului. Ultima etapă este modul în care se transpune în viață mitul cu care se identifică persoana, deci felul cum îl transferă în comportamente. E vorba de un salt mare. În toată această enumerare am putea înlocui cuvântul „mit” cu cel de „realitate”, dar psihologul David Feinstein folosește prima variantă, tocmai pentru că reprezintă un eufemism al ideii de realitate.
În această suită de transformări, prin cei patru pași se pot înțelege multe dintre elementele vieții personale: schimbarea unei profesii, schimbarea unei relații, a țării/ zonei în care locuiești, a activităților din timpul liber etc., căci toate se bazează pe „filosofia de viață”. Lumea care a rămas veche în urma ta ți se relevă ca fiind neîndestulătoare, observi că realitatea ta a devenit alta, cauți să împaci vechiul cu noul, apoi începi să transpui noua realitate în cercul social și în viața de zi cu zi. Oamenii din jur, în general, nu aplaudă schimbarea indivizilor, ei preferă obișnuitul, ceea ce a intrat în rutină, căci schimbarea de viziune și apoi de comportament e provocatoare pentru toți.
Diferența de „realitate personală” poate crea conflicte, neînțelegeri, suferință, solitudine. Dar evoluția poate fi/ ar trebui să fie împlinitoare. Voi încheia așa cum am început, cu o propoziție a lui Einstein, din același Autoportret: „Trăiesc într-o singurătate care e dureroasă în tinerețe, dar minunată în anii maturității.”
[1] Albert Einstein, Cum văd eu lumea, O antologie, selecția textelor M. Flonta, I. Pârvu, traducere de M. Flonta, I. Pârvu și D. Stoianovici, note de M. Flonta, Humanitas, 2015.
[2] Albert Einstein, op. cit. p.5.
[3] Ibid. p.14.
[4] Dan D. Fărcaș, Enigma lumilor paralele, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017, pp. 204 și urm.
[5] Dumitru Constantin Dulcan, Mintea de dincolo, Sinteza și semnificația experiențelor morții clinice, ediția a II-a, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015, p. 94.
[6] David Feinstein, Donna Eden, Gary Craig, Psihologie energetică, traducere din engleză de Cezar Petrila și Ioana Pantir, Polirom, 2011.
[7] John Searle’s The Construction of Social Reality on JSTOR
[8] David Feinstein, op.cit. pp. 128 și urm.