Veneam ca în fiecare zi cu Leni de la școală, țin foarte bine minte că era deja a treia oară când o conduceam eu spre casă, după ce mă condusese ea de două ori până aproape de poarta casei noastre. Nu se terminase povestea din vis pe care o tot lungeam în episoade, ca să avem în fiecare zi subiect de dicuție. Îmi convenea mai mult să mă străduiesc să brodez pe marginea visului, nu vorbeam despre corespondența mea cu Flaviu, nici ea, cea mai bună prietenă a mea nu știa exact care e starea mea în legătură cu el. Nu știa nimeni, mama doar mă observa și nu zicea nimic, aștepta să-i spun câte ceva, simțeam asta. Visul meu, scurt și intens, derulat ca pe un ecran era parcă o viziune, o premoniție – spun acum după ce mi-a trecut o parte din viață – eram văduvă și aveam doi copii și am emigrat în State unde m-am căsătorit cu un american și am mai avut un copil. Scena ultimă pe care mă trezisem era într-o casă cu scară interioară și eu coboram de la etaj și am auzit o melodie în română – nu mai țineam minte decât că era sfîșietoare – și m-am pus pe un plâns de dor de acasă, care m-a și trezit. E de prisos să spun că mi-am adus aminte de visul premonitoriu după ce într-adevăr am rămas văduvă cu doi copii, atâta doar că nu s-a mai împlinit continuarea cu America! Din atât de puține elemente eu trebuia să dezvolt o întreagă poveste cu care să ne delectăm eu și Leni la venirea de la școală. Imaginația și lectura erau la ele acasă, Leni îmi cerea să descriu cu lux de amănunte prima mea viață, cu soțul și cei doi copii, care în cursul șuvoiului narativ erau când doi băieți, când un băiat și o fată, când două fete. Oricum, nu conta asta, atenția noastră întreagă era asupra personajului masculin, un EL perfect adaptat viselor noastre despre băieți, o combinație între Edward Rochester, Octave Mouret și Arthur Burton, în funcție de ce cărți citeam.
După ce am condus-o eu a treia oară – și dacă nu trebuia să ajungă repede la toaletă, mai venea ea încă o dată cu mine – am pornit singură spre casă și m-am lăsat în voia gândurilor mele despre Flaviu și scrisorile lui pe care le așteptam cu atâta înfrigurare și emoție, că mă cuprindea amețeala când vedeam din stradă, între peretele casei și țeava de gaz, sclipind albul unui plic. Oare de ce nu aveam și noi o cutie poștală? Pe la jumătatea drumului spre casă, atât de vii au rămas aminirile astea, încât știu exact unde m-a oprit Tuța, verișoara lui Flaviu, prinzându-mă de braț și uitându-se cu ochii ei copilăroși la mine. Daa, era chiar în dreptul casei părăsite a ceasornicarului Freund, toată familia plecase cu mulți ani în urmă „la Palestina” și curtea era plină de buruieni înalte dintre care abia se mai vedeau doi pitici de ghips, decolorați, aplecați într-o rână. Cum de nu i-a luat nimeni până acum, mă gândeam de câte ori treceam pe acolo.
Ești mai frumoasă decât cealaltă, a început să turuie Tuța, nu puteam să mă uit la ea și la obrazul ei de copil bătrân, așa mi se părea, era cu câțiva ani mai mare decât Flaviu, priveam cu încăpățânare la piticii lui Freund, dar cealaltă e colegă cu el și are două case în București și mătușa o vrea pe ea și nu pe tine, că ești din provincie și poate nici n-o să reușești la facultate, dar Flaviu te iubește pe tine, așa a zis și mătușa a râs și a zis că o să-i treacă. Biata Tuța, nici nu putea respira spunându-mi toate astea, oare cum de mi-am adus aminte de ea și toată povestea asta care m-a descumpănit pentru mulți ani?, toate se leagă de Flaviu și de întâlnirea cu el, deunăzi, pe stradă. Chiar nu-mi mai spune nimic persoana lui acum, e posibil să treacă atât de categoric dragostea sau ce-o fi fost atunci, să nu rămână nicio boare de nostalgie sau măcar de regret, amărăciunea da, a durat un timp, dar și aceea s-a spulberat, mai e doar mirarea: cum e posibil ca din prima dragoste să nu nu mai rămână nimic? Ba a mai fost ceva, un fel de mândrie prostească, mult timp m-am felicitat pentru tăria mea de a rupe relația, prin corespondență, e drept, fără nicio explicație, după întâlnirea cu Tuța, de aici s-a alimentat și amărăciunea, era de fapt o tristă victorie asupra mea, mă amăgeam cu ideea că am ales, așa ziceam atunci, ce e mai rău, să pierd o dragoste sau pe tata și asta chipurile avea menirea să mă întărească în hotărârea mea de a mă retrage, ce iluzie… și așa a intrat tatăl lui în scenă, a început să-mi scrie el despre noutățile de la facultate, despre ce trebuie învățat pentru a intra, tot el mi-a scris primul scrisoarea de condoleanțe când a murit tata.
Nu știu, poate că eu la șaptesprezece ani m-am îndrăgostit nu de Flaviu ca persoană, ci mai mult de ideea de dragoste, nici nu am apucat să-l cunosc ca lumea, venea numai în vacanțe și atunci ne plimbam de mână pe străzi, de vorbit nu prea vorbeam, eu parcă eram paralizată de emoție și abia așteptam să plece să primesc din nou scrisori. Așa că am numit-o, mulți ani după aceea, când îmi dădea mâna să filozofez pe seama iubirilor mele trecute, „dragoste epistolară”. Singurul moment animat între noi când ne plimbam a fost când mi-a dat, ca proaspăt student la medicină, toate detaliile despre boala tatălui meu și despre puținele lui șanse de a supraviețui. Atunci avea aplomb, era matur, era bărbat, iar eu îl uram pentru asta. Și Tuța, oare ce s-a ales de ea? Ea, cu retardul ei evident încă de când era tânără, era de o candoare și o sinceritate dezarmante, ea din tot anturajul lui Flaviu, părinți, bunici, unchi, mătuși, verișori și prieteni, ea singură s-a plasat de partea mea și a venit să-mi spună, pe nerăsuflate, ce mi se pregătește, poate chiar a trăit drama ca și când i se întâmpla ei, cine știe…, atunci nu eram capabilă să mă gândesc ce simt alții, de fapt nici despre ce simțeam eu nu cred că puteam depune mărturie, mă aflam pe un tărâm perfect înghețat, care a început să se topească abia după ce am ajuns în București, când mi-am dat voie să respir și odată cu aerul am tras în piept toate ghearele dezamăgirii, geloziei, amărăciunii ce stăteau pregătite să-mi înșface inima. Atâta doar că le pierise puterea, începusem o nouă viață, cea de studentă în Capitală, tinerețea strălucitoare reușea să țină în frîu umbrele unui început atât de puțin glorios în ale dragostei. Chiar dacă slava ierbii acelui ceas s-a stins pe veci, noi nu vom pregeta și vom căta puteri în ce-a rămas... îmi plăcea să citez, și chiar mi-am notat într-un carnețel aceste versuri din filmul Splendoare în iarbă, uite că nu mai știu nici autorul versurilor și nici actorii care au jucat, îmi aduc eu aminte sau poate îmi găsesc timp să caut pe net.
Am revenit în fiecare vară acasă, îmi place Franța, dar mă trage ața aici, nu știu de ce, adică știu, cum să nu știu, că aici a fost toată copilăria și tinerețea mea, dar ca anul ăsta nu mi s-a întâmplat ca în câteva zile să întâlnesc persoane din trecutul meu și încă persoane care mi-au marcat într-un fel sau altul viața, cine știe ce surprize mă mai așteaptă. De zece ani de când stau mai mult în Franța, dar am revenit în fiecare vară acasă, nu m-am mai întâlnit, în afară de familie, decât sporadic, cu foști colegi de generală sau liceu, sau foști elevi, mai în vârstă ca mine, ai părinților mei, am revenit în orășelul meu cu mulți copaci și cu aerul vetust al clădirilor, acum în ruină, dintr-o epocă mai înfloritoare, cu biserici de toate confesiunile, era chiar și o sinagogă pe strada mea, dar care a fost dărâmată după ce a plecat și ultima familie de evrei în Palestina, era chiar familia colegului meu de primară, Ervin Șolovits, tatăl lui avea aparat de fotografiat și ne făcea poze vara la ștrandul din parc. Cum anul ăsta se pare că e anul întâlnirilor, ce, ar fi imposibil să apară și Ervin? Nu ne-am recunoște, normal, că nu ne-am mai văzut din clasa a IV-a, cine știe pe unde o fi, sau dacă mai trăiește, că acolo au cam avut parte de războaie…
Uneori aș vrea să închid ochii și când îi deschid să plonjez, fie și măcar pentru câteva clipe, în orașul din copilărie, în plină vară, cu guguștiuci care-și cheamă perechea, cu vrăbii scăldându-se în praful din drum, cu frunzele copacilor încremenite de căldură și cu acea pace pe care numai în acei ani îndepărtați am simțit-o, acea siguranță că nimic rău nu se poate întâmpla atâta timp cât erau alături de mine părinții, frații și prietenii, acea fericire fără un motiv anume și pentru regăsirea căreia, adultă fiind, începusem să cred cu tărie într-o viață de apoi, nu cea descrisă în biblie, nuu, ci într-un tărâm în afara timpului, nesupus recompenselor sau pedepselor divine, populat doar cu cei pe care îi iubeam.
Azi ce trebuia să fac? M-am luat cu reveriile și am uitat complet că mi-am propus să merg să-mi schimb abonamentul la tv și internet, am venit mai devreme din Franța și voi sta până la toamnă, octombrie, poate noiembrie, au fost ani când veneam chiar numai vara și nici aceea toată, dar acum am hotărât să stau mai mult, poate de aceea am întâlnit și alte persoane pentru că vara e toată lumea plecată din oraș. Să vedem ce-mi mai rezervă acest „fin de printemps”, care a început palpitant, chiar mai interesant decât serialul meu australian.