De aproape trei decenii cinefilii români se bucură văzând cele mai noi producții ale cinematografiilor europene, la București, în multe orașe din țară și, în premieră acum, și la Chișinău. Așa cum Republica Moldova este în prezent invitată de onoare la Bookfest, prezența Filmului European la Chișinău (între 6 și 8 iunie) semnifică încă un pas important spre Europa.
Festivalul a început la București, la sala Luceafărul, reamenajată pentru concerte, spectacole de teatru și film, și altfel de evenimente artistice, la urma urmei, o sală celebră, pentru faptul de a fi găzduit, la începutul anilor 70, premiera filmului Reconstituirea, înainte ca acesta să fie exilat în țară și apoi scos definitiv din repertoriul cinematografelor.
Lecțiile Blagăi, film onorat cu multe premii (menționez doar: Globul de Cristal pentru cel mai bun film, Premiul juriului ecumenic și Premiul pentru cea mai bună actriță, obținute la Karlovy Vary) a deschis Festivalul propunând o poveste foarte adevărată, din păcate, în lumea postcomunistă, și anume, escrocheria telefonică, ea făcând victime și astăzi printre naivi.
Transformarea victimei în călău, modificarea valorilor morale, abandonul, dictat de împrejurări, față de înțelegere, compasiune și ajutor, sunt etape bine dozate în timp, atent justificate psihologic, convingător propuse într-o narațiune doar aparent lipsită de pretenții, dar care se dovedește a fi, în final, foarte spectaculoasă.
Regizorul Stephan Komandarev, coautor al scenariului, propune, într-un spațiu extrem de familiar postcomunismului, o poveste impregnată de realismul cotidian, cu trimiteri subtile la motivațiile personajelor, la raporturile acestora, în final, la justificarea reacțiilor. Premii meritate, aplauze idem.
Am mai văzut o animație foarte frumoasă cu un titlu derutant, ce se poate urmări și pe Cinemax: Interzis câinilor și italienilor. Încununat cu premii importante, ale Academiei Europene de Film, cu alte distincții în Europa, în Canada sau la Tokio, filmul regizat de Alan Ughetto evocă o impresionantă poveste de familie. Autorul construiește foarte convingător istoria propriei sale familii, începând de la sfârșitul secolului al XIX-lea și până în prezent. Dedicat celor care au ales exilul cu riscurile, bucuriile și dramele lui, filmul lui Ughetto focalizează inteligent pe modificările destinului personal și al familiei.
Întâlnire la Minsk, regia, montajul dar și co-autor al scenariului, Nikita Lavrețki, este un film format din doar două cadre-secvență ce structurează o relație umană. Nikita Lavrețki, numit de celebra revistă Cahiers du cinema „cel mai bun gagman al scenei invizibile din Belarus”, propune rememorarea primei întâlniri cu iubita, pentru a analiza și narcisismul bărbatului, dar și istețimea feminină care contracarează machismul abil mascat.
Dida, regia (și scenariul) Yana Titova, Bulgaria, reprezintă o atentă plonjare în universul adolescentin, pândit de numeroase capcane, care nu țin neapărat de relațiile cu părinții.
Asumarea vinei, concubinajul, cu riscurile unor relații doar aparent favorabile, fac din eroina filmului o victimă sigură, căreia nimeni nu-i sare în ajutor, Drama familiei destrămate, iluzia unei salvări in extremis prin evadare, se evaporă cu consecințe dramatice. Un portret de reținut.
Un gen, puțin reprezentat și la alte ediții, a fost comedia propusă de cineaștii din Moldova cu Alive in Mo…. Mo. Titlul înseamnă nu doar Moldova, ci Morgă sau Moscova. Regizorul, format la UNATC, dar și la Columbia University, ne oferă o comedie neagră plină de surprize, logic construite, dar care pot cu prisosință face deliciul spectatorilor. Sper ca acest film să se bucure și de o difuzare ca lumea în cinematografele din România (măcar acelea care mai există). Povestea studentului ajuns la Moscova pentru a deprinde tainele medicinei este plină de sugestii nu foarte diferite de realitățile românești.
Dintre celelalte titluri proiectate în Festivalul Filmului European mai sunt de urmărit, fie pe Cinemax fie pe alte site-uri de film Atlantic Bar, un excelent documentar francez realizat de Fanny Molins, regizoare ce monografiază un loc plin de empatie din Arles, apoi Orbul care nu a vrut să vadă Titanicul, film posibil de reluat pe Cinemax, sau documentarul din Serbia, Oamenii-sticlă,
Luna Mai a mai găzduit la Muzeul Țăranului Festivalul international Cinepolitica, organizat de Copel Moscu, cunoscut documentarist afirmat la Studioul Sahia, dar care, de 12 ani încoace propune cinefililor un buchet elocvent de filme politice.
Debutul a fost rezervat unui documentar dedicat organizării Tribunalului Penal Internațional – Război și justiție, film regizat de Michele Gentile și Marcus Vetter (Germania). Interesant ca temă, dar insuficient argumentat drept instrument al democrației, din moment ce este doar un decor pentru marile puteri China, SUA, Rusia, țări neafectate de hotărârile acestei instituții.
Au mai fost proiectate alte șase filme, dintre care am remarcat filmul iranienilor Ali Asgari și Alireza Kathami, Versuri terestre , film ce spune mult mai mult despre societatea iraniană de astăzi decât ce vor să afle cei care sunt, încă, doar temporar la putere în țara Șahului.
O ultimă remarcă, și anume: Festivalul Filmului European era, la primele ediții, găzduit de Sala Palatului și de alte trei cinematografe, iar Cinepolitica se desfășura pe mai multe ecrane cu un buchet de zeci de filme, acum acest festival e, mai degrabă, un mini-festival, că tot adoră oamenii de azi particula mini-, e drept, lipită de preferință altui cuvânt (vacanță).